Săptămâna Luminată (predica pe scurt)

se numește astfel din cel puțin trei motive.

Primul: se spune că toți cei botezați în cadrul Liturghiei pascale din Sâmbăta Mare, adică din „Duminica” Paștilor evreiești, iar nu cum avem noi percepția și practica actuale, purtau haine albe toată săptămâna de după. Desigur, în Orient, unde țesăturile deschise la culoare reprezentau regula din pricina vremii caniculare, ipoteza este pe cât de reală pe atât de posibil fantezistă. Ceea ce rămâne, la o distanță de două milenii, este simbolul. Da, catehumenii acceptați în Biserica lui Hristos în chiar momentul cel mai important al Creștinismului deveneau pentru cei din jur luminători, ducând mesajul prin propriul exemplu, fiind dovezi încarnate ale morții păcatului și renașterii virtuții. Am putea numi, forțând teologic, această stare drept prospețime harică, ea fiind totuși mai mult decât o metaforă dacă ne gândim că mulți botezați din primele secole erau inclusiv de vârste mature, adică nu doar tineri, fapt convergent cu entuziasmul convertirilor din epocă. Oricum, Botezul pruncilor apare mai târziu și este o adaptare practică, prin iconomie am spune, în cadrul unui formular ritualic neschimbat, de unde și anacronismul aparent al unor rugăciuni și transformarea martorilor de drept – necesari în dreptul roman și nu numai drept garanții memoriali în plină cultură orală ai unor acte importante precum vânzarea-cumpărarea, căsătoria, nașterea pruncilor, decesul sau prevederile testamentare – în părinți spirituali. Fără a intra în detalii, ar fi utilă recitirea lui De baptismo a lui Tertullian, un prim text despre Botezul creștin scris pe la anul 200 d.H., și în care regăsim o rigoare între timp „relaxată” prin întrepătrunderea pe alocuri violentă a Tainei cu apucăturile luate drept tradiționale, trimițând la obiceiuri insuficient încreștinate prin detașarea actului baptismal, precum și al celui nupțial, de Liturghie și de cateheză.

Al doilea: în ciuda faptului că întunericul mormântului este luminat de Învierea Domnului, acceptarea de către Apostoli și ucenici a minunii durează. Ei trăiesc, în grade diferite, în bezna deznădejdii, în depresia sfârșitului de poveste, sub povara dezamăgirii și cu rușinea lașității. Doar treptat, așadar, vedem cum sunt luminați, cum se luminează la față, cuget și suflet, cum îmbracă haina de lumină a Învierii care, după Cincizecime, este onorată prin martiriu, prin acceptarea morții ca antecameră a vieții veșnice. În această săptămână, aproximativ temporal, Mântuitorul se arată de zece ori, luminând și întărind astfel conștiințele: prima dată, Mariei Magdalena (Marcu 16, 9-11; Ioan 20, 11-18), a doua oară, grupului de femei (Matei 28, 9-10; Marcu 16, 8; Luca 24, 9-11), a treia oară, lui Petru (Luca 24,34), a patra oară, ucenicilor în drum spre Emmaus (Marcu 16, 12-13; Luca 24, 13-35), a cincea oară, celor 12, fără Toma zis Geamănul ((Marcu 16, 14; Luca 24, 36-49; Ioan 20, 19-25), a șasea oară, tuturor ucenicilor, cu Toma (Ioan 20, 26-31), a șaptea oară, doar celor șapte ucenici în frunte cu Petru și Toma (Ioan 21, 1-14), a opta oară, trimițându-i pe ucenici în misiune (Matei 28, 16-20; Marcu 16, 15-18), a noua oară, lui Iacob (1 Cor 17, 7) și a zecea oară, la Înălțare (Marcu 16, 19-20; Luca 24, 50-53; FA 1, 4-11).

Al treilea: continuând cele de mai sus și revenind la criteriul timpului înțeles ca instrument profetic, Dumnezeul creștinilor nefiind unul baroc, ex machina, ci anunțând, lăsând răgaz pentru pregătire, Săptămâna Luminată este Săptămâna Mare în oglindă. Despărțirea de Hristos-trup-istoric corespunde după ora H împrietenirii cu Hristos-al-Slavei. Sufletul, inima și mintea omului au nevoie de o minimă distanță, Învierea nefiind, repet, un hocus pocus, o răsturnare de situație pe cât de minuțios premeditată pe atât de șocantă, surprinzătoare, uluitoare. De efect. Totuși, cu riscul de a mă repeta, când Dumnezeu avea tot „dreptul”, după cele îndurate în chip de om, să se manifeste glorios, el coboară în lumea morților dintru început, la Adam și Eva, la Regi și Profeți, la Drepți și Sfinți, adevărata Lumină fiind perceptibilă ca atare mai ales prin contrastul absolut cu întunericul. La suprafață, așa zicând, la lumina soarelui, contemporanii, dar și noi, avem nevoie de un amplu proces de înluminare a luminii, de supraexpoziție care nu arde filmul – pentru cine mai știe ceva despre fotografia „clasică” –, de confirmare a creației prin Creator, a cuvintelor prin Cuvânt, a bucuriei prin Bucurie, a vieții prin Viață. În această logică, a întăririi binelui prin Bine, înțelegem, de pildă, de ce în Săptămâna Luminată monahii au „concediu”, de ce slujbele bisericești sunt altfel croite, de ce ușile împărătești ale altarului sunt permanent deschise, de ce veșmintele sunt alb-aurite, de ce nu se ține post miercurea și vinerea, toate fiind la fel, dar altminteri. Nu, nu este bucuria de a fi trecut prin necaz, de a fi scăpat de amendă, cum nu este nici răsuflarea ușurată a condamnatului la moarte căruia i s-a comutat pedeapsa în detenție perpetuă, ci exuberanța celor care, până la propria lor moarte, își știu înaintașii deja dincolo, în Lumina în care îi așteaptă pe fiecare la vremea sa. De aceea, în fine, locul cel mai propriu de vestire a Învierii rămâne cimitirul, întărirea vieții de aici și din viitorul fără înserare.

Hristos a înviat!