Istoricul Marius Oprea semnalează lansarea unui volum remarcabil: Cristian Săileanu, ”Manual de’ntors acasă - de la Stalingrad”. Amintirile de război ale unui tată, povestite de fiul său

Istoricul și scriitorul Marius Oprea anunță lansarea unui remarcabil volum remarcabil (detalii AICI): 

”Luni de la orele 18.00, la sediul Fundației ”Ion Gavrilă Ogoranu” (Strada Veseliei 21, București), are loc lansarea unui volum memorialistic aparte: sînt amintirile de război ale unui tată, povestite de fiul său. Cristian Săileanu a scris ”Manual de’ntors acasă - de la Stalingrad”, după povestirile lui Mircea Săileanu. Pagini incredibile, despre aventuri și momente de viață de demult, pe care le leagă de prezent un element comun: tranșeele pline de noroi ale Ucrainei, măcinată de război.

Autorul despre sine și părinele său

Cristian Săileanu are 76 de ani. E un român ”naturalizat cu forța” în Statele Unite, fiind expulzat practic din România în timpul lui Ceaușescu, după zece luni de anchetă, în beciurile Securității, de la Rahova, la începutul anului 1981. Cînd se afla arestat, învinovățit de participarea la un ”grup organizat” în vederea acțiunii de propagandă împotriva orînduirii socialiste” și chiar complot (erau anii de apogeu ai ”mișcării Goma” în România), familia sa a anunțat prieteni ai arestatului, din Marea Britanie, în legătură cu situația sa. Săileanu, absolvent de limba engleză al Facultății de Litere din București, avea asemenea prieteni, din anii în care lucrase ca ghid, pentru grupuri de turiști englezi. Aceștia, mobilizați și conduși de familia unui pastor irlandez s-au organizat exemplar și au adunat mii de semnături, cerînd eliberarea arestatului, într-o scrisoare transmisă lui Ceaușescu și care a ajuns în mîinile Securității. În ea, se anunța organizarea de manifestații la ambasada României la Londra și în alte locuri, chiar de 26 ianuarie, ziua dictatorului -  care era și ziua de naștere a lui Cristian Săileanu. 

A primit un pașaport direct din mîna unui general de securitate pe patul din spitalul penitenciarului, unde se afla în a 24-a zi de grevă a foamei și, în scurtă vreme, a fost ”scos” din țară, cu tot cu familie (soție, fiu și, mai tîrziu, părinții), luînd calea exilului. După 1990, a reprimit cetățenia română, care îi fusese retrasă în 1981, dar la scurtă vreme, după ce primise prin poștă un pașaport românesc, acesta i-a fost anulat – așa cum i s-a întîmplat și lui Paul Goma, care a murit avînd doar cetățenia Republicii Moldova. Cristian Săileanu e în prezent cetățean american și grec. Cetățenia greacă a primit-o după stabilirea sa în urmă cu 16 ani în Corfu și ca urmare a recunoașterii descendenței sale grecești, după mamă, originară din Salonic. El însuși protagonist al unor aventuri incredibile pe parcursul vieții sale, despre care nu ostenești ascultîndu-l, ”povestitorul” Săileanu îmi scria,în urmă cu aproape un an în urmă, cînd îmi trimitea manuscrisul cărții sale: ”uite, daca cineva e curios de povestea tatii, e scrisă...” și mă ruga să nu mă grăbesc, să-mi văd mai întîi de ale mele (mama era grav bolnavă): ”stai lîngă mama ta, dedică-i toata atenția... eu sînt tînăr și am toată viața înainte, să fiu descoperit ca mare autor...”. Azi, Cristian Săileanu ”debutează” la 76 de ani cu amintirile de pe front povestite de tatăl săi și puse pe hîrtie de el, în exilul american.

Din cartea sa, am reținut un fragment, din care parafrazez pe larg, al destinului unui om, în vreme de război și apoi în timp de ”pace”, care pentru el au însemnat patru ani de lagăr la Periprava. O pagină în care viața unui român aflat în retragere de pe front se împletește strîns, peste timp, cu a doi ucraineni, prizonieri din armata sovietică, prinși și ei în aceeași vîltoare a războiului. E o poveste despre micii eroi, ai războiului, despre care istoria ”mare” nu vorbește – așa cum se întîmplă și în momentul de față, în tranșeele noroiase ale Ucrainei, despre ai cărei combatanți știm prea puțin, aflînd doar despre victorii sau retrageri. 

Aflat cu unitatea lui pe teritoriul Ucrainei, căpitanului Mircea Săileanu i-au fost aduși în față doi prizonieri din armata roșie, fugari și ei în fața ofensivei sovietice. Erau ucraineni și nu voiau să fie eliberați: Artem și Maxim știau că îi așteaptă glonțul, pentru ”lașitatea” de a se fi lăsat prinși. Căpitanul s-a învoit ca aceștia să-i însoțească pînă în România și apoi, cum le-o fi soarta. I-a lăsat liberi undeva pe la Sulina, să se piardă printre ucrainenii din partea locului. Știa că și-au aflat un rost pe acolo, ca zidari. 

În 1953, fostul căpitan Săileanu a fost condamnat la o pedeapsă lungă în lagăr, pentru că, după ce i se confiscase mica afacere, un debit de tutun, îndrăznise să-l golească de marfă: a fost condamnat exemplar pentru ”subminarea economiei naționale”, la pedeapsa maximă de 20 de ani, dar, la recurs, după un an ca ”politic”, un avocat a reușit să-i schimbe încadrarea într-una de drept comun, pentru furt din avutul obștesc și a trecut în rîndul ”hoților”. În 1957, a reușit să evadeze de la Periprava. A fost prins, după trei ani ca fugar și întors în lagăr, unde și-a ispășit întreaga pedeapsă. Dar povestea evadării sale merită relatată. Ea l-a adus din nou alături de cei doi foști prizonieri ucraineni, Artem și Maxim, în mîinile cărora de astă dată Mircea Săileanu și-a pus viața.

Poveste despre o evadare și despre recunoștință

”Eram atît de slābit cā de abia mā ţineam pe picioare”, îi povestea Mircea Săileanu fiului său Cristian. ”Dar norma la tāiat stuf trebuia sā ţi-o faci, cā altfel la sfîrşitul zilei te stîlceau din bātaie... Te bāteau cu sābāticie cu centura la fundul gol”. Cînd lîngă el, pe prici, au murit de istovire doi deținuți, un țăran și un fost legionar, n-a mai putut să verse nicio lacrimă, pentru ei: ”Mārturisesc însā cā n-am plîns, cāci nici lacrimi nu mai aveam. Ȋn capul meu, însā, s-a aprins întîi o mare deznādejdie, apoi o şi mai mare furie şi îndîrjire. Aia a fost ziua în care am hotārît cā, fie ce-o fi, evadez. Decît sā mor de foame în zeghe şi bātut la cur de gardieni, mai bine mor fugit, prin stuf, şi mā mānîncā peştii. Ne-au scos, aşadar, de dimineaţā la muncā, ne-au dus în stufāriş, şi ne-au împārţit secerile de tāiat stuf. Cît aveam secerile în mînā, nu aveam nici un contact cu gardienii. Secerile le luam în primire dimineţa şi le dādeam înapoi şefului seara. Cum am ajuns în stufāriş, n-am mai stat pe gînduri, m-am tras uşurel într-o parte şi am luat-o ţintā cātre sat, cātre Periprava. 

Ştiam cā pînā-n searā trebuie sā-mi gāsesc un adāpost, cā nu puteam sā petrec noaptea în aer liber, cā asta ar fi însemnat o moarte sigurā, m-ar fi supt ţînţarii de viu. Vāzusem cu cîteva sāptāmîni înainte o clādire abandonatā la vreo zece kilometri de unde erau barācile unde dormeam noi, deţinuţii. Ştiam cā nu am mult timp la dispoziţie, cā în cel mult douā ore se va observa lipsa mea şi vor da alarma. Dar și sā gāseşti un om fugit prin stuful āla era ca şi cum ai cāuta acul în carul cu fîn. Am alergat prin apā douā ore, şi cînd apa era prea adîncā înotam, tot înspre rāsārit, tot spre sat. N-am mers însā mai mult de zece, cincisprezece minute şi am dat nas în nas cu o luntre pe care o mînuia un bārbos lipovean, un uriaş, tînār, de abia dacā trecuse de douāzeci de ani... Lipoveanul s-a oprit din vîslit, şi s-a uitat luuung la mine. Eu am închis ochii şi am aşteptat, sā vād ce face. Am aruncat secera din mînā ca sā-i arāt cā nu aveam de gînd sā mā lupt cu el, sā încerc sā îi iau luntrea. Ce sā mā lupt cu el... Era de douā ori mai lat în spete decît mine şi cu un cap mai înalt. Eu eram sfîrşit de anii de foame şi de obosealā, un schelet ambulant. Am rāmas acolo, cu ochii închişi, la mila lipoveanului. Am auzit cum clipoceau vîslele în apā, cum se apropia barca de mine, şi am deschis ochii. Rāsuflam din greu. De foame, de fricā, de obosealā, tremuram din toate încheieturile. Lipoveanul a oprit luntrea lîngā mine şi mi-a spus,   

– Urcā. Eşti fugar?  

– Am avut o inspiraţie extraordinarā şi i-am rāspuns în ruseşte. Da, i-am spus, am fugit din lagār, de la Periprava, muream de foame acolo.  

– Eşti rus? m-a întrebat el şi i s-a luminat faţa.  

– Mama era lipoveancā, am minţit eu.  

– De unde era mama ta?  

– Din Jurilovca. Dar eu n-am fost niciodatā în satul unde s-a nāscut ea. S-a cāsātorit cu un român şi noi, toţi şase fraţi, ne-am nāscut în Tîrgovişte (aici, era o parte de adevăr).  

– Hai, suie în barcā, mi-a spus el”. 

Serioja pescarul l-a adăpostit în coliba sa, de pe malul unui canal. I-a dat să mănînce și l-a întrebat ce are de gînd să facă, iar Mircea Săileanu și-a amitit de cei doi prizonieri ucraineni, Artem și Maxim și l-a rugat pe pescar să încerce să dea de ei. Acesta îi spusese, de la bun început: ”Habar n-am ce-o sā fac cu tine, cā dacā mā prind āştia cā te ascund la mine, puşcāria mā mānîncā. Dar nici sā te duc înapoi la ei nu mā lasā sufletul – De ce eşti în puşcārie? Spune-mi adevārul, nu e nevoie sā mā minţi. Chiar dac-ai omorît pe cineva, chiar dacā ai fost hoţ de drumu mare, nu conteazā, vreau doar sā ştiu adevārul. I-am spus. I-am povestit totul de-a fir a pār.  – Te-au bāgat la puşcārie pentru cā ţi-ai dus ţigārile tale acasā? Cîţi ani ţi-au dat?  – Iniţial, douāzeci. Pînā la urmā, şapte.  S-a ridicat în picioare şi a început sā clātine din cap şi privea în gol.  – Rana de la burtā de unde o ai?  – Din rāzboi.  – Cum ai cāpātat-o?  – Am cālcat pe-o minā. Am ridicat pantalonii de la zeghe şi i-am arātat cicatricele de la picior.  – Unde?  – La asediul Budapestei.  – Nu la Stalingrad?  – Nu. De-acolo am scāpat basma curatā.  – Deci, ai fost la Stalingrad... – Am fost... Fā-ţi milā cu mine şi du-mā la Sulina.  

– Ce-i la Sulina?  

– Am nişte camarazi de la rāzboi...”. Săileanu se gîndea la Artem și la Maxim. 

Serioja pescarul s-a dus el însuși să-i caute pe cei doi. A revenit după trei zile, îi găsise stabiliți în satul Crișan. L- a înștiințat pe Săileanu: ”Nu sînt în Sulina. Au trecut pe-acolo cu ani în urmā, dar s-au aşezat la Crişan. Şi nu-şi mai zic Artem şi Maxim. Le-a făcut Fyodor Vasilievici acte, buletine de populaţie. Acum sînt cunoscuţi drept Harasim şi Prokip Davidenco, se dau drept tatā şi fiu. Au un cuptor mārişor unde fac cārāmizi şi le vînd. Harasim, cel tînār, s-a şi însurat, şi Prokip s-a lipit şi el de mama fetei. Locuiesc toţi în casa nevestii... Vād cā ţi-a mai crescut barba. Ȋn douā, trei sāptāmîni, cînd ai o barbā mai de lipovean, te duc pînā în Crişan.  Cînd am ajuns în satul Crişan sā vezi tu bucurie pe ucrainienii mei. – Gata, mi-au spus, aici rāmîi! Ruseşte ştii... Dinţi ai... Ȋţi gāsim şi nevastā!  Ȋnveţi sā faci cārāmizi!  Am învāţat sā fac cārāmizi, sā frig peşte, şi sā beau vodcā cot la cot cu ucrainienii. Şase luni am stat la ei, şi nu voiau sā mā lase sā plec acasā.  Dar pe mine mā aştepta Penelopa mea... Ei, şi într-o bunā zi, a venit Artem la mine şi mi-a zis,  

– Cāpitan Mircea, gata, ţi-a crescut barba destul. Mîine pleci acasā.  

– Pāi, cum aşa? Cum facem?   

– Mîine e duminicā, zi de tîrg în Tulcea. Azi am prins un peşte rar, o cegā frumoasā, de peste treizeci de kile. E plinā de icre, de caviar, domnule cāpitan. Ţi-o dau dumitale, şi dumneta mergi la tîrg cu ea. La tîrg eşti un lipovean ca oricare altul. Ţi-a crescut barba, haine de lipovean ai, ruseşte vorbeşti... Eu mā fac cā nu te cunosc. Pui cega pe tejghea, o vinzi, iei banii pe ea, cu banii îţi iei bilet de barcā şi de autobuz, te sui în autobuz, şi mergi acasā. Drum bun, şi sā te ţinā Dumnezeu în libertate.  

A doua zi eram în Bucureşti”.

 ”Manual de-ntors acasă de la Stalingrad” e o carte în care istoria și literatura sînt supuse de adevărul vieții. În care libertatea poate cîntări cît o cegă de treizeci de kilograme și un bine făcut, cîndva, se întoarce întotdeauna înzecit, mai tîrziu. Iar răului i se răspunde cu rău. Acesta e adevărul dintotdeauna al vieții, chiar și atunci cînd aceasta arată ca o tranșee noroiasă. E o lecție care niciodată nu-și pierde sensul și valoarea, pe care am învățat-o, între multe altele, de la ”scriitorul-debutant” la 76 de ani, Cristian Săileanu.