Pe Acropole, cu Cristina. Ne-am luat o săptămână de vacanță din Corfu și am venit la Atena. Din care ceea ce a fost odată civilizație și democrație se mai păstrează doar aici, ca istorie. Restul a dispărut, sub tăvălugul imigranților aduși de Merkel, din care o mare parte au fost nevoiți să primească atenienii.
La poalele Acropolei e deja altă lume. Africani cu tobe, sau trăgând de tine să-ți fie ghid, deși în miile de turiști pe Acropole n-am văzut niciunul de acea origine. Străzile sunt invadate de toate națiile, magazinele grecești s-au închis, casele au fost părăsite. Ici-colo mai supraviețuiește câte un bloc de locuințe sau hotel, care se închid noaptea cu două rânduri de grilaje. Spre seară, zonele piețelor Monastiraki și Omonia, străduțe adiacente, par decupate din Mad Max. Trăiască corectitudinea politică, iar toți aceia care au adus-o și au distrus pe nesimțite vechea Europă să aibă parte măcar odată de sentimentul de final de istorie pe care-l trăiesc în această Atena, care a scăpat două milenii aproape nevătămată. A fost de ajuns o doamnă din fosta RDG și un tovarăș fost kaghebist cu misiune în aceeași țară ca să ne aducă în acest final de istorie, prea puțin glorios.
Sînt pe Acropole cu Cristina, ar trebui să fiu fericit dar trăiesc doar un sentiment de senină zadarnicie, aproape la capătul unei vieți care m-a adus pînă aici.