Neînvinsul Aurelian Gulan, erou al Armatei Regale și titan al rezistenței anticomuniste: 18 ani în Siberii de gheață și în temnițele de ”acasă”. De la anchetele NKVD la torturile de neînchipuit ale Securității Uranus

De Ziua Națională a României, Podul.ro vă invită să-l comemorăm împreună, așa cum se cuvine, printr-un apel la memorie, pe eroul Aurelian Gulan (foto sus / sursa Aurelian Gulan Facebook), ofițer al Armatei Regale decorat în repetate rânduri pe Frontul de Est, anchetat de NKVD, prizonier în Siberii de gheață, de-a lungul a aproape 12 ani, ulterior luând drumul temnițelor de ”acasă”, pentru alți 6, cumpliți prin excelență, după ce avea să fie torturat abominabil în anchetele Securității. 

Va fi hăituit și supravegheat de copoii securiști până în decembrie 1989. În pofida tuturor supliciilor și a presiunilor, la care s-au adăugat ani grei de închisori și lagăre, Aurelian Gulan a refuzat categoric orice compromis, cât de mic, și a respins cu fermitate orice formă de colaborare cu Securitatea sau NKVD. 

(Tânărul ofițer Aurelian Gulan / sursa foto Aurelian Gulan Facebook)

Asumându-și noi riscuri, care puteau duce la o altă arestare și chiar la lichidarea fizică, doar au mai fost cazuri, Gulan va scrie în adânc secret, între 1987 și 1988, sub cea mai criminală dictatură a Europei acelor ani, manuscrisul-document inițial numit ”Pașaport pentru lumea cealaltă”, pe care va încerca să îl publice în Germania și Canada, cu sprijin din partea unor vechi camarazi, foști prizonieri germani de pe Frontul de Est. În România avea să vadă lumina tiparului într-o formă prescurtată, la Editura Petrion, în 1995, sub titlul ”Mărturii din Iadul Roșu. De la Vorkuta la Gherla”, titulatură sub care apare în referințele a numeroase studii de specialitate. 

Conștient că e vorba de o depoziție realmente esențială (ne-au rămas puține mărturii din prizonieratul siberian), Gulan va rescrie volumul de la cap la coadă, finalizându-l în vara lui 2001, cu un an înaintea morții (28 iulie 2002), dublându-i numărul de pagini și schimbându-i titlul (”Victime și călăi – Amintiri din Gulag”), sub această formă definitivă fiind publicat abia în 2010, la Editura Criterion Publishing. 

Menționez că în decursul documentării prezentului articol am folosit ambele versiuni, cât și remarcabilul volum ”Călău și victimă” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015) al scriitorului și fostului deținut politic Alexandru Mihalcea, care l-a întâlnit pe Gulan în Gulagul românesc, la Jilava și Gherla, fapt relatat și într-un interviu pe care mi-a făcut onoarea să mi-l acorde. 

Așadar, a se reține că, de-a lungul celor 18 ani de prizonierat, anchete NKVD, temnițe și lagăre siberiene, anchete ale Securității, la MAI și Uranus, supus celor mai abominabile torturi, urmate de închisorile și lagărele de exterminare ale țării-mamă, ofițerul Aurelian Gulan a rămas de neînvins, întotdeauna, în pofida calvarului și a numeroaselor presiuni, astăzi de neînchipuit. Gulan e un simbol luminos al demnității și al luptei fără de moarte. E un titan al rezistenței anticomuniste. Aceasta este povestea lui.   

(Șeful promoției de ofițeri 1942 Dezrobirea, Aurelian Gulan, își rostește discursul în prezența Majestății Sale Regele Mihai și a mareșalului Ion Antonescu / sursa foto: wikipedia)

Șeful promoției de ofițeri 1942 ”Dezrobirea”

Aurelian Gulan s-a născut în Oltenița, la 10 mai 1922. Încă de copil a visat la fapte de arme și la o carieră militară, de primele urmând să aibă parte din plin. S-a dovedit un elev strălucit, o minte ascuțită remarcată de profesori. 

Șef al promoției de ofițeri 1942 ”Dezrobirea”, Gulan va rosti, în numele tuturor ofițerilor din toate armele, jurământul în fața Regelui Mihai. Cu această ocazie, Majestatea Sa i-a dăruit o sabie specială, pe o parte a lamei fiind inscripționat, cu litere de aur, ”Mihai I Regele tuturor românilor”, pe cealaltă fiind gravat numele lui Gulan. Grandoarea momentului, atmosfera solemnă, dar, în special, jurământul ca atare își vor pune o amprentă ireversibilă pe destinul tânărului. ”Un jurământ care avea să-mi sune în ureche ori de câte ori aveam să iau o hotărâre vitală”, va mărturisi, peste ani, în valorosul său volum memorialistic.

După eveniment, le scrie o epistolă înflăcărată părinților, relatându-le împrejurări și impresii. Printre fraze, o glumă, care însă se dovedește premonitorie, prefigurându-i întreaga viață: ”Și acum sunt gata să încep calvarul pentru a-mi aduce cruce până la capăt”. În crunții și îndelungații ani ce aveau să urmeze, Gulan se va gândi din nou și din nou la cuvintele acelea care s-au dovedit întru totul adevărate, încastrându-i destinul. 

(Ofițerul Aurelian Gulan, erou al Armatei Regale, prizonier în Siberia și deținut politic în Gulagul de ”acasă” / sursa foto: Aurelian Gulan Facebook) 

Distrugătorul de blindate

Tânărul ofițer e trimis la Batalionul de Gardă al mareșalului Ion Antonescu, ca aghiotant personal, dar se împotrivește din răsputeri menținerii acolo. Face raport după raport, solicitând trimiterea urgentă pe front. 

În februarie 1943 i se îndeplinește dorința. Plin cu trupe și speranțe, trenul trece prin Chișinău și ajunge la Simferopol, în Crimeea, unde activau Comandamentul Armatei a IV-a română și Divizia I Vânători de Munte. Frontul se cască aproape, extrem de aproape.  

Aici se ivește o nouă amânare, care-l întristează teribil. ”Am cerut să fiu trimis în prima line dar m-au numit la comanda unui centru de instrucție fiindcă știam limba germană”, va nota, reluându-și presiunile la adresa superiorilor. Știe ce vrea și insistă în permanență. Din nou, rapoarte peste rapoarte, până când, în aprilie 43, este numit, în sfârșit, comandant al unui pluton de asalt. 

Tânărul ofițer și oamenii săi se specializează în vânarea și distrugerea de blindate. Se va număra printre protagoniștii unor ciocniri extrem de sângeroase, încleștări în imediata proximitate a pieirii. E decorat. Mor martiri lângă el, numeroși alți eroi rămân infirmi, mutilați. Deseori bătălia se dă corp la corp, la baionetă, sub limbile incandescente ale aruncătoarelor de flăcări. E rănit, dar refuză permisia și tratamentul acasă, rămâne pe front alături de soldații săi. Pârjolul e omniprezent. La fel și hecatomba.

(Tânărul ofițer Aurelian Gulan / sursa foto: Aurelian Gulan Facebook)

Noaptea celor 1000 de grenade 

Aurelian Gulan va lăsa posterității unele din cele mai emoționante și mai realiste pagini despre încleștările și ororile marelui război, parcă radiografiindu-i chipul monstruos: 

”Era prima bătălie când îmi învinsesem frica. Nu știu câte tancuri au fost distruse. Știu numai câte au fost oprite cu faustpatronne, iar cele care trecuseră peste un tun german fuseseră pârjolite de aruncătoarele noastre de flăcări... Din cel oprit mai ieșeau ultimii tanchiști ruși, cu fețele complet arse. Erau primii mei prizonieri de război și nici ăstora nu le puteam vedea fața. 

După ce medicul nostru i-a tratat mai bine decât omenește, aveam să aflu că la 1 august va începe atacul, iar la 1 septembrie trebuia să fim lichidați. (...)

1 august, ziua cea mare, a trecut oarecum liniștită, lăsându-mi convingerea că prizonierii mei îmi spuseseră și ei ceva, să-mi câștige bunăvoința. Dar de unde! Noaptea, pe la orele 2.00, o ploaie de rachete de ambele părți avea să lumineze cea mai crâncenă bătălie pe care mi-o imaginasem. După un baraj magnific de artilerie, pe care-l suportam calm în buncăre, câteva batalioane de ruși luaseră botul de deal în piept și, sub protecția unei perdele de aruncătoare de mine, exaltați de vodcă, se avântau prostește înainte. Ți se rupea inima când vedeai cât de repede se împuținează, cât de subțirele deveneau rândurile lor sub focul nemilos al mitralierelor și pistoalelor noastre mitralieră. Dar, din spate, alte batalioane, descărcate din camioane, le luau locul. Cu tot curajul injectat de alcool și întuneric, se aruncau în brațele morții. 

A fost noaptea celor o mie de grenade. Atâtea aruncaserăm, încât ne dureau mâinile de la încheieturi.

La compania alăturată, câteva zeci de ruși reușiseră să intre în tranșeele noastre, doar pentru câteva minute, căci Ursu avea să curețe șanțul cu aruncătorul de flăcări, ale cărui limbi de foc șerpuiau în zig-zagurile săpate.

A fost o încleștare pe viață și pe moarte, care a durat doar vreo două ore. Când se crăpa de ziuă, cele două linii erau restabilite, cufundate în liniște, iar în țara nimănui, între cele două linii, domnea pacea cea veșnică. Sute de cadavre acoperau cu trupurile lor tinere, încă calde, pământul pârjolit al pădurii în agonie. Din când în când, îți mai ajungeau la ureche gemetele surde ale acelora ce încă nu muriseră sau care își sperau încă moartea cea izbăvitoare de chinuri”. 

Între ploile de oțel și foc, ”păduchii pravoslavnici” îi năpădesc ca o plagă, mișună ca bolșevicii: 

”Noaptea stăteam la pândă, pe poziții. Ziua nu se putea dormi din cauza păduchilor, care ne năpădiseră. Păduchi mari, rusești, pravoslavnici, cu un fel de cruce pe spate. Orice deparazitare ținea o zi după care invazia era și mai mare. Te culcai cu puloverul la cap iar noaptea ți-l trăgeau păduchii la picioare”. 

(Coloană de prizonieri români de război / sursa foto: neamulromanescblog.wordpress.com)

Haosul. Și măcelul de la Fortul Hersones

Pe fundalul înfrângerilor și lipsurilor din ce în ce mai stringente, armata germană intră în derivă și începe să dea semne de colaps. Sfârșitu e aproape, din ce în ce mai aproape. Se instaurează haosul. ”Această mașinărie completă și complexă (armata germană – n. m.), odată ce-i lipseau unele piese de bază își pierdea întreg angrenajul, nu mai avea forță, nu mai acționa ca o armată închegată. Ultima lor ofensivă cu 38 de divizii, din care 17 blindate, de la Kursk-Orel-Belgorod, fusese oprită, iar contraofensiva sovietică, victorioasă, săvârșise cotitura războiului, începută la Stalingrad”, explică memorialistul.

Aurelian Gulan va participa la luptele de la Sevastopol, în mai 1944. La 10 mai, chiar în ziua în care împlinea 22 de ani, ofițerul refuză să fie evacuat cu celelalte cadre ale Comandamentului și se întoarce în mijlocul soldaților săi. Pășea cu dârzenie pe un drum fără de întors. ”Era prima mea opțiune directă pentru moarte, era prima mea decizie majoră, categorică, împotriva dezonoarei și a trădării”, va nota peste ani. 

E martorul înmărmurit al unor episoade care îl vor bântui întreaga viață: ”Cu toată disperarea, nu pot să nu remarc scene de necrezut. Vreo 10 ofițeri nemți de artilerie dădeau impresia că joacă cărți. Toți trăgeau câte o carte, până ce unul a scos un as. Din acel moment, ceilalți au aruncat cărțile și s-au întors cu spatele. Locotenentul, cu asul în mână, i-a împușcat rând pe rând în ceafă, după care și-a tras ultimul glonț în tâmplă”. 

Într-un final agonic, Fortul Hersones capitulează, hoardele rusești dau năvală și mitraliază de-a valma oameni cu mâinile ridicate. Urmează jaful ca în codru. Continuă uciderea a numeroși prizonieri: ”Cei care au omorât sute de ostași ce încetaseră lupta, sute de răniți care își târau neputincioși hoiturile pe stânca scăldată în sânge, erau exponenții unei armate victorioase ce avea să întroneze în lume o nouă etică, o nouă morală a învingătorului”.

(Stație de triaj din URSS plină cu prizonieri de război / sursa foto: cersipamantromanesc.wordpress.com)

Închisoarea NKVD din Simferopol. Ispitele generalului

La 13 mai, doi colonei ruși îl leagă cu o cârpă la ochi, îl bagă într-un jeep și-l duc la închisoarea NKVD din Simferopol, unde e aruncat într-o carceră sufocantă. Tânărul ofițer intră într-o lume a groazei absolute în care va rezista cu demnitate timp de aproape 12 ani.  

”În zilele și uneori în nopțile de la Gherla, prima dintre evocările lui Gulan care mi-au rămas în memorie a fost descrierea acelei scene matinale când așteptau, la pușcăria din Simferopol, venirea vistavoiului cu lista. Sosea întotdeauna după ce li se dădea bucățica minusculă de pâine. Nu se atingea nimeni de ea. Așteptau. Vistavoiul citea nume după nume și încheia: Na rastreli! La împușcare! Oamenii dădeau pâinea celor rămași. Ce rost ar fi avut să o mănânce degeaba? După câteva minute, din curtea închisorii se auzeau focurile de Nagan. Trase în ceafă. Simplu, expeditiv, fără mofturi juridice”, își amintește scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea, în volumul ”Călău și victimă”, relatările lui Gulan.  

Condițiile carcerale din închisoarea NKVD nu se deosebeau cu nimic de cele de la Jilava sau Gherla, asta fiind cât se poate de firesc, având în vedere că URSS impunea norma. ”Căldura de afară și înghesuiala dinăuntru făceau ca în această celulă zăduful să fie atât de groaznic încât toți înotam în sudoare și urină”, va consemna Gulan. 

După 22 de zile de privațiuni și umilințe menite să-i provoace prăbușirea, tânărul ofițer e dus în fața unui general sovietic, acesta făcându-i diverse oferte prin intermediul unui translator. Îl anunță că se alcătuiește Divizia Tudor Vladimirescu și îi propune să facă pact cu diavolul: să țină discursuri propagandistice la radio despre necesitatea ”păcii” și ”eliberarea” popoarelor. Generalul îi promite grade, poziții, demnități, eliberarea imediată. 

”Voi urma niște școli astfel ca, la sfârșitul iminent al războiului să particip la organizarea noii armate populare a României. Eram literalmente uluit. Revolta m-a făcut să refuz categoric. Actul trădării îmi devenise neechivoc”, punctează Gulan. 

Tânărul va fi adus în repetate rânduri în fața generalului, însă îl va refuza de fiecare dată, fără nici cea mai mică umbră de îndoială. Gulan rămâne o stâncă de neclintit. E convins că va fi împușcat și se obișnuiește cu ideea – moartea era o mântuire din iadul trăit. 

(Secvență din Gulag) 

”Ritualul exterminării eșalonate, al crimei sadice, perfecționate”

Considerat recalcitrant, ultranaționalist și fanatic, e aruncat într-un prim lagăr al disperării, unde prizonierii stăteau în saivane de oi, în cele mai criminale și umilitoare condiții (așa se va întâmpla și în Gulagul de ”acasă”, în lagărele din Insula Mare a Brăilei). Acolo grâul se separă de neghină – unii ofițeri acceptă compromisurile, alții rămân, asemeni lui Gulan, de nezdrobit. 

”Cine a făcut primul pas l-a făcut și pe al doilea, și pe următorii. Și așa s-au ales ”loialii”, colaboraționiștii, de cei cu onoare, considerați de ceilalți reacționari, fasciști, și mai târziu legionari și contrarevoluționari... Mă fericesc acum, spre nefericirea mea de atunci, că am ales tabăra celor puțini, a ”trădătorilor” care nu numai că erau tineri și, în afară de entuziasm, fuseseră în afara oricăror mașinațiuni politice, dar au rămas imaculați și exaltați, așa cum îi surprinsese nenorocirea războiului”, va sublinia Gulan.

În iulie 1944, ofițerul cunoaște oroarea trenurilor de vite. Sunt îngrămădiți câte 80-100 în vagoane, ca să nu poată sta pe jos, fiind lăsați ore-n șir fără apă și mâncare. Într-un târziu li se dă câte un pește sărat (echivalentul bucății de slănină din Gulagul românesc), dar apă aproape deloc. Setea îi chinuie îngrozitor, devine o constantă a nimicirii. Nu puțini sunt cei ce mor în chinuri.  

”Totul se desfășura drept un ritual al exterminării eșalonate, al crimei sadice, perfecționate. Era, de fapt, forma practicată în miile de închisori și lagăre, singurele instituții înfloritoare pe teritoriul fericit al noii orânduiri sovietice”, explică Aurelian Gulan. 

În anchetele NKVD

În august 44 ajunge în lagărul Greazovăț, construit în jurul unei mânăstiri enorme. Aici sunt reluate în forță presiunile privind acceptarea bolșevizării și a îndoctrinării comuniste. Întrucât refuză categoric orice formă de compromis, Gulan e aruncat 6 zile în osuarul mănăstirii, infestat de șobolani, în beznă și în regim de cea mai drastică izolare. Dar nimeni și nimic nu-l frânge.    

De la Greazovăț, prizonierii români sunt transferați în lagărul Oranki, unde e băgat direct la carceră, fiind considerat unul dintre liderii ofițerilor ce refuză acceptarea comunismului. Declară greva foamei și protestează cu vehemență. Din carceră e scos doar pentru a fi dus în fața anchetatorilor NKVD, care îl acuză de ”instigare la război”, fabricându-i, conform rețetarului vremii, un dosar de ”criminal de război”. Minciunile sunt odioase de-a dreptul. 

”Mi se amintea că în 1942, la absolvirea școlii militare, prin discursul meu instigasem la război, săvârșisem crime împotriva păcii și umanității. Eu, încă un copil pe atunci, eram vinovat de declanșarea războiului”, consemnează Gulan.

I se oferă alternativa distrugerii pe loc a dosarului – un NKVD-ist îl asigură că-l va aprinde cu bricheta –, dacă va accepta colaborarea cu ei, însă tânărul refuză categoric. Finalmente, un ofițer NKVD îl escortează la închisoarea din Gorki, odinioară (pe vremea țarilor) faimoasa Maison Rouge. Din nou, ”ritualul” este identic cu ce se va întâmpla în pușcăriile din România comunistă: 

”Bruscat, înjurat și ținut strâns, cu aceiași ochelari opaci, sunt condus pe coridoare, în lifturi, trecut prin doisprezece uși și abandonat într-o carceră de 2 metri pe 1 metru, cu pereții groși din beton, văruiți în alb, cu un gemuleț la aproape 3 metri, o parașă, adică un hârdăiaș pentru necesități, un pat rabatabil din metal, cu o rogojină roasă, iar în mijlocul tavanului un bec electric de cel puțin 150 de wați. Cam așa arăta mormântul în care eram aruncat de viu ca cel mai periculos criminal de război”.

La Gorki, deținuții primesc, în regim celular, 250 grame de pâine pe zi. O mizerie, desigur. Totuși să notăm că, în România, regimul celular va presupune doar 150 grame de pâine (sau turtoi), 250 grame fiind alocate doar deținuților care trudeau la diguri sau în minele de plumb, și asta nu întotdeauna. La Gorki urmează două luni de interogatorii și presiuni, însă Gulan rămâne de neînvins. E un titan.  

(Secvență din Gulag)

Când ofițerii români trăgeau înhămați la pluguri

La finalul acestei perioade e trimis, din nou, în marele lagăr de la Oranki. De data asta e băgat în baraca recalcitranților, înconjurată cu vălătuci de sârmă ghimpată. Asta pentru că ”elementele dușmănoase” trebuiau izolate cu strășnicie pentru a nu contamina alți prizonieri pe care rușii îi voiau îngenuncheați și bolșevizați.  

Muncile la care e supus sunt pur și simplu strivitoare, dar își poartă crucea cu îndârjire. Iată relatările lui Gulan: 

”Prizonierii români defrișau păduri întregi după care se întorceau în lagăr, fiecare cărând în spinare câte un trunchi de copac. Mergeau mai mult pe brânci și pe genunchi. Noaptea nu se puteau odihni de ploșnițe și de durerile ce la intraseră până-n măduva oaselor, dar a doua zi o luau de la capăt. (...) 

Cine poate crede azi că foștii ofițeri români trăgeau înhămați la pluguri, pentru a ara mai multe sute de hectare cultivate în lagăr cu cartofi și varză sau pur și simplu săpau cu hârlețele zeci de hectare. Zeci de vagoane în gara Sonika și trase de prizonieri ca ultimele animale de povară câte 6 kilometri până la depozitele lagărului. 

Munca nimicitoare și condițiile inumane de viață i-au dus pe toți la distrofie și la bulimie, la foame patologică, continuă, care le chinuia nopțile...”.

La toate acestea se adaugă urgia iernii siberiene.

(Secvență din Gulag)

Cea mai mare grevă a foamei din Gulagul sovietic. Represiunea 

Având în vedere iadul trăit, cât și evidența că URSS nesocotea în mod brutal Convenția de la Haga, prizonierii români provoacă, în februarie 1948, cea mai mare grevă a foamei din Gulagul sovietic. Distrofici, bolnavi, ajunși aproape niște umbre, eroii Armatei Regale nu concep să își plece capetele în fața criminalilor. Greva e declarată în plină iarnă rusească, la temperaturi ce deseori coboară sub -40 de grade. 

Desigur, Aurelian Gulan face parte dintre organizatori. După ce gradații sovietici le promit că vor fi repatriați până pe 30 iunie 1948, liderii greviștilor iau drumul pușcăriilor și al camerelor de anchetă. Gulan e încarcerat din nou la închisoarea din Gorki, unde nu doar că refuză să declare și să semneze orice, dar intră iarăși în greva foamei, fiind hrănit forțat, printr-o procedură groaznică, timp ce 20 de zile. În toată această perioadă e scos la anchete, NKVD-iștii încercând să-l facă să accepte transformarea în agent pe care să-l infiltreze ulterior în serviciile de informații ale Armatei Române. Refuză orice ofertă, continuând greva foamei timp de 42 de zile. E la fel de neînvins. 

Fiindcă nu îngenunchează, încarnând un simbol al rezistenței românești din Gulag, Gulan e trimis în judecată de NKVD-iști. La procesul stalinist, tânărul ofițer le va spune verde în față: Voi sunteți criminalii, nu eu, procesul e o înscenare, iar adevărații criminali vor fi judecați de un viitor Nurnberg. Desigur, criminalii genocidari aveau să rămână nepedepsiți, și în URSS, și în România, dar să remarcăm curajul de-a dreptul neverosimil al lui Aurelian Gulan. Omul-stâncă se îndârjea să nu își renege demnitatea și principiile. Drept urmare e condamnat pe repede-înainte la 25 de ani de lagăre siberiene pentru ”crime de război”. 

De reținut, așadar, că tânărul ofițer a protestat cu vehemență, nerecunoscându-și niciodată vina. În anii 90, Gulan va scrie Ministerului de Justiție din Rusia și își va solicita dosarul. A primit un răspuns succint în care era anunțat că fusese reabilitat în conformitate cu legile rusești, însă nici vorbă să i se trimită falsurile în baza cărora fusese condamnat. ”Reabilitarea” reprezenta o nouă insultă mizerabilă. Gulan nu ceruse așa ceva și nici n-ar fi făcut-o vreodată, având în vedere că fusese absolut nevinovat.   

(Secvență din Gulag)

Patimile după Vorkuta 

Odată finalizat procesul-mascaradă, urmează alte temnițe, marșuri forțate, trenuri de vite și lagăre siberiene. Petrece o perioadă cumplită în lagărele din complexul Vorkuta, la nord de cercul polar arctic. Acolo cadavrele erau aruncate pe un câmp viran. 

”Bolnavi nu existau decât în cazuri cu totul excepționale. În rest, toată lumea care nu mai suporta murea pe baricadele construcției socialismului sovietic. Nici ca mort nu aveai liniște căci cimitirul, vecin lagărului, un loc viran fără nici o cruce era presărat cu cadavrele celor ce nu putuseră fi îngropați, căci nu se putea săpa în pământul înghețat”, avea să își amintească Gulan. 

Scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea relatează, în volumul amintit, o serie de frânturi din perioada petrecută de tânărul ofițer la Vorkuta, de unde avea să fie trimis în lagărul de la Stalingrad, și-apoi din nou în Siberia, la Azbest și Degtearka, în nordul Uralilor: 

”Vorkuta este situată în una dintre cele mai inospitaliere regiuni ale planetei; nu se putea evada, până la Oceanul Înghețat de Nord sunt 300 de kilometri, iar spre sud – cam 600 până apar primele vietăți. A lucrat la o cărămidărie, scoțând din hala cuptoarelor, unde erau 60 de grade, cărămizi în gerul de afară, de -40 de grade. Le punea pe un soi de raft de lemn cu curele cărat ca un rucsac. 

(Vorkuta)

A avut noroc, a dat peste un inginer cernăuțean cu care a depănat amintiri din orașul unde făcuse liceul militar. La sfatul inginerului, a trimis zaiavlenia, memorii peste memorii la Moscova, cerând revizuirea cazului. Murise între timp Stalin, venise Hrușciov, cancelarul Adenauer vizitase Uniunea Sovietică, se întrezărea o geană de speranță. Totuși germanii n-au fost repatriați decât după doi ani, în 1955.

În ce-l privește pe român, la capătul a trei ani de lagăr polar, Gulan ajunge la Stalingrad, unde erau strânși nemți, români și unguri de pe întinsurile Siberiei, de la Kolîma, Norilsk, Narîm, Magadan, ființe care se mirau că mai trăiesc. Munceau și aici, dar munca li se părea o ”distracție”. Care nu a durat decât o lună: au fost încărcați iar în trenuri de vite și duși la Azbest, în nordul Uralilor. Tot în Siberia. Acolo a legat prietenie cu Erich Hartmann, asul aviației germane, cu peste 350 de victorii”. 

(Erich Hartmann, asul aviației germane, cu peste 350 de victorii)

Gulagul de „acasă” 

Alături de mulți alți eroi ai Armatei Regale, nezdrobiți în Siberii de gheață, Aurelian Gulan va fi repatriat în decembrie 1955, în prejma Crăciunului. ”Acasă” totul e străin, schimbat oribil. De-a lungul peroanelor îi așteaptă securiști și milițieni. După 11 ani și jumătate de prizonierat, regăsește o lume inversată față de cea pe care o lăsase în urmă, când luase calea frontului. 

”Picasem într-o lume total debusolată, care-și pierduse omenia... într-o lume în care domneau minciuna, injustiția, necinstea și trădarea, prostituarea morală, în care singura instituție de stat care funcționa perfect era închisoarea”, își amintește ofițerul de carieră.

Foștii prizonieri sunt urmați, implacabil, și de dosarele fabricate de NKVD. În acele înscrisuri, Gulan e prezentat drept un element extrem de periculos pentru orânduirea comunistă, ”ultranaționalist” și recalcitrant desăvârșit. Va rămâne în libertate puțin mai mult de un an, perioadă în care se căsătorește, obține patru certificate de traducător și colaborează uneori, la diverse traduceri, cu Institutul Maxim Gorki. 

Inevitabilul avea să se întâmple curând. În noaptea de 13 februarie 1958, trei agenți de Securitate înarmați cu pistoale-mitralieră năvălesc în casă și-l arestează cu brutalitate. Începe astfel un nou coșmar întins pe ani și ani de zile. 

(Fortul 13 Jilava / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Abatorul uman de la Securitatea Uranus. Anchete, închisori și lagăre

Inițial e dus la MAI și anchetat sălbatic, bătut și chinuit ca vai de el. Fiindcă nu poate fi frânt, e trimis în abatorul uman de la Securitatea Uranus, unde e torturat abominabil. În memoriile sale, Aurelian Gulan subliniază că prin astfel de cazne nu mai trecuse niciodată înainte, interogatoriile NKVD-ului fiind incomparabile cu supliciile pătimite la Uranus. Declară greva foamei, la fel ca în URSS, dar bătăile se întețesc, e călcat în picioare în repetate rânduri. Tot pentru prima oară e bătut la tălpi. Respinge în continuare orice compromis.

Prezență demoniacă, medicul arestului – Kahane – îi injectează o substanță necunoscută care-i provoacă dureri. Vor mai urma 6 astfel de injecții. Va renunța la greva foamei peste 14 zile, conștient că, vlăguindu-se voluntar, le făcea o favoare criminalilor. E hotărât să reziste, fie ce-o fi. Dacă în URSS greva foamei mai putea avea oarece rezultate, constată că la Uranus așa ceva era total exclus – nu-i păsa nimănui dacă mureai. Un ”dușman al poporului” mai puțin. ”Securitatea e cel mai criminal, cel mai perfecționat organ de represiune cunoscut vreodată”, va concluziona Gulan, peste un noian de ani.

Firește, anchetatorii erau foarte interesați de perioada prizonieratului siberian, în special de episodul marii greve a foamei. Vânau ”recalcitranți”, nume grele ale rezistenței, printre care îi amintim pe George Fonea, Aurel State, Sari Achile, Victor Clonaru, cu toții ofițeri de carieră nezdrobiți în URSS. Îngrozitoarele suplicii de la Uranus (puse în scenă de gorilele cu epoleți ale căpitanului Gheorghe Enoiu, șeful anchetatorilor, alias ”Măcelarul de la Interne”) sunt urmate de altele, la fel de sinistre, de data aceasta la Malmaison, unde rămâne pentru scurt timp, apoi e trimis la Fortul 13 Jilava, de unde e dus în repetate rânduri la noi anchete, călcat iar și iar în picioare. Rămâne o stâncă de neclintit – nu își recunoaște vreo vinovăție (nu exista așa ceva) și nici nu dă informații despre nimeni. Vechiul jurământ rostit în fața Regelui Mihai îi răsună iar și iar în timpane, umplându-l de curaj, acoperind înjurăturile și blestemele securiștilor.   

(Aurelian Gulan, erou al Armatei Regale, prizonier în Siberia, deținut politic în Gulagul de ”acasă” și memorialist esențial / sursa foto: Aurelian Gulan Facebook)

Anchetele aferente lotului foștilor prizonieri s-au întins de-a lungul a un an și jumătate, timp în care Gulan a fost bătut și torturat sălbatic. După această perioadă, neavând nici cea mai mică probă împotriva ofițerului, securiștii îl disjung din lot și îi fabrică un nou dosar, de data asta plecând de la descoperirea epocală că, în trecut, refuzase să se înroleze în Divizia Tudor Vladimirescu. În pură manieră stalinistă, e acuzat și de ”supraaprecierea tehnicii capitaliste”, culpă de care s-ar fi făcut vinovat prin traducerea unor materiale din germană destinate Institutului Maxim Gorki, instituție care îl angajase chiar pentru treaba asta! 

E condamnat într-un nou proces-mascaradă. Va executa o pedeapsă de 8 ani muncă silnică, pentru ”crime împotriva orânduirii sociale” în lagărele din Deltă și din Insula Mare a Brăilei, la Salcia, Grădina, Stoenești, Giurgeni, ultima perioadă fiind transferat la Gherla. E eliberat printre ultimii politici, la decretul din 64, rămânând de neînvins după 20 de ani de front, prizonierat, anchete ale NKVD, lagăre siberiene, anchete ale Securității și temnițe de ”acasă”. 

Destinul unei cărți-document

La fel ca ceilalți foști deținuți politici, Aurelian Gulan va trăi la periferia societății comuniste, mereu în vizorul copoilor securiști. A lucrat ca traducător tehnic al unui institut din București, de unde s-a și pensionat. A rămas întotdeauna o pildă de neatârnare și dârzenie.  

Asumându-și noi riscuri, care puteau merge până la pierderea vieții, Gulan va scrie în cel mai adânc secret, între 1987 și 1988, manuscrisul-document inițial numit ”Pașaport pentru lumea cealaltă”, pe care va încerca să îl publice în Germania și Canada, cu sprijin din partea unor vechi camarazi, foști prizonieri germani de pe Frontul de Est. În România va fi publicat într-o formă prescurtată, la Editura Petrion, în 1995, sub titlul ”Mărturii din Iadul Roșu. De la Vorkuta la Gherla”. 

Conștient că e vorba de o depoziție esențială (ne-au rămas puține din prizonieratul siberian), Gulan va rescrie volumul de la cap la coadă, finalizându-l în vara lui 2001, cu un an înaintea morții sale (28 iulie 2002), dublându-i numărul de pagini și schimbându-i titlul (”Victime și călăi – Amintiri din Gulag”), sub această formă definitivă fiind publicat abia în 2010, la Editura Criterion Publishing.  

Aurelian Gulan a fost membru al Kamaradschaft WAS (Workuta-Azbest-Stalingrad) din Germania, al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), al Asociației Naționale a Veteranilor de Război, al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi și al Alianței Civice. A fost, este și rămâne un exemplu pentru noi toți. 

(Aurelian Gulan, erou al Armatei Regale, prizonier în Siberia, deținut politic în Gulagul de ”acasă” și memorialist esențial / sursa foto: Aurelian Gulan Facebook)

Aleg să închei acest articol cu o scurtă dar chintesențială evocare a lui Gulan făcută de scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea, într-un interviu pe care mi-a făcut onoarea să mi-l acorde: 

”Întâlnirea cu locotenentul Aurelian Gulan m-a marcat extraordinar. Am stat cu el la Jilava, în august 1959, când vipiile de plumb topit ale Câmpiei Burnazului ne coceau, încingând ca pe un cuptor hruba irespirabilă a Reduitului, unde eram îngrămădiți sute de politici și unde iarna exista riscul de a muri înghețat, așa cum s-a și întâmplat în cazul unora băgați la izolare. (...) Jilava era un etalon al cruzimii. (...) 

Pe Gulan aveam să-l reîntâlnesc trei ani mai târziu, într-una din camerele mari de la Gherla. L-am admirat și l-am zugrăvit cât am putut de bine în cărțile mele. Ne-a povestit episoade trăite în lagărele siberiene, grozăviile petrecute la Vorkuta, presiunile și anchetele la care a fost supus după ce a refuzat categoric, privindu-i pe NKVD-iști în ochi, să accepte comunismul și să se înroleze în Divizia Tudor Vladimirescu, respingând orice ispită, inclusiv promisiunea unei funcții înalte în Marele Stat Major al noii armate din România comunistă.  

Aurelian Gulan rămâne un simbol luminos care vorbește de la sine. Un titan al rezistenței anticomuniste”. 

(Aurelian Gulan, erou al Armatei Regale, prizonier în Siberia, deținut politic în Gulagul de ”acasă” și memorialist esențial / sursa foto: Aurelian Gulan Facebook)