Profetul, aurul și ardelenii (despre adevărata problemă a BOR)

Apelul recent al Patriarhului Bisericii noastre, lansat cu sens teologic tocmai în Duminica Ortodoxiei, a triumfului icoanelor, pentru donații care să ducă la bun sfârșit mozaicul Catedralei Naționale, a fost întâmpinat mult mai amestecat decât în alte dăți.

Înainte de orice, să amintim un fapt verificabil: principalul "sponsor", subiectiv, al CN sunt credincioșii, donatorii obișnuiți, unii chiar anonimi, care au dat cei mai mulți bani însoțiți cu cele mai sincere speranțe în drumul spre mântuire al fiecăruia în parte și al țării acesteia. În rest, da, autorități de tot felul, la un loc, au dat, obiectiv, cele mai mari sume de bani, dar însoțite de regulă de interese electorale. O diferență.

Între momentul sfințirii locului și cel al sfințirii parțiale de acum câteva luni, nu doar CN a fost în șantier, ci întreaga societate: am trecut economic de la prosperitatea pe credit la coșmarul plății datoriei; am închis prin uselizare cercul politic, de putere, slăbind cumplit democrația; am trecut prin pandemie cu ale sale gafe ale statului și valul de conspirații inclusiv evlavioase; ne-am trezit cu războiul la graniță, nefiind nici acum capabili de consensul minim moral de a spune crimei pe nume; am traversat, cu urme adânci, diverse febre identitare și suveraniste, săpând tranșee în mentalul colectiv; am lansat atomica atomicelor: anularea alegerilor, fără a avea nici acum o explicație rezonabilă; am avut scandaluri în Biserică, vârful fiind atins de cazul fostului pedofil de la Huși sau de fostul satrap de la Zalău, trecând prin dansatori la bară, calistratisme, athonisme, văzduhisme și alte zăpăceli.

Pe scurt, ca un făcut, fideli fără voie mitului fondator al meșterului Manole, ceea ce turnam ziua în betoane se năruia în conștiințe peste noapte. Rezultatul este pe măsură: nu doar societatea este puternic polarizată, la limita psihozei, ci inclusiv percepția Bisericii s-a schimbat. Încă ne ajută demografia: mai este "popor" care-i prezent la hramuri, pelerinaje și alte momente cu adevărat sfinte și sfințitoare, dar trendul este inevitabil descendent. Orizontul ne indică o trecere forțată, dacă nu avem înțelepciunea de a o aborda noi înșine gradual, de la mase la persoană, de la cantitate indistinctă la calitate muncită, catehizată, îndrumată, susținută, încălzită atunci când dârdâie de fiorii confruntării tehnologice și odihnită după insomniile destinale inevitabile într-o țesătură cotidiană din care vor dispărea pe rând multe realități luate acum ca fiind de la sine înțelese.

Nu, nu vine sfârșitul lumii, ci pe zi ce trece suntem scoși din celebra, inflaționar citata, dar nu mai puțin reala "zonă de confort". Repet: ne confruntăm deja cu un alt orizont pastoral, măcar și din pricina faptului că schimbarea generațională vine împreună cu alte mentalități, ticuri, obișnuințe, abilități productive și infirmități sufletești la un loc. Asta nu este o proiecție sociologică, o lectură despiritualizată, "secularizată" (whatever that means) a Bisericii lui Hristos, ci luarea nemijlocită la cunoștință a realității care scapă codificărilor noastre care o fac suportabilă până la ignorare. În fapt, aici este vorba despre realismul evanghelic, despre complexitatea ca șansă, cum vedem în textele patristice, necitite, că a fost întâlnirea dintre Antichitatea târzie și Logosul întrupat, despre lecțiile pe care le putem învăța din istoriile altora și din a noastră proprie.

Pe scurt, profet va fi în orizontul credinței noastre de mâine nu cel care "deschide Cartea", nici impostorul psihologic, nici falsul guru și nici smeritul parșiv, ci omul teafăr, sursă de sănătate a minții și, discret, fără gargară, a inimii. Aurul adevărat, averea Bisericii: gândirea echilibrată, bine echipată împotriva deturnărilor de sens, curioasă și fermă, loială și critică, umilă, precum copilul după o trăsnaie, în fața lui Dumnezeu și demnă în fața oamenilor. Iar ardelenii? Ce rol au în acest "film"? Ei bine, unul esențial, dar nu atât geografic, cât mai ales ca stilistică: ieșirea din excesul de emotivitate, de lacrimogeneză, de "suflețel", de senzațional, de "darurile Magilor", de "papucei" și alte artefacte mimând concretețea cerului. Cu alte cuvinte, să închidem paranteza barocului prost asimilat, și să ne întoarcem la ordinea inițială, reprezentată ca atare inclusiv în arta primelor secole creștine, a liniilor clare și a contururilor limpezi, a macrocosmosului oglindit în microcosmos, cum spune Maxim Mărturisitorul comentat inspirat de Dumitru Stăniloae.

Doxa!