Progresismul (despre limitele neacceptate)

Una dintre cele mai mari tâmpenii ale modernității, cu efecte uneori tragicomice, este credința oarbă în progres. Nu progresul ca îmbunătățire reală, verificabilă, concretă — canalizare, alfabetizare, medicină, drepturi, infrastructură, scăderea mortalității infantile, acces la educație —, ci progresul ca mit, ca axiomă, ca obligație de a crede că mâine este, prin simplul fapt că vine după azi, mai bun decât ieri. Ideea că omul este chemat inevitabil „spre noi culmi de civilizație și progres”, că viitorul nu este doar o destinație temporală, ci are automat și o superioritate calitativă, a sucit multe minți: de la liberali la social-democrați și de la comuniști la partizanii dogmatici ai corectitudinii politice.

Problema de fond este că progresismul confundă acumularea instrumentelor cu maturizarea omului. Or, este suficient să constatăm, pur antropologic, azi precum oricând, că suma mijloacelor tehnice nu corespunde automat numărului de abilități mentale, comportamentale și emoționale ale celui care le folosește. Cu alte cuvinte, chiar dacă nu ai curent electric și nici laptop, poți fi Platon — ceea ce nu înseamnă, firește, că pentru a fi ca el trebuie să fii debranșat complet. Nu-i suficient! După cum poți sta, brutal și încețoșat la volan, cu fundul istoric pe high-end-ul tehnologiei V8 și să nu fii, în mod vădit, Platon. Eventual, „decât” Plaha. Tehnica poate accelera omul, dar nu îl și luminează. Îi poate mări raza de acțiune, dar nu îi garantează adâncimea judecății.

De aici vine marea eroare progresistă: refuzul limitei. Limita biologică, limita morală, limita comunitară, limita tradiției, limita trupului, limita limbajului, limita suferinței, limita morții. Progresismul nu suportă faptul că omul nu este un proiect infinit editabil, o aplicație mereu actualizabilă, un dosar de identitate cu setări schimbabile la nesfârșit. În loc să accepte că libertatea are nevoie de formă, de răbdare, de răspundere și de realitate, preferă să creadă că orice dat trebuie rescris, orice moștenire trebuie suspectată, orice diferență trebuie administrată ideologic, orice rezistență trebuie tratată ca întârziere istorică. Cine nu intră în ritmul acesta nu mai este doar conservator sau sceptic, ci vinovat de întârzierea umanității.

Raportul progresismului cu religia este, prin urmare, mai complicat decât simplul ateism de manual. Progresismul nu se mulțumește să conteste religia; de multe ori, îi preia structura de profunzime și o secularizează agresiv. Are propriul său păcat originar — tradiția, discriminarea, trecutul, patriarhatul, privilegiul, cum se spune după caz —, propria lui soteriologie — emanciparea prin demontarea vechilor apartenențe —, propria lui liturghie publică — declarația corectă, gestul semnalat moral, adeziunea vizibilă — și propria lui inchiziție: anularea, rușinarea, excluderea celui care nu repetă formula zilei. Nu este lipsă de religie, ci religie fără transcendență, morală fără pocăință, eshatologie fără Dumnezeu.

În limbaj social-teologic, problema progresismului nu este dorința de mai bine, ci uitarea că binele nu se produce prin decret istoric. Împărăția lui Dumnezeu nu este „etapa superioară” a dezvoltării sociale, iar omul nou al ideologiilor moderne nu este omul înnoit al Evangheliei. Primul este fabricat, al doilea se convertește. Primul este programat, al doilea se pocăiește. Primul are nevoie de inginerie socială, al doilea de libertate luminată de har. De aceea, progresismul devine periculos tocmai când se crede moral prin definiție: atunci nu mai discută, ci reeducă; nu mai convinge, ci corectează; nu mai propune, ci impune.

Pentru a fi înțeleși, nu orice critică a progresismului este automat reacționară, după cum nu orice invocare a progresului este inteligentă. Cum am sugerat deja, există progres real, necesar, binecuvântat chiar: spitale mai bune, școli mai bune, administrație mai curată, legi mai drepte, protecție pentru cei vulnerabili, știință pusă în slujba vieții, combaterea corupției. Dar există și progresism, adică transformarea progresului în idol. Iar idolul, știm bine, cere jertfe. Uneori jertfește tradiția, alteori familia, alteori libertatea de gândire, alteori realitatea însăși. În acest sens, limita nu este dușmanul omului, ci una dintre puținele lui forme de salvare. Fără limită, progresul încetează să mai fie drum și devine derapaj.

Doxa!