1812, anul când s-au pus gratii la Cer

Toate relele care au tot dat peste noi de 200 de ani încoace de acolo ni se trag.

De la Tratatul semnat la 16 mai 1812 de turci şi ruşi, ca şi cum n-am fi existat, ca şi cum în el n-ar fi vorba de noi.

Două hiene decid cum să împartă mielul…

Ocuparea Basarabiei de la 1812 aminteşte de vaietul boierului Stroe Leurdeanu, călugărit cu forţa de către Antonie-Vodă din Popeşti: „Doamne, Doamne, fără voie îmi iaste!”

Fără voie ne-au fost şi nouă, celora dintre Pruturi, despărţirea de fraţi, de surori şi de părinţi, când s-au tras prin mijlocul limbii române, prin sufletul nostru, prin dorul nostru, prin sângele nostru un gard de sârmă ghimpată, care ne mai pecetluieşte destinele.

În manualele de istorie a Moldovei, scrise după 1940 de ruşi sau de mercenari plătiţi, se menţionează că ruperea Moldovei în două (când s-a dezlipit Bucovina), şi apoi în trei (după ce a fost furat spaţiul din stânga Prutului), apoi în patru (înstrăinarea sudului şi nordului Basarabiei), apoi în cinci (crearea republicii moldoveneşti transnistrene) a însemnat (citez) „un act progresist”, iar moldovenii s-au bucurat nespus că au fost eliberaţi de sub jugul moldovenilor de către armata ţaristă.

După 1812, în urma jefuitoarelor rechiziţii ruseşti, românul basarabean, cum încă nu ştia ruseşte, atunci când se întâlnea cu vreun militar rus, care încerca să lege capăt de vorbă cu el, timp de mai multe decenii avea un răspuns de serviciu pentru toate situaţiile. Indiferent ce i se spunea, el răspundea: „Ruseşte nu ştiu, dar iapa nu ţi-o dau”.

Acesta o păţise în toate războaiele dintre ruşi şi turci, pricepea şi fără traducător ce vor muscalii de la el.

Când jafurile noilor stăpâni ai Basarabiei deveniseră o obişnuinţă, mulţi basarabeni luaseră drumul codrilor. Atunci în satele noastre a apărut şi o fabulă cu următorul conţinut:

− Mergi prin pădure şi te întâlneşti cu un lup şi cu un muscal, iar în flinta ta ai un singur glonţ. În cine tragi?

− ?...

− În muscal. Cu lupul după aceea te înţelegi cumva.

Pentru ţăranul basarabean aşa-zişii „eliberatori” deveniseră mai răi ca fiarele. Atunci s-a născut şi acest proverb:

„La vorbă creştin,

da’ la faptă – păgân;

cu crucea la gât

şi cu cuţitu-n sân!”

Istoria noastră de atunci a rămas în diverse zicători:

„Îl inviţi la masă

Şi el te scoate din casă…”

Sau:

Îl laşi în casă pe Ivan

Şi el se suie pe divan…”

În 1812, când ne-a „eliberat”, Mihail Kutuzov, marele conducător de oşti ruseşti, s-a adresat străbunicilor noştri cu următoarea frază: „Nu vă voi lăsa decât ochii, ca să plângeţi”.

Iar contesa Feodosia Petrovna avea să-i spună cărturarului Ion Ghica: „Aici (în Basarabia – n.n.), oamenii voştri o să se simtă bine, le dăm libertatea de a trece cu mic, cu mare la cultura rusă.

− Dar de ce Feodosia Petrovna, a ripostat Ghica, […] de ce să treacă la cultura dumitale, când ei au cultura lor?” (Paul Anghel. Ieşirea la mare. Bucureşti: Cartea Românească, 1988).

Jugul rusesc a fost de zeci de ori mai greu decât cel turcesc.

Ruşii creştini au pus în Basarabia biruri mai mari decât turcii păgâni.

Cu deosebirea că pe acestea nu le aduna domnitorul moldovean, ci funcţionarii ţarişti.

Se mai ştie că turcii nu se puteau stabili în principate, pe când ruşii au dat năvală. Şi au mai adus cu ei şi alte naţiuni, ca să schimbe componenţa etnică a Basarabiei.

Turcii nu-şi permiteau a construi moschei, pe când ruşii au umplut Basarabia cu preoţi militari, care i-au înlocuit pe preoţii moldoveni în bisericile ridicate de moldoveni, au interzis limba română în oficierea serviciului divin, au ars cărţile noastre, au interzis numele noastre (cine era Moraru devenea Melnic, cine era Ion devenea Ivan şi tot aşa).

Turcii nu puteau menţine garnizoane militare, pe când ruşii au strămutat trupe numeroase de muscali şi au împânzit Basarabia de la un capăt la altul de garnizoane ruseşti, care se pregăteau să ia cu asalt Constantinopolul.

Turcii nu aveau dreptul să cumpere proprietăţi în Moldova. Ruşii au cumpărat la preţ de nimic sau li s-au dăruit de către ţar sate, moşii, pământuri, imobile, conace, mori, fabrici ş.a.

Ţarul, generos, le repartiza pământuri şi moldovenilor, numai că nu în Basarabia, ci … în Siberia.

Că nici Dumnezeu n-a dorit ruperea ţării în două vorbesc următoarele semne trecute pe câmp de manuscrise şi cărţi vechi: în primăvara acelui an blestemat, 1812, Moldova de pe cele două maluri de Prut a fost bântuită de holeră, adusă de armatele ruseşti, apoi ţara s-a pomenit acoperită de ape, a fost încercată de numeroase lunecări de pământ, ca la 5 mai să fie zguduită şi de un cutremur puternic.

Natura protestează contra oamenilor, Cel de Sus oferă, cum ziceam, mai multe semne, dar muscalii nu ţin seama, ei nu se opresc, ci trag graniţă pe la mijlocul unei ţări creştine, afirmând pervers că fac un „lucru creştinesc”.

Iar ţăranii şi boierii moldoveni… ei credeau că graniţa de pe Prut e temporară şi peste o zi-două se va reveni la ce a fost.

Dar… rusul pe ce pune mâna – nu mai întoarce el cu una-cu două.

Boierii moldoveni nici ei nu prea pricep ce s-a întâmplat: când doreau să treacă la moşiile lor din stânga Prutului, erau opriţi de cazaci, care le puneau arma în piept cu fraza „Nelzea!” („Nu se poate!” )

Atunci aceştia i-au scris cu lacrimi în ochi într-o anaforă domnitorului Scarlat Calimah, rămas şi el cu jumătate de ţară, că „s-au deosebit din trupul Moldovei partea cea mai bună şi însufleţirea hranei… poate mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot trupul şi inima ţării.”

Basarabia era numită „inima ţării”: ţara rămânea fără inimă.

Ţăranii care doreau să se ducă să-şi vadă părinţii sau fraţii, de la Ungheni − la Ungheni, de la Medeleni − la Medeleni, de la Răducani − la Răducani, de la Grozeşti – la Grozeşti, de la Zberoaia – la Zberoaia, de la Sculeni – la Sculeni, de la Costuleni –la Costuleni, de la Drânceni – la Drânceni, de la Pogăneşti – la Pogăneşti, sate aşezate pe cele două maluri de Prut, erau opriţi de către grănicerii ruşi cu aceeaşi frază: „Nelzea!” („E interzis!”).

Această frază „Nelzea!” („E interzis!”) a caracterizat relaţiile dintre cele două maluri de Prut 106 ani.

M. Eminescu a scris despre calvarul acestei moşii voievodale:

„Auzi?! Departe strigă slabii

Şi necăjiţii către noi

E graiul blândei Basarabii

Ajunsă-n ziua de apoi.”

Iată însă că relativ nu demult Valeri Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, felicită cu cinism, „poporul moldovenesc” cu prilejul împlinirii „a 200 de ani de prietenie dintre Moldova şi Rusia”.

Este ca şi cum l-am fi felicitat şi noi cu ocazia avariei de la Celeabinsk, în care au pierit mai multe sute de persoane…

Pentru că cei „200 de ani de prietenie” au însemnat, de fapt, 200 de ani de genocid, de jaf, de suferinţă, de deportări, de batjocură, de masacre.

Sau crimei i se poate spune, în înţelegere rusească, şi „prietenie”?!

Halal „drujbă”!

16 mai 1812 e ziua cea mai tristă a istoriei noastre.

De-a lungul celor 200 de ani de tristeţe Basarabia a reuşit să se salveze de două ori: în 1918 (când s-a unit cu Ţara) şi în 1991 (când s-a rupt de imperiu), în diferenţă de alte 120 de popoare (din totalul de 200 atestate în 1922 în URSS) care au dispărut din istorie, fiind strivite, asimilate, nivelate de colosul de la Răsărit, care se lăţise peste ele.

Spre deosebire de anul 1918, începând cu 1991 mândra Basarabie mai stă cu un picior prins în capcana imperială.

Reuşi-va ea să se smulgă de tot sau va reveni la condiţia de sclavă, momită de moartea care poartă aici în Est mai multe nume: Uniunea Euroasiatică, Partidul Comuniştilor, Putin…

E tot mai evident faptul că nu vom putea să ieşim din această capcană fără ajutorul României (Moldo-Valahiei).

Să nu uităm că Alexandru I, apoi şi Ecaterina a II-a, doriseră să ocupe atât Moldova toată, cât şi Valahia, iar anexarea Basarabiei a însemnat plata de sânge a libertăţii celor două ţări, rămase în afara Imperiului Rus.

Noi vorbim mai prost Limba Română, fraţilor, ca s-o vorbiţi voi mai bine!

Dacă nu era jertfa Basarabiei, care să-i oprească pe ruşi la Prut, astăzi aţi fi vorbit la fel de stâlcit Limba Română ca şi noi şi v-aţi fi bocit şi domniile voastre rudele rămase în Siberia, cea care ne mai ameninţă, cu la fel de multe lacrimi!

Salvaţi-vă salvându-ne!

E mesajul Basarabiei înstrăinate, care orbecăieşte de 200 de ani în drumul ei, cu speranţa că va ajunge în sfârşit Acasă.

(Nicolae Dabija, Săptămânalul „Literatura și Arta”, mai 2012)