RETROSPECTIVĂ Cum au dus celebrele Acorduri de la Minsk la un război pe scară largă și ce lecții ar trebui învățate, inclusiv din perspectiva tradiției rusiei de a-și încălca angajamentele? Evidentele motive pentru care Ucraina nu dorește "Minsk III" / Anna Neplii

Într-un articol anterior, am acordat o atenție deosebită subiectului soluționării conflictului transnistrean (mai multe detalii AICI), în special procesului de negocieri în formatul "5+2", în cadrul căruia rusia a participat nu ca parte (a problemei), ci ca "observator". Această situație o oglindește pe cea a relațiilor moderne ruso-ucrainene, care în cele din urmă au escaladat într-un război la scară largă.

Uneori, pentru a "preveni" un viitor nedorit, trebuie să ne uităm către istorie.

CITIȚI ȘI: Jocul "pacifist" al rusiei ca etapă spre un nou război. Cum au încălcat rușii "acordurile de pace", în mod constant, de-a lungul istoriei / Anna Neplii

Astăzi, vom aprofunda evenimentele din jurul semnării Acordurilor de la Minsk.

În realitate, Acordurile de la Minsk nu sunt singurele tratate încălcate de rusia din 2014 până în prezent – au existat aproximativ 400 de astfel de încălcări, inclusiv Memorandumul de la Budapesta, Carta Organizației Națiunilor Unite, mai multe convenții ONU și Acordurile de la Helsinki. Cu toate acestea, Acordurile de la Minsk ies în evidență deoarece încălcarea acestora a făcut parte dintr-o progresie calculată către un război la scară largă.

Ce sunt acordurile de la Minsk?

Acordurile de la Minsk au reprezentat o înțelegere de încetare a focului semnată în capitala Belarusului între rusia și Ucraina, în urma războiului hibrid al hoardelor ruse împotriva Ucrainei, care a debutat în 2014 în regiunile Donețk și Luhansk.

Întrucât termenii acordului inițial nu au fost respectați, un al doilea acord, cunoscut sub numele de Minsk II, a fost semnat în 2015.

Astăzi, terminologia de "Acorduri de Pace de la Minsk" se referă la trei documente comune ce au avut obiectivul de a soluționa conflictul armat dintre rusia și Ucraina în Donețk și Luhansk.

Negocierile dintre părțile implicate s-au desfășurat în formatul Normandiei, care a inclus următoarele state: Ucraina, Germania, Franța și rusia.

Cine a semnat acordurile de la Minsk?

Documentele au fost semnate de reprezentanții autorizați ai Grupului de Contact Trilateral pentru Reglementarea Pașnică în estul Ucrainei, care includea Ucraina, OSCE și rusia. Semnatarii au fost cel de-al doilea președinte al Ucrainei, Leonid Kuchma, ambasadorul rusiei în Ucraina, Mihail Zurabov, și reprezentantul special de la acea vreme al președintelui în exercițiu al OSCE, Heidi Tagliavini.

Minsk I - 5 septembrie 2014

Primul Acord de la Minsk a fost intitulat oficial astfel: "Protocol referitor la rezultatele consultărilor Grupului de Contact Trilateral privind măsurile comune care vizează punerea în aplicare a planului de pace al președintelui ucrainean Petro Poroșenko și a inițiativelor președintelui rus vladimir putin".

Însă, protocolul a fost semnat de înșiși președinții statelor, ci de reprezentanții Grupului de Contact Trilateral. În plus, liderii autoproclamatelor Republici Populare Donețk și Luhansk (DPR și LPR), Alexander Zakharchenko și Igor Plotnitsky, au semnat la rândul lor, dar semnăturile lor au fost informale, neavând valoare juridică.

Acordul de la Minsk I a venit pe fondul implicării directe a rusiei în conflictul din Donbas, al luptelor intense purtate pentru orașul Ilovaisk și al masacrării trupelor ucrainene, în ciuda promisiunilor privind un "coridor verde umanitar".

O încetare a focului a fost declarată pe fondul avertismentelor privind impunerea de noi sancțiuni împotriva rusiei și suspendarea cooperării NATO-rusia în cazul în care agresiunea va continua. Pe 4 septembrie 2014, președintele Poroșenko a participat la summitul NATO din Țara Galilor, unde a primit sprijinul Alianței și angajamente din partea țărilor la nivel individual de a furniza arme moderne Ucrainei.

A doua zi, la Minsk, s-a ajuns la un acord temporar de încetare a focului, care a intrat în vigoare la ora 18:00, pe 5 septembrie.

Textul oficial al Acordului de la Minsk este un protocol, iar printre obligațiile prevăzute se numără următoarele:

- Încetarea bilaterală imediată a ostilităților

- Descentralizarea puterii, inclusiv adoptarea legii Ucrainei privind guvernanța locală specială în anumite părți din Donețk și Luhansk

- Eliberarea imediată a tuturor ostaticilor și a persoanelor deținute ilegal

- Măsuri umanitare pentru îmbunătățirea situației din Donbas

- Alegeri locale anticipate în anumite zone din Donețk și Luhansk, conform legislației ucrainene

- Retragerea formațiunilor armate ilegale, a echipamentelor militare, a militanților și a mercenarilor de pe teritoriul ucrainean

- Implementarea unui program de redresare economică a Donbasului

Textul acordului nu a recunoscut DPR sau LPR, ci în schimb a acordat "statut special" anumitor părți aflate sub control separatist în zonele de graniță ale Ucrainei.

Două săptămâni mai târziu, pe 19 septembrie 2014, Grupul de Contact a prelungit acordul prin semnarea unui Memorandum referitor la implementarea Protocolului Minsk I, care a stabilit:

- Încetarea focului bilateral

- Retragerea armamentului greu la 15 km de linia de contact actuală

- Interzicerea avioanelor de luptă și a zborurilor cu drone

- Interzicerea instalării câmpurilor de mine în zonele de securitate

- Desfășurarea unei misiuni de monitorizare a OSCE, din care să facă inclusiv reprezentanți ucraineni și 76 de membri ai forțelor armate ruse, conduse de un comandant adjunct rus

- Schimb continuu de prizonieri de război.

Statutul teritoriilor controlate de separatiști nu a fost discutat în timpul negocierilor de la Minsk.

Încălcările Acordului Minsk I

În pofida acordului - conform Consiliului Național de Securitate și Apărare al Ucrainei (RNBO), ciocnirile locale au continuat în regiunile Donețk și Luhansk imediat după încetarea focului. Au existat rapoarte privind convoaiele militare rusești, bombardarea orașului Mariupol și o tentativă de asalt asupra aeroportului Donețk.

Până la sfârșitul lunii noiembrie 2014, Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei a raportat aproximativ 3.500 de încălcări ale încetării focului comise de către forțele ruse și militanții care luptau alături de ele.

Potrivit Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, 957 de persoane au fost ucise în estul Ucrainei între începutul încetării focului, pe 6 septembrie, și 18 noiembrie.

Pe 20 noiembrie 2014, Serviciul de Grăniceri de Stat a raportat reînceperea bombardamentelor din rusia asupra teritoriului ucrainean.

Au existat, de asemenea, încălcări ale spațiului aerian al Ucrainei de către aeronave rusești și atacuri cu arme grele, inclusiv lovituri asupra țintelor civile care au dus la decese.

Pe 2 noiembrie 2014, contrar acordurilor de la Minsk și procedurilor constituționale ucrainene, liderii organizațiilor teroriste din anumite părți ale regiunilor Donețk și Luhansk au organizat alegeri ilegale pentru șefii și consiliile populare ale așa-numitelor DPR și LPR. Alexander Zakharchenko și Igor Plotnitsky s-au prezentat ca lideri ai DPR și LPR.

Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) și Ministerul Afacerilor Interne au clasificat acest simulacru electoral drept o crimă la scară largă, documentând numeroase cazuri de intimidare, șantaj și mituire a localnicilor.

Observatorii unei organizații fictive, "Asociația pentru Securitate și Cooperare în Europa", împreună cu reprezentanți ai unor state nerecunoscute precum Osetia de Sud și Nagorno-Karabakh, au monitorizat alegerile la invitația liderilor DPR.

Ca răspuns, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, Federica Mogherini, a declarat că votul cu pricina a reprezentat un "nou obstacol în calea păcii". Aceasta a adăugat că rezultatele alegerilor sunt "ilegale și ilegitime".

Pe 24 ianuarie 2015, secretarul RNBO, Oleksandr Turchynov, a raportat că rusia, prin intermediul Consiliului de Securitate, a decis pe 23 ianuarie să intensifice operațiunile ofensive pe aproape toate fronturile din estul Ucrainei.

În data de 31 ianuarie 2015, la Minsk, a avut loc o altă rundă de negocieri, pe parcursul căreia fostul președinte ucrainean Leonid Kucima a remarcat că reprezentanții RPD și LPR au insistat să redefinisească linia de contact, dar nu au participat la întâlnirea grupului de contact, deși au fost invitați.

Defalcarea finală a Acordurilor de la Minsk a avut loc în timpul ofensivei la scară largă a militanților ruși în Debaltseve, cu bătălii care s-au desfășurat între 21 ianuarie și 18 februarie 2015.

Minsk II (11-12 februarie 2015)

Cel de-al doilea acord de la Minsk a fost încheiat în timpul unui summit desfășurat în capitala Belarusului în perioada 11-12 februarie de către liderii Germaniei, Franței, Ucrainei și rusiei și semnat de același grup de contact.

După o întâlnire de 17 ore, a fost semnată o declarație de susținere a unui pachet de măsuri pentru implementarea Acordurilor de la Minsk, definind pașii pentru executarea acestora. Documentul a constat în 13 puncte, inclusiv:

- Încetarea imediată și cuprinzătoare a focului în anumite zone din regiunile Donețk și Luhansk din Ucraina, care va fi pusă în aplicare cu strictețe de la ora 00:00 pe 15 februarie

- Retragerea armelor grele de ambele părți la distanțe egale pentru a crea o zonă de securitate

- Monitorizarea și verificarea OSCE a încetării focului și a retragerii armelor grele folosind toate sistemele tehnice necesare, inclusiv sateliți, drone și sisteme radar

- Asigurarea accesului, livrarea, depozitarea și distribuirea în siguranță a ajutorului umanitar, printr-un mecanism internațional, către cei care au nevoie

- Restabilirea controlului deplin asupra frontierei de stat de către guvernul ucrainean în întreaga zonă de conflict.

- Adoptarea unei legislații permanente privind statutul special al anumitor districte din regiunile Donețk și Luhansk

- Probleme referitoare la alegerile locale care urmează să fie discutate și convenite cu reprezentanții anumitor raioane din aceste regiuni în cadrul Grupului de Contact Trilateral; alegerile vor avea loc în conformitate cu standardele OSCE și vor fi monitorizate de organizație

Durata record a negocierilor, potrivit președintelui francez de la acea vreme, François Hollande, a fost cauzată de întârzierea deliberată a lui putin cu scopul de a acorda mai mult timp forțelor militante pentru a încercui trupele ucrainene.

În cartea publicată în 2018, intitulată "Lecții de putere", Hollande a menționat că adevăratul scop al lui putin a fost să slăbească guvernul ucrainean pentru a aduce în viitor o conducere mai prietenoasă cu rusia, una care să nu caute legături mai strânse cu Europa sau NATO.

"putin vrea să restabilească sfera de influență pe care o avea imperiul sovietic. putin vrea o zonă tampon de state ascultătoare în jurul țării sale. Tactica lui este să provoace conflicte între prietenii săi și adversarii săi, iar apoi să le înghețe", a scris Hollande.

Încălcări ale Minsk II

Dar încă o dată, aproape imediat după anunțarea încetării focului, misiunea de monitorizare a OSCE a înregistrat tiruri de artilerie, mortar și rachete din partea forțelor armate ruse asupra pozițiilor ucrainene. Atunci când OSCE a încercat să trimită observatori la Debaltseve, reprezentanții DPR au refuzat.

Se cunoaște faptul că în prima zi de "încetare a focului", teroriștii ruși au lansat 112 lovituri asupra pozițiilor militare ucrainene.

Mai târziu, "liderul DRP", Alexander Zakharchenko, a amenințat că va "relua" orașul Mariupol și că va captura Harkivul. Între timp, grupurile ruse și ilegale din pseudorepublicile amintite au continuat loviturile asupra forțelor ucrainene și a bunurilor civile. S-a remarcat că rușii au sporit bombardamentele asupra Debaltseve la un nivel chiar mai mare decât cel de dinainte de "încetarea focului". Ca răspuns, Uniunea Europeană a impus o nouă rundă de sancțiuni împotriva rusiei.

În octombrie 2015, ministrul german de Externe de la acea vreme, Frank-Walter Steinmeier, a propus "Formula Steinmeier" pe parcursul summitului desfășurat la Paris în formatul Normandia, stabilind ordinea alegerilor în teritoriile DRP și LPR. După recunoașterea acestor alegeri de către Comisia Electorală Centrală a Ucrainei, legitimitatea lor urma să fie confirmată de o misiune specială a OSCE.

Însă, standardele OSCE impun controlul statului asupra teritoriului unde au loc alegeri. În acest caz, însemna controlul ucrainean asupra "districtelor speciale" din regiunile Donețk și Luhansk și asupra graniței acesteia. Cu toate acestea, kremlinul a insistat constant că alegerile în aceste regiuni ar trebui să aibă loc înainte ca rusia să transfere controlul graniței.

Există și o "nuanță" în însuși textul Minsk II. Punctul 9 prevede restabilirea controlului deplin al Guvernului ucrainean asupra frontierei de stat, în întreaga zonă de conflict, în prima zi după alegerile locale. Pe de altă parte, punctul 12 prevede că aceste alegeri trebuie să fie organizate în conformitate cu standardele relevante ale OSCE, ceea ce nu permite organizarea lor, dat fiind faptul că forul menționat impune standardul ca statul unde se desfășoară alegerile să aibă controlul asupra teritoriului său. 

"Adică, un principiu al acestui document de la Minsk îl contrazice pe altul. Prin urmare, acestea sunt acorduri care sunt fundamental imposibil de implementat", a declarat Serhiy Harmash, membru al delegației ucrainene în Grupul de Contact Trilateral pentru soluționarea pașnică a situației din regiunile Donețk și Luhansk.

Astfel, doar câteva din obligațiile prevăzute în cel de-al doilea Acord de la Minsk au fost îndeplinite:

- Monitorizarea continuă a regiunii de conflict de către observatorii OSCE

- Îmbunătățirea situației umanitare în regiunea de conflict.

Prăbușirea finală a celui de-al doilea Acord de la Minsk s-a produs pe 21 februarie 2022, atunci când rusia a recunoscut independența așa-numitelor DPR și LPR.

Acordurile de la Minsk au avut forță juridică reală?

Pe lângă discrepanțele anumitor puncte ale documentului, există întrebări cu privire la statutul său juridic. În timp ce rusia subliniază că acordurile au fost aprobate de ONU, ambasadorul Ucrainei în SUA de la acea vreme, Valeri Chaly, a subliniat că Acordurile de la Minsk nu erau un document ONU obligatoriu din punct de vedere juridic.

"Din perspectivă juridică, ONU nu a aprobat Acordurile de la Minsk ca document legal. Afirmația rusiei că sunt un document juridic internațional, confirmată de o rezoluție a ONU, este falsă", a insistat ambasadorul ucrainean.

În schimb, Oleksandr Musiyenko, șeful Centrului Ucrainean de Studii Militar-Juridice, consideră că prima încercare de rezolvare a conflictului, sub forma unor negocieri în patru la Geneva. ar fi fost mai eficientă.

"Primele Acorduri de la Minsk au fost semnate de unele persoane cu un statut neclar care s-au prezentat în general ca reprezentanți ai DPR și LPR", a spus Musiyenko.

În plus, Acordurile de la Minsk nu pot fi considerate un acord internațional în temeiul articolului 52 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, care prevede că un tratat încheiat sub constrângere, pe fondul utilizării sau amenințării forței, este invalid din momentul în care a fost încheiat.

"Ucraina ar fi putut evita Acordurile de la Minsk dacă nu ar fi suferit trei înfrângeri zdrobitoare în 2014, respectiv Minsk II dacă istoria Debaltseve din 2015 nu s-ar fi repetat", a zis Hryhoriy Perepelytsia, expert în politică internațională.

Cu toate acestea, din cauza presiunii directe din partea rusiei și a lobbyștilor săi, precum și a poziției slabe a Ucrainei de la acea vreme, Ucraina a fost nevoită să semneze acordurile. 

Potrivit multor experți, putin avea nevoie de un haos sângeros în estul Ucrainei, care avea ca scop, conform planurilor sale, să înfățișeze rusia drept singurul posibil actor pacificator. 

Astfel, în cadrul negocierilor, rusia s-a poziționat ca un mediator, nu ca o parte în conflict. Reprezentanții ruși s-au așezat la masă ca pacificatori și și-au impus cererile ca Ucraina să negocieze cu cei pe care rușii i-au numit "rebeli".

Mai mult, rusia a folosit contradicțiile din acordurile de la Minsk pentru a le interpreta în favoarea sa și pentru a exercita presiuni asupra Ucrainei și comunității internaționale, în special pentru ca Occidentul să ridice sancțiunile privind ocuparea Crimeei.

De ce nu vrea Ucraina "Minsk III"?

Scopul principal al lui putin nu este de a stabili pacea în Ucraina, ci de a forța capitularea acesteia și de a o priva de independență.

Acesta este motivul pentru care atât "acordurile de pace" din trecut, cât și propunerile actuale conțin prevederi care fie sunt imposibil de implementat, fie sunt interpretate diferit de către părți.

"Principala problemă a acordurilor de la Minsk constă în faptul că din momentul în care au fost semnate, moscova și Kyivul le-au interpretat fundamental diferit", a scris BBC Ucraina în perioada acordurilor de la Minsk.

După începerea invaziei la scară largă, în timpul unei conferințe de presă desfășurate pe 23 august ca urmare a celui de-al doilea summit al Platformei Crimeea, președintele Zelenski a exclus negocierile cu rusia, în timp ce țara agresoare continuă să ucidă ucraineni și să comită violențe împotriva lor.

"Am înțeles semnalele că era necesar să mergem către încheierea războiului și să începem să vorbim cu rusia. Dar nu suntem pregătiți pentru o încetare a focului. Am precizat că nu va exista 'Minsk III', 'Minsk V' sau 'Minsk VII'. Nu vom face aceste jocuri, pentru că este o capcană", a subliniat Zelenski.

Zelenski a mai evidențiat că atât timp cât rusia își continuă acțiunile militare, "nu se poate vorbi de negocieri". Pe acest fundal, narațiunile rusești potrivit cărora Ucraina nu dorește pacea "sună, și o spun moderat, ridicol".

"Dacă rusia spune că vrea să pună capăt acestui război, să o demonstreze prin acțiuni. Este clar că nu se poate avea încredere în cuvintele rusiei. Nu va exista niciun 'Minsk III', pe care Rusia îl va încălca imediat după semnare. Nu vom permite Rusiei să aibă răgaz, să-și construiască forțele și să înceapă o nouă campanie de teroare și destabilizare globală", a reiterat președintele ucrainean în timpul discursului susținut la summitul G-20, menționând că pacea viitoare trebuie să fie justă și bazată pe Carta ONU, nu o pace de "orice fel" și care sacrifică suveranitatea și teritoriile.