Iubirea

nu este doar o reacție chimică și nici expresia "animalității" omului, ci a supremei lui rațiuni. Este, ca să zic astfel, sentimentul cu urmări de tot felul, inclusiv juridice, prin care ne atașăm de cineva, indiferent dacă altora pare nepotrivit, absurd sau contradictoriu.

Precum iedera, iubirea îmbrățișează case, copaci sau lampioane. Alternativă la ea nu există, câtă vreme toți, dar absolut toți, am fost vizitați de acest imens și misterios dar. Din care am făcut, fiecare, ce am putut. Inclusiv tâmpenii.

Căsătorii fericite sau robii nedorite, iubirea a fost, mereu, punctul de plecare. Din clipa în care, strălucind precum un diamant încă neșlefuit, cumva ascuzându-se, ea ne-a săgetat inima, ei bine, din acel moment am început să aparținem altuia/alteia.

Iubirea ne-a scos din casă. Ne-a mișcat, ne-a pus pe un drum la a cărui destinație nici nu ne-am gândit. Am plutit în ea luni sau, norocoșii, ani, precum o corabie fără căpitan, purtați de briza unei trăiri greu de prins în cuvinte.

Am riscat, am acceptat, am îndurat, am trecut cu vederea, am suferit, am amânat, am sperat. Iubirea ne-a purtat pe mările vieții promițându-ne ceva. Proști cum suntem, nu am realizat că s-a și întâmplat, că, deschizând ușa casei, am intrat în chiar miezul ei, în mirosuri, gesturi și în atmosfera fără de care am fi fost, anonimi sufletește, precum într-o cameră de hotel, aiurea.

Iubirea ne umple, chiar ne îndoapă. Fără ea, nu doar că am slăbi până la os, ci, la rândul nostru, nu am mai putea iubi, hrănindu-i pe alții. Să nu fii iubit și nici să ai cui să dai iubirea, să nu împarți și nici să ți se facă parte - iată pedeapsa pe pământ!

Sus să avem inimile!