Avocatul Eduard Jurgen Prediger: CCR în dorința ei declarată de a veghea la respectarea Constituției a bulversat mai mult alegerile decât ar fi putut să o facă presupusul „actor statal străin”

Avocatul brașovean Eduard Jurgen Prediger explică, într-o opinie pentru platforma contributors.ro, de ce decizia CCR de anulare a alegerilor prezidențiale din 6 decembrie lovește în însăși esența democrației, fiind mai nocivă decât un eventual tur doi adjudecat de controversatul Călin Georgescu a cărui înlăturare ulterioară de la putere se putea îndeplini –dacă ar fi fost cazul - cu metode perfect constituționale și democratice. 

Autorul opiniei – una dintre cele mai bune din spațiul public referitoare la amestecul indubitabil și revoltător al CCR în alegerile recente – atrage atenția că CCR putea decide invalidarea primul tur al prezidențialelor și reluarea întregului proces electoral „doar dacă rezultatul ar fi fost viciat”, „nu pentru presupuse influențări ale alegătorilor. Așadar, doar dacă rezultatul ar fi fost viciat, s-ar fi putut pune problema anulării alegerilor, nu pentru presupuse influențări ale alegătorilor. De fapt, influențarea alegătorilor este chiar scopul candidaților și pentru aceasta recurg la toate metodele posibile, de la majorarea pensiilor în prag de alegeri, până la participarea la evenimente religioase, lansarea de cărți, efectuarea de promisiuni și declarații populiste etc. ”

În plus, un alt aspect relevant al recentelor prezidențiale anulate a fost vicierea acestora chiar de către CCR prin invalidarea candidaturii Dianei Șoșoacă, în absența unor fapte de natură penală probate în instanță și pedepsite de aceasta printr-o decizie definitivă, decizia CCR fiind ea însăși suspectă de neconstituționalitate (Articolul 23 din Constituția României) pentru că anulează un drept fundamental: prezumția de nevinovăție.

„Curtea Constituțională are de principiu dreptul atât de a admite contestația împotriva validării unei candidaturi, cât și de a dispune anularea alegerilor, dar nu poate exercita acest drept decât în cazurile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute în lege, altfel suntem în prezența unui abuz”, arată avocatul Prediger concluzionând: „Ironia sorții face ca CCR în dorința ei declarată de a veghea la respectarea Constituției să fi bulversat mai mult alegerile decât ar fi putut să o facă presupusul „actor statal străin”.”

Redăm mai jos un fragment esențial din opinia care poate fi citită integral pe www.contributors.ro

„Într-o pastișă la Criton, Roland Barthes a imaginat un sfârșit alternativ în care Socrate evadează din închisoare și pleacă în exil în Tyrint, pentru a continua șirul dialogurilor. Iată un sfârșit în care toată lumea ar avea de câștigat. Sau nu? Nu, pentru că – spune autorul – civilizația umană ar fi pierdut prosopopeea legilor. În urma dialogului cu Legile, Socrate a motivat refuzul de a evada din închisoare prin crezul său: cetățeanul bun respectă și legile rele, pentru a nu-i da prilej cetățeanului rău să nu le respecte pe cele bune. Și pentru acest crez, Socrate a băut paharul de cucută și a murit, însă crezul său a rămas viu. Până de curând, când Curtea Constituțională a României nu a ascultat glasul Legilor și a hotărât anularea alegerilor prezidențiale printr-un șir de acte care seamănă izbitor cu abuzul de drept, adică cu exercitarea unui drept în alt scop decât cel în care a fost edictat.

Primul – și după cum se va vedea și decisivul – act îl reprezintă Hotărârea nr. 2/5 octombrie 2024 de admitere a contestației împotriva validării de către BEC a candidaturii Dianei Șoșoacă. Această Hotărâre a CCR conține 64 de paragrafe, dintre care în primele 58 Curtea construiește o argumentație prin care introduce un nou criteriu de validare a candidaturilor, anume cel de constituționalitate, și își stabilește o competență exclusivă în a-l verifica. Au fost necesare atâtea paragrafe, întrucât nici Legea nr. 370/2004 privind alegerea Președintelui României, nici Constituția nu prevăd un asemenea criteriu. Motivarea invalidării candidaturii este apoi argumentată succint în doar trei paragrafe (60-62). O primă problemă pe care o ridică această hotărâre, este aceea de competență a verificării „constituționalității candidaturii”. Potrivit legii, invalidarea unei candidaturi nu se poate face decât pentru motive formale – de exemplu lipsa semnăturilor necesare – sau pentru neîndeplinirea condițiilor legale de a candida, atribuții care cad în sarcina Biroului Electoral Central. Conform propriei sale hotărâri, Curtea Constituțională își stabilește competența exclusivă de a verifica îndeplinirea criteriului de „constituționalitate” a candidaturii (par. 54), ceea ce înseamnă că, în opinia Curții, BEC nu ar avea competența de a verifica cel mai important criteriu al candidaturii, și anume cel de „constituționalitate”. Și atunci, pe bună dreptate ne putem întreba, cum mai poate BEC de principiu valida candidaturile, când nu le poate verifica sub toate aspectele sale?!

    A doua mare problemă decurge din obiectul acestui nou criteriu de validare a candidatului, și anume „respectarea Constituției și a democrației”, sens în care „Curtea va evalua conduita și declarațiile sale publice, precum și efectele acestora în plan constituțional” (par. 58). Deci verificarea îndeplinirii acestui nou criteriu se face prin verificarea conduitei și declarațiilor candidatului din perioada anterioară depunerii candidaturii. Concret, CCR a constatat în succinta sa motivare că „este de notorietate faptul că, prin discursul său constant, doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă îndeamnă la schimbarea fundamentelor democratice ale statului și la încălcarea ordinii constituționale” (par. 60). Însă o asemenea conduită ar cădea sub incidența Codului penal, mai exact a art. 397, care incriminează acțiunile împotriva ordinii constituționale. Al doilea motiv de „neconstituționalitate” a candidaturii constă în „promovarea unui discurs constant antidemocratic și antisemit” (par. 62). Și această faptă cade sub incidența Codului penal, și anume a art. 369, care incriminează incitarea la violență, ură și discriminare. Practic CCR constată în sarcina unui candidat săvârșirea unor fapte penale, fără să existe vreo hotărâre de condamnare în acest sens, uitând că într-un stat de drept există un principiu care se numește prezumția de nevinovăție, conform căruia nicio persoană nu poate fi sancționată – nici măcar prin interzicerea exercitării unui drept civil (politic) cum este cel de a fi ales – până când o instanță independentă nu va fi stabilit vinovăția acesteia printr-o hotărâre definitivă pronunțată în urma unui proces echitabil.

Acest nou criteriu introdus de CCR prin Hotărârea nr. 2/05.10.2024 constituie un precedent extrem de periculos, întrucât el permite acestei autorități să decadă din dreptul de a fi ales un candidat pe simpla opinie a judecătorilor că respectiva persoană ar fi săvârșit fapte penale, pentru care nu a fost condamnată și – cel mai grav – fără să existe o cale de atac împotrivă acestei hotărâri a Curții. Este evident că dacă o asemenea posibilitate ar fi fost transpusă într-un text de lege, acesta ar fi fost neconstituțional, întrucât ar contraveni dispozițiilor art. 53 din Constituție, care stabilesc că restrângerea exercițiului unui drept nu se poate face decât prin lege (deci nu prin hotărârare a CCR), cu respectarea principiului proporționalității. Întorcându-ne la dispozițiile din dreptul penal, să mai observăm faptul că interzicerea exercitarii dreptului constituțional de a fi ales, prevăzut de art. 37 din Constituție, reprezintă o pedeapsă accesorie care nu poate fi aplicată decât ca măsură ce însoțește o pedeapsă principală, care în cazul din speță lipsește cu desăvârșire.         

Interzicerea candidaturii s-a încercat recent și în SUA, când guvernele statelor Colorado, Maine și Illinois nu au permis înscrierea pe buletinele de vot a candidatului Donald Trump, în considerarea aportului său la evenimentele violente din ianuarie 2020. Curtea Supremă a SUA a desființat însă în unanimitate aceste hotărâri, considerând că în lipsa unei hotărâri de condamnare nu se poate lăsa la arbitrarul autorităților publice din fiecare stat să decide cine poate și cine nu să candideze.

Revenind la hotărârea CCR, considerăm că se impune de urgență reglementarea prin lege a acestui nou criteriu, astfel încât să fie reglementate clar situațiile în care ar putea fi invocat fără încălcarea prezumției de nevinovăție și cu precizarea căilor de atac. În caz contrar, am rămâne cu acest precedent care ar permite interzicerea candidaturii pe baza unor simple opinii subiective de nepotrivire constituțională. Astfel, unii ar putea susține de exemplu că măsurile luate de candidatul Nicolae Ciucă pentru a împiedica cercetarea presupusului său plagiat sau călătoriile cu avionul ale candidatului Marcel Ciolacu achitate de firma Nordis – ambele situații fiind de notorietate – au și ele un iz de neconstituționalitate. Iar alții ar putea susține că unele fapte și declarații ale candidatului situat pe locul patru nu sunt departe de cele ale Dianei Șoșoacă sau ale lui Călin Georgescu, și că s-ar impune și în acest caz constatarea unei neconstituționalități.       

După surpriza primului tur de alegeri, când niciunul din candidații celor două partide de guvernământ nu a ajuns în turul al doilea, prin Încheierea din 28.11.2024 CCR a dispus renumărarea voturilor candidaților clasați pe locurile 2 și 3, în urma unei contestații formulate de candidatul plasat pe locul 9 cu 1% din voturi, care semnala nereguli în procesele verbale din trei secții de votare. Imediat după alegerile parlamentare, CCR emite însă Hotărârea nr. 30/02.12.2024 prin care validează rezultatele primului tur, fără a mai aștepta finalizarea renumărării voturilor din toate secțiile.

Patru zile mai târziu, când deja începuse procesul de votare în străinătate, CCR adoptă Hotărârea nr. 32/06.12.2024, prin care anulează întreg procesul electoral privind alegerile prezidențiale. Această hotărâre ridică cele mai multe probleme. În primul rând, CCR s-a autosesizat, fără ca această posibilitate să fie prevăzută în Constituție sau în vreo lege, ea existând doar în privința organelor de anchetă penală. Apoi, Curtea a încălcat Hotărârea sa anterioară nr. 30/02.12.2024 prin care validase primul tur, hotărâre obligatorie inclusiv pentru CCR. Iar motivația Curții este și mai problematică. În primul rând, în privința interferenței unui element străin în alegeri, trebuie făcută distincția între amestecul în campania electorală pe de o parte, și alterarea rezultatului alegerilor, pe de altă parte. Această distincție importantă au făcut-o instituțiile din SUA când au analizat amestecul Rusiei în alegerile prezidențiale din 2016 (russian interference). După aproape patru ani de cercetări (deci nu după patru zile, ca la noi), și analiza a mii de documente furnizate de FBI, CIA, parchete, etc., Comisia congresului a ajuns la concluzia că a existat o interferență a unor elemente din Rusia în campania electorală, dar că nu a existat – sau că nu s-a putut dovedi, ceea ce este același lucru din punct de vedere juridic – nici o conlucrare între aceste elemente străine și vreun candidat (russian collusion) și nici faptul că rezultatele ar fi fost falsificate prin această interferență. Au existat încercări de accesare a sistemului de numărare și centralizare a voturilor, dar acestea au fost împiedicate și au rămas fără efect.

În mod interesant, CCR a făcut și ea această distincție în Hotărârea nr. 30/02.12.2024, când a arătat că „cu referire la posibilele riscuri la adresa securității naționale generate de acțiunile unor actori cibernetici statali și nonstatali asupra unor infrastructuri IT&C, suport pentru procesul electoral, s-a arătat că aceasta este admisibilă numai dacă analiza privește aspecte concrete cu privire la votare şi la stabilirea rezultatelor care să fi avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin” (par. 15). După numai patru zile, CCR părăsește această argumentare, și anulează alegerile reținând „manipularea votului alegătorilor și distorsionarea egalității de șanse a competitorilor electorali, prin utilizarea netransparentă și cu încălcarea legislației electorale a tehnologiilor digitale și a inteligenței artificiale în desfășurarea campaniei electorale, precum și prin finanțarea din surse nedeclarate a campaniei electorale, inclusiv online”  (par. 11), adică exclusiv chestiuni care țin de campania electorală. În plus, Curtea arată apoi că „utilizarea într-un proces electoral de către competitorii electorali, inclusiv de către partidele politice, a unor asemenea practici învestește autoritățile publice competente, potrivit legii, să verifice, să constate și, după caz, să sancționeze astfel de conduite” (par. 16), adică astfel de fapte trebuie mai întâi constatate de organele legal competente și apoi sancționate tot de acestea, în nici un caz nu se impune anularea alegerilor. În ciuda acestei constatări a competenței altor autorități și în lipsa oricăror sancțiuni din partea organelor competente, Curtea reține ea însăși în final faptul că „un candidat a încălcat legislația electorală referitoare la finanțarea campaniei pentru alegerile prezidențiale” (par. 18). Ironia sorții face că în urma cercetărilor s-a constatat că cel puțin în parte campania electorală a candidatului respectiv a fost în mod curios plătită chiar de către PNL!

Anularea alegerilor nu se poate face decât pentru motive formale care vizează desfășurarea procesului de votare, numărarea voturilor sau stabilirea rezultatului. O asemenea situație s-a întâlnit în Austria, când Curtea Constituțională a anulat turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 22.05.2016 pentru două motive: i) anunțarea rezultatelor parțiale înainte de închiderea urnelor – ceea ce legea interzice – și ii) probleme organizatorice privind gestionarea și numărarea voturilor prin corespondență, în condițiile în care diferența finală dintre cei doi candidați a fost de numai 0,6%. Ambele motive erau obiective și puteau fi constatate empiric, nu ca în cazul CCR, când hotătârea se bazează pe prezumții și pe fapte care nu au legătură cu desfășurarea procesului de vot și cu numărarea voturilor.

De altfel, Legea nr. 370/2014 este foarte clară în această privință: „Curtea Constituţională anulează alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situaţie Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor” (art. 52 alin. 1). Așadar, doar dacă rezultatul ar fi fost viciat, s-ar fi putut pune problema anulării alegerilor, nu pentru presupuse influențări ale alegătorilor. De fapt, influențarea alegătorilor este chiar scopul candidaților și pentru aceasta recurg la toate metodele posibile, de la majorarea pensiilor în prag de alegeri, până la participarea la evenimente religioase, lansarea de cărți, efectuarea de promisiuni și declarații populiste, etc. Faptul că un element străin se amestecă în campania electorală a unui stat este evident regretabil, dar într-o lume globalizată și digitalizată cu greu ar putea fi împiedicat. Nu au reușit acest lucru nici societăți închise, dovadă fiind Primăvara arabă care a pornit pe Facebook. Din cauza acestei hotărâri, România a ajuns să fie din nou comparată în presa occidentală cu state dictatoriale africane, asiatice sau sud-americane, așa cum se mai întâmplase doar pe vremea mineriadelor. Așadar, Curtea Constituțională are de principiu dreptul atât de a admite contestația împotriva validării unei candidaturi, cât și de a dispune anularea alegerilor, dar nu poate exercita acest drept decât în cazurile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute în lege, altfel suntem în prezența unui abuz.

După anularea alegerilor s-au conturat două moduri de raportare la hotărârea CCR: unul socratic și unul machiavelic. Socraticul ar fi preferat ca aceste hotărâri să nu existe, punându-și în mod dialectic întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă CCR nu le-ar fi adoptat. În privința Hotărârii care a avut ca efect invalidarea candidaturii Dianei Șoșoacă, în lipsa acestei hotărâri, candidata ar fi participat în alegeri și ar fi obținut cele 6-7% prognozate, dintre care cel puțin 4-5% le-ar fi recuperat de la Călin Georgescu, care astfel ar fi scăzut la 18-17%. Paradoxal, dacă CCR nu ar fi intervenit în jocul electoral am fi avut un tur doi între Marcel Ciolacu și Elena Lasconi, și am fi fost scutiți de tot circul care a urmat, ceea ce dovedește din nou că cine seamănă vânt, culege furtună. Ironia sorții face ca CCR în dorința ei declarată de a veghea la respectarea Constituției să fi bulversat mai mult alegerile decât ar fi putut să o facă presupusul „actor statal străin”.

Apoi, în privința Hotărârii de anulare a alegerilor, socraticul ar fi preferat ca turul doi să se fi desfășurat potrivit rezultatelor validate în prima fază de CCR, iar în cazul în care ar fi câștigat candidatul „nepotrivit”, atunci eventualele fapte și acțiuni neconstituționale ale acestuia de după învestirea în funcție să fi condus la suspendarea sa de către Parlament – cum de altfel s-a mai întâmplat în istoria recentă – urmând ca apoi prin referendum alegătorii de data aceasta corect informați și pe baza unor probe certe de punere în pericol a siguranței naționale, nu a unor speculații și afirmații cu caracter general, să voteze demiterea Președintelui României. Aceasta ar fi fost calea legală, dar pentru ca ea să fi fost urmată, ar fi fost nevoie de prosopopeea legilor.”

Continuarea AICI