"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La 26 august 1952, partizanii Nistor Duicu, Victor Curescu, Nicolae Ciurică și Gheorghe Stănescu se află undeva în preajma comunei Cornereva. Cei patru fac parte dintre luptătorii supraviețuitori ai grupării colonelului Ion Uță. După ce îl contactează pe Nistor Cernescu zis ”Finanțu”, cornerevean, unul dintre principalii susținători ai organizației, partizanii se despart.
Duicu și Curescu vor lua calea Verendinului, unde intenționează să-l întâlnească pe socrul celui din urmă, pentru procurarea de alimente și alte lucruri necesare vieții în clandestinitate. În același timp, Ciurică și Stănescu pornesc spre munți, mai exact, către Buza Oslii (la ”Tavane”), unde stabiliseră o întâlnire cu tatăl primului – Ion –, în dimineața de 1 septembrie, deplasarea având tot scopul aprovizionării în perspectiva apropiatei ierni.
Însă despărțirea va fi definitivă. Trupele de Securitate îi pândesc și pe unii, și pe alții. Trădați la Verendin, Nistor e împușcat în cap (se bărbierea în momentul acela) și va agoniza până la moarte, într-o căruță ce se îndrepta spre Caransebeș, în timp ce Victor se predă fără luptă și începe să-și toarne camarazii, sperând că astfel va evita zidul execuțiilor. Nu va reuși, dar își trădează frații de arme, iar pentru unii urmările vor fi letale.
Printre multe altele, Victor spune și despre întâlnirea pe care Ciurică și Stănescu urmau să o aibă în curând la ”Tavane”, în munți. Cei doi nu aveau de unde să știe că fuseseră vânduți – rupți de lume, furișându-se pe cele mai ascunse rute, nu aflaseră despre nenorocirea petrecută la Verendin. Așa că, la ”Tavane” sunt așteptați de trupele Securității, care organizaseră o serie de posturi fixe.
Ajunși acolo în puterea nopții, partizanii vor fi sesizați de securiști abia la ivirea zorilor, când are loc un schimb agresiv de focuri. Ciurică și Stănescu reușesc să scape teferi, timp de trei zile fiind vânați de sute de securiști și milițieni. Ca urmare a ciocnirii, în Banatul montan se împrăștie zvonul că Nicolae Ciurică ar fi murit în cursul schimbului de focuri.
Anul viitor (1953), în martie, când a ieșit din ascunzătoarea săpată undeva în Munții Mehedințiului și a revenit în zona Banatului, Nicolae Ciurică avea să observe, nu fără stupoare, că atunci când dădeau cu ochii de el, oamenii de legătură și susținătorii săi tresăreau de parcă vedeau un strigoi. ”Învierea” îi fusese totuși anunțată de un călugăr de la Mănăstirea Bogâltin, care spusese că Nicolae e teafăr și că se va întoarce într-o zi însemnată. Și a avut dreptate. Partizanul s-a întors de sărbătoarea Bunei Vestiri.
Într-un interviu pe care am avut onoarea să mi-l ofere la Teregova, fostul partizan Nicolae Ciurică (93 ani) mi-a relatat și circumstanțele ”reînvierii” sale:
”În martie ‘53 am ieșit din adăpost, am revenit în zona muntoasă a Banatului și am coborât lângă Cornereva, la sălașul lui Finanțu. Nu mică mi-a fost surprinderea când am văzut că a tresărit, privindu-mă ca pe un strigoi. Credea că murisem în septembrie ‘52, în ambuscada de la Tavane! Vezi tu, eu și Gheorghe trecuserăm pe la sălașul lui imediat după ce reveniserăm de la Buza Oslii, când nevastă-sa ne-a pus în temă cu nenorocirea petrecută la Verendin, dar noi nu-i spuseserăm femeii de unde veneam și nici ce pățiserăm acolo. Informațiile astea le feream de urechile altora.
Pe Finanțu nu-l găsiserăm atunci, era dus cu niște treburi și s-a nimerit să treacă prin zona în care securiștii veniți de la Buza Oslii se urcau în mocăniță. Trupele aveau doi cai luați de la stână, iar pe unul dintre ei se afla un om culcat cu burta pe șea, atârnând de-o parte și de alta ca și cum ar fi fost mort. Deși era la distanță și nu i-a deslușit fața respectivului, Finanțu a crezut că fusesem împușcat și că ăia îmi transportau cadavrul. N-am nici cea mai vagă idee cine o fi fost omul acela, dacă trăia ori ba. Evenimentele precipitându-se, nevasta lui Finanțu urma să creadă că ne văzuse la sălaș cu puține ore înaintea morții mele, și nu după întoarcerea noastră de la Buza Oslii, așa cum se-ntâmplase în realitate. Ăsta-i motivul pentru care se împrăștiase zvonul că murisem.
Când dădeau cu ochii de mine, susținătorii mai întâi tresăreau și rămâneau blocați câteva secunde, apoi alergau să mă-mbrățișeze. Atunci mi-am dat seama că mă iubeau mulți bănățeni. Chiar dacă rămăseserăm numai patru partizani din vechea grupare, oamenii tot își legau speranțele de noi și ne apreciau pentru că nu concepeam să ne plecăm capetele în fața comuniștilor.
Singura care nu crezuse că murisem a fost nora lui Finanțu. Fata se dusese la un călugăr prezicător de la Mănăstirea Bogâltin, care nu doar că i-a zis că eram în viață, alături de un camarad, dar a asigurat-o și că mă voi întoarce într-o zi cu însemnătate. Când ajunsesem la sălaș era 25 martie, sărbătoarea Blagoveștenilor”.
