Intelectualii de AUR (tipologii & patologii)

Intelectualii de aur sunt, la un prim nivel, cei atrași de beneficiile AUR, un partid parlamentar. Nu neapărat de idei, nu de mari viziuni, nu de cine știe ce revoluție morală, ci de lucruri foarte concrete: un loc în Parlament, o prezență într-un consiliu de administrație, o numire la CNSAS, o emisiune la o televiziune aservită, o sinecură mai discretă, dar sigură, o mică sau mai mare recompensă distribuită după algoritmul puterii. Nimic nou sub soare. Doar că, în acest caz, pofta de căpătuială vine ambalată în zgomot patriotic, în grimasă suveranistă și în aerul grav al celor care pretind că salvează țara, când de fapt își salvează doar traseul personal. La un al doilea nivel sunt cei care, din motive mai complicate, s-au „împlinit” în AUR tocmai pentru că nu au reușit să conteze în celelalte partide, doldora de mocofani, piloși și mediocri blindați reciproc. Nou pe scenă, partidul acesta a aspirat rumegușul, pilitura, resturile, toate energiile reziduale ale unei lumi politico-intelectuale care nu și-a găsit locul, dar și l-a revendicat resentimentar.

Numai că aici lucrurile devin mai serioase decât o simplă vânătoare de funcții. Fiindcă o parte dintre acești oameni nu sunt atrași doar de avantaje, ci și de iluzia că, în sfârșit, au găsit vehiculul pentru propriile obsesii sedimentate în timp. Ei vor, declarativ, o țară teafără, o politică pe măsură și o voce în lume. Toate acestea sunt, desigur, legitime. Nimeni întreg la minte nu poate ironiza dorința unei Românii corecte social, prospere, demne, coerente și respectate. Fractura apare însă în clipa în care asemenea aspirații ajung să fie proiectate ca realizabile prin metode securistice și sub o Rusie privită, stupefiant, nu ca primejdie, ci ca umbră protectoare, ca rezervor de „valori”, ca eventuală contragreutate benefică la US, cultivată episodic pe motiv suspect de MAGA. Aici se rupe filmul de tot. Aici nu mai e vorba de conservatorism, de critică a Occidentului, de dezamăgire față de prezent sau de căutarea unei alte formule de politică externă. Aici intrăm în zona în care discernământul este evacuat, iar patriotismul începe să pută a poliție politică și a dependență strategică. Aici banii încep strident să miroasă.

Poți avea înțelegere pentru frustrări de tot felul. Poți recunoaște, episodic, unele tresăriri de conștiință. Poți admite chiar că, printre lozinci și excese, se strecoară din când în când și diagnostice juste, expresii ale lucidității. Dar când ajungi să vezi spectacolul grețos al patriotismului devenit nu doar o formă isterizată de corectitudine politică autohtonă, atât de răspândită în pătura cultivată, ci pur și simplu trădare, atunci nu mai este loc de echivoc. Patriotismul fals este cea mai eficientă formă de livrare a țării către ceea ce o poate mutila, fiindcă lucrează dinăuntru, cu vocabularul iubirii de neam, dar cu efectele urii față de adevăr. Din acel punct, intelectualul nu mai este nici critic, nici incomod, nici neliniștit creator, ci doar complice mai bine îmbrăcat al unei mistificări naționale. Iar când inteligența ajunge să servească impostura, să parfumeze trădarea și să dea luciu resentimentului, singurul cuvânt onest, moral și igienic rămâne STOP! Firește, în plin avânt, nu puteți chiar să vă opriți brusc. Nu permit legile cineticii...

În fine, Claudiu Târziu, Mișu Neamțu, Sorin Lavric, Virgil Vlăescu (alias Virgiliu Gheorghe), Rafael, Nicolae Adrian Petcu, Robert Turcescu, Liviu Mihaiu, Dan Dungaciu etc. - voi chiar credeți, susțineți și vă puteți lupta, cu argumente valabile, pentru delirul suveranisto-georgist? Cum vă cunosc, sincer, nu cred. Să fie, atunci, foamea mai puternică decât dreptatea? Daca da, așa cum se vede, să nu mai iasă de pe buzele voastre numele celor care au suferit în pușcăriile comuniste, nici ale domnitorilor luptând cu turcii sau mai știu cine. Dezonorați orice referință la demnitate. Inclusiv când pomeniți numele lui Dumnezeu. Lăsați mizeria asta politrucilor ultimelor decenii, că ei sunt cei mai versați în minciună.

Doxa!