"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Iurii Nikolaev, propagandist al Kremlinului, așa-zis director al Centrului pentru reabilitare etno-politică a așa-zisei “Universități de Stat din Donețsk”, a găsit de cuviință să emită și să promoveze o nouă narațiune kremlinologică pentru justificarea ocupației ilegale de către Rusia a Donbassului, precum și a unor teritorii din sud-estul Ucrainei: părți din Zaporojie și Herson, pe care propagandistul le identifică sub termenul imperial “Novorossia”.
Mai exact, Nikolaev, care se închipuie profesor și ”expert” al fantomei din Donețsk care-și zice “Universitate”, a declarat că ocupația militară rusească a Donbasului și a unor părți din Zaporijie și Herson s-ar justifica sub ”pretextul” că Ucraina, după ce s-a eliberat de sub ocupația sovietică, “nu a clarificat statutul” acestor teritorii pe care RSS Ucraineană le-a preluat în gestiune de la RSFS Rusă.
Conform propagandistului, așa-zisa RSS Ucraineană (reiterăm că Ucraina nu a fost un așa-zis ”stat fondator al URSS” / detalii AICI), care era doar o creație-marionetă a Moscovei, a primit aceste teritorii “doar în folosință, temporar”.
Profesorașul a conchis aiuritor că ,“într-un astfel de caz, lăsarea acestor teritorii în cadrul Ucrainei fără acordul Rusiei înseamna anexarea lor de către Kyiv, prin urmare, rezolvarea acestei chestiuni are loc prin SVO (Opeațiunea Militară Specială)” – detalii AICI.
În realitate, Rusia a recunoscut, după obținerea independenței statale de către Ucraina, atât bilateral, cât și prin acte și tratate internaționale, integritatea teritorială a Ucrainei. Rusia nu a pus niciodată problema vreunui statut pentru Donbassul ucrainean, Crimeea, ori a Zaporijiei sau Hersonului înainte de a începe războiul cotropitor la o scară limitată în 2014, împotriva Ucrainei.
Narațiunea că Donbasul ar fi mai puțin sau deloc ,,ucrainean”, ori că ar fi o regiune neaoșă ,,rusească” își are originea în istoriografia sovietică, care opinează că Lenin i-ar fi făcut cadou Ucrainei bolșevizate Donbasul, în anii 1919-1920 (detalii AICI).
Istoricul Hennadyi Efimenko arată că cea mai mare parte a Donbasului făcea parte din Republica Populară Ucraineană independentă (proclamată după revoluția rusă din 1917), conform celui de-al treilea universal al Radei Centrale – chiar înainte de prima instaurare a puterii sovietice în Estul Ucrainei, iar apoi a făcut parte din statul ucrainean în 1918 (detalii AICI).
Prin urmare, susține istoricul, bolșevicii nu au consimțit să “dea cadouri” nimănui. În ciuda extinderii granițelor Ucrainei în 1918, după Pacea de la Brest, în “Tratatul privind frontierele” dintre RSS Ucraineană și RSFS Rusă, din 10 martie 1919, bolșevicii ucraineni au fost forțați să accepte că granițele RSS Ucrainene erau acum împinse înapoi la granițele provinciilor țariste, dar, în același timp, Crimeea și o parte din regiunea Cernihiv au fost cedate RSFSR. Acest lucru a arătat standardele duble ale conducerii de la Moscova, întrucât Ucraina își pierdea teritoriile, în timp ce RSFSR nu.
Dar chiar și după aceste criterii, cea mai mare parte a Donbasului a rămas în cadrul RSS Ucraineană, așa cum fusese anterior în cadrul Republicii Populare Ucrainene (statul ucrainean efemer din primii ani ai perioadei interbelice). Când principiul oportunității economice a început să joace un rol în timpul stabilizării regimului sovietic, în 1920, restul bazinului Donețk (incluzând în principal districtul rusesc Shakhty și districtul ucrainean Taganrog, definit pentru aprovizionarea cu alimente a Donbasului) a fost inclus în cadrul provinciei ucrainene Donețk (până în decembrie 1920 centrul era Luhansk, după aceea Bahmut, până în 1925).
Bolșevicii ucraineni își bazau pretențiile teritoriale pe granițele Republicii Populare Ucrainene, care includeau și bazinul Donețk din Donbas. În timpul existenței statului ucrainean (aprilie-noiembrie 1918), teritoriul Ucrainei a fost extins în nord și nord-est. În 1919, după cea de-a doua ocupație sovietică, care, spre deosebire de 1918, era deja centralizată, problema granițelor dintre Ucraina sovietică și RSFSR a devenit cu adevărat urgentă. Fără a renunța în mod fundamental la criteriul etnografic (“dreptul națiunilor la autodeterminare” a fost unul dintre sloganurile-cheie care au asigurat victoria bolșevicilor), bolșevicii ruși au insistat ca acesta să fie limitat prin prisma anterioarei diviziuni guberniale.
