Cei patru cavaleri ai apocalipsei mediatice

Dacă l-am aduce pe Descartes în timpurile noastre, sintagma carteziană ar fi necesar înlocuită cu “Dubito, ergo sum”. Îndoiala, reținerea, ba chiar suspiciunea, pare a fi atitudinea cea mai înțeleaptă la aflarea de știri rupătoare ale banalității cotidiene. Rubricile simple și anoste de comunicare generică de știri sau de “fapte diverse” din media scrisă sau vorbită au fost toate înlocuite de ubicuul “BREAKING NEWS”. Tot ce aflăm trebuie să fie senzațional, răvășitor, tulburător sau catastrofic iminent. Chiar și modificarea orarului mersului trenurilor sau o rețetă de a scăpa de negi (dar nu și de negații) este astăzi ceva extraordinar, menit să ne rupă mintea și să ne crească tensiunea. Răvășeala asta ce dă buzna în existența noastră liniștită și uneori placidă, are scopul să ne pună în alertă și de a ne crea temeri și anxietăți. Dacă nu există suficiente știri senzaționale de relatat, tabloidele și teletabloidele vor exagera agresivitatea țânțarilor până la rinocerizarea lor sau vor presupune că toți inorogii sunt verzi, când noi știm foarte bine că doar unii sunt. La aflarea unor astfel de știri fantastice reacțiile pot fi diverse, de la uimire până la revoltă. Imboldul de a ieși în scara blocului să împărtășim cu vecinii ce tocmai am aflat este irezistibil precum o mâncărime în partea dorsală.      

A fost necesar să apară astfel și o contrabalansare ce are menirea de a ne calma palpitațiile și impulsurile. Avertismentul de “FAKE NEWS”, scris tot cu majuscule, a devenit un etalon de referință în distilarea informației masmediatice. Plauzibilitatea nu este suficientă pentru a garanta și veridicitatea din spatele unor afirmații sau informații în spațiul public. Analiza fiabilității conținutului și a surselor lor revine în sarcina unor terți agenți specializați pe „fact checking“ care vor demonstra dacă informația este adevărată ori nu. O autoritate clarvăzătoare, neechivocă, care ne facilitează procesul de informare în crearea de repere juste ale cunoașterii în labirintul haotic informațional pe care îl avem la dispoziție. Această ștampilă a calității ne asigură că ceea ce citim reflectă realitatea nepartinic și onest, cu judecată maniheistă de departajare a binelui de rău, a adevărului de minciună. Argumentarea cu dovezi și fapte face din „Fake News“ o instanță supremă, imparțială și demnă de încredere, absolvindu-ne astfel de la anevoioase și laborioase cercetări maieutice ale adevărului. Lucrurile devin mai comode atunci când alții fac deja înaintea noastră această selecție de forfecare a informației și a liberei exprimări, cenzurând informațiile și opiniile care se demonstrează a nu fi adevărate, dar și pe cele care contravin politicilor, standardelor și regulilor impuse de diverse corectitudini comunitare. Știrile care nu reprezintă adevarul unora sunt minciuni debitate de către ceilalți sau nu sunt deloc. În acest moment își face intrarea în scenă Cenzura. Scopul ei este să facă să ne scape din vedere ceea ce nu se vede.       

CENZURA“ este precum o matură care face curat. Ea poate escamota adevărul vărându-l sub preș. Eludarea adevărului este o formă de minciunică, nu totdeauna imaculat nevinovată cum am putea crede. Ca orice matură, pentru eficiența rezultatului, este nevoie să fie ținută hotărât în ambele mâini. Cele două mâini cu care este ținută viguros cenzura sunt interesul politic și cel economic. Cu puterea sa de anulare și de negație, cenzura acționează atât în ordinea presei mondiale (sau zonale după caz) făcută în presa mainstream, cât și în distribuirea pe rețele sociale a alternativelor acestora, a presei independente neînregimentată la ordin politic, filtrată de algoritmii inteligenți ai rețelelor de socializare. Patronii platformelor de socializare au devenit puternici, atât financiar cât și politic, prin promovarea de produse și servicii, de orgolii și de interese, dar și nu mai puțin prin abilitatea manipulării prin cenzură. Aceștia s-au asocializat cu cei care i-au plătit mai bine pentru trocul promovării minciunilor sau, după caz, ascunderii adevărului. Cenzura face ca tu să nu mai fii ceea ce citești, ci ceea ce vor unii să devii. Clienții plătesc cu bani, utilizatorii cu subjugarea minților lor prin disciplinare. Disciplinarea înseamnă ordine și afiliere la idei și doctrine.   

Forma prin care propaganda de idei sau de doctrine se manifestă, furișându-se parșiv în conștiința comună, este sora știrilor false, „DEZINFORMAREA“. Mai parșivă dar și mult mai eficientă decât neinformarea, dezinformarea are aplicabilitate în parametri teoriilor conspiraționiste, dar și ca formă de răspândire a neadevărului drept adevăr indubitabil în rândul credulilor naivi. Dezinformarea este cea mai atrăgătoare formă de minciună fiindcă comunică ceea ce oamenilor le e teamă sau doresc să audă, confirmându-le astfel propriile crezuri sau temeri, fie ele plauzibile sau aberații fantasmagorice. Oamenii sunt dispuși mai repede să creadă o minciună fiindcă minciuna este prezentată mai atractiv și mai irezistibil de crezut decât adevărul. Mistificarea poate crea confortul amăgiri de sine sau confirmarea unor temeri abstracte, fără a mai pune propriul discernământ la scotociri după adevăr. Acest paradox de a accepta mai repede incredibilul decât credibilul crează reflexul pe care psihologii îl denumesc “disonanță cognitivă”. Odată însă descoperită minciuna ea va retalia cu argumente chiar și mai neverosimile. Dezinformarea este un „fake news“ promovat cu bună știință. Astfel se închide cercul care învârte mersul evenimentelor precum un carusel al deșertăciunilor cotidiene, actual istorice sau factual isterice.   

Pictor, grafician și ilustrator, Daniel Ionescu - Dion, stabilit în Statele Unite, a obținut numeroase premii internaționale, a deschis 15 expoziții personale internaționale și a participat la 15 expoziții internaționale. Din 1987, Daniel Ionescu - Dion s-a stabilit la New York, unde a început o susținută colaborare cu "The New York Times", "Time Magazine", "Newsday", "Village Voice", "New Observations" și alte publicații americane. În publicistică a debutat în 1983 cu articole în revista “Viața Studențească”. În America, pentru o scurtă perioadă (1989), a fost redactor colaborator la Europa Liberă (Washington DC), pregătind o rubrică săptămânală de artă. A scris articole pentru presa emigrației române:  “Lumea Liberă”, “Zig Zag” și “Universul”. De asemenea, a publicat articole de critică muzicală și de artă vizuală în revistele: “Musical Report”, Art&Roll”, “Cotidianul”, Dilema veche” și “Sunete”. Pentru mai multe detalii, accesați acest LINK.