Ticăloșia și prostia (despre Savatie și calul troian al confuziei)

Ticăloșia și prostia nu merg mereu împreună. Există ticăloși inteligenți, după cum există proști aproape inocenți, care fac rău din nepricepere, nu din calcul. Devine cu adevărat toxică însă întâlnirea dintre cele două: atunci când prostia oferă ticăloșiei vocabularul simplu de care are nevoie, iar ticăloșia dă prostiei îndrăzneala de a se crede profetică. Mai ales când există un interes. Când aperi cauze maculate. Când nu vrei să se vadă prea limpede cui folosește, de fapt, indignarea ta. Când claritatea ți-ar fi fatală. Măcar ca business.

Textul lui Savatie Baștovoi despre „calul troian” numit teologie socială nu este o critică. Este o operațiune de camuflaj. În loc să explice ce este greșit, confundă. În loc să distingă, amestecă. În loc să citească Tradiția, cea majusculată, o folosește ca paravan pe cea croită după interes. Teologia pastorală, teologia liturgică, teologia socială, psihologia, Davosul, ideologia de gen, corectitudinea politică, Antihristul: toate sunt aruncate în aceeași oală retorică, să iasă o zeamă groasă, numai bună pentru publicul care nu mai vrea să gândească, ci doar să tresară la cuvintele-parolă.

De fapt, problema lui nu este teologia socială. Problema lui, ca a oricărui ticălos în Republica Moldova, este orice teologie care ar îndrăzni să întrebe ce facem, creștinește, cu minciuna, propaganda, războiul, imperialismul, complicitatea religioasă, sărăcia, abuzul, puterea și sângele. Câtă vreme Ortodoxia rămâne decor, strană, citat și suspin duhovnicesc, este tolerată. Când începe să întrebe cine bombardează, cine minte, cine binecuvântează crima, cine tace, cine justifică, cine spală ideologic violența, devine brusc „occidentală”, „protestantă”, „antihristică”. Adică exact în clipa în care Evanghelia ar trebui să lumineze istoria, ni se cere să stingem lumina, ca să nu deranjăm întunericul.

Ceva chiar amuzant: a spune că Hristos este „asocial” nu este profunzime patristică. Este o prostie teologică masivă. Hristos nu este asocial. Este neconfiscabil. Nu aparține lumii căzute, dar intră în lume. Nu confirmă ordinea păcatului, dar atinge leproși, mănâncă împreună cu vameși, vorbește cu femei marginalizate, vindecă bolnavi, hrănește mulțimi, denunță ipocrizia religioasă, judecă puterea, plânge pentru cetate și pune criteriul Judecății de Apoi în foame, sete, goliciune, boală, străinătate și închisoare. Dacă toate acestea nu au dimensiune socială, atunci nu cu teologia socială avem o problemă, ci cu alfabetizarea evanghelică.

La fel, Ioan Botezătorul nu este „asocial” pentru că vine din pustie. Pustia nu îl face indiferent față de lume, ci liber față de ea. Tocmai de aceea vorbește mulțimilor, vameșilor, soldaților și lui Irod. Adică intră exact în zonele morale ale vieții publice: bani, putere, abuz, violență, adulter, nedreptate. Pustia, altfel decât cea mimată în fundul curții, nu este refugiu pentru lași, ci locul de unde se poate spune adevărul fără să ceri voie de la administrație.

În fond, Savatie face aici ceea ce face de obicei: transformă anxietăți culturale în verdict duhovnicesc. Din aceeași familie de amatorism psihologic și alarmism moral face parte și formula „Diavolul este corect politic”. Sună bine pentru cine vrea explicații ieftine la spaime scumpe. Dar nu este nici teologie a patimilor, nici antropologie creștină, nici critică serioasă a modernității. Este populism duhovnicesc: puțină Scriptură, câțiva Părinți folosiți decorativ, multă panică, o conspirație la îndemână și publicul ținut în priză prin sentimentul că el, publicul, vede ceea ce „ceilalți” nu văd.

Numai că aici se joacă ceva mai grav decât o ceartă de termeni. În plin război împotriva Ucrainei, când lumea ortodoxă este sfâșiată de contradicții morale, când discursul religios a fost folosit pentru a acoperi agresiunea, când tăcerea unor clerici a devenit ea însăși o formă de complicitate, să vii și să spui că teologia nu trebuie să fie socială înseamnă să ceri suspendarea discernământului exact când discernământul este vital. Nu este neutralitate. Este neutralitatea ca armă de neutralizare.

Teologia socială nu vrea să facă din Evanghelie program de partid. Nu vrea să transforme Biserica în ONG, nici pe Hristos în activist. Vrea ceva infinit mai simplu și mai greu: să nu lase Evanghelia fără consecințe morale în istorie. Să întrebe ce înseamnă aproapele atunci când aproapele este bombardat. Ce înseamnă adevărul atunci când minciuna poartă cruce la gât. Ce înseamnă pacea atunci când pacea este folosită ca nume pios pentru capitulare. Ce înseamnă Biserica atunci când unii o folosesc nu ca trup al lui Hristos, ci ca anexă simbolică a imperiului, a candidatului Georgescu.

Așadar, nu teologia socială este calul troian din Biserică. Calul troian este această pretinsă teologie pură care, când dă de răul concret, devine brusc mută, pudică, abstractă și foarte preocupată să nu „lumizeze” pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu trebuie lumizat. Dumnezeu S-a întrupat deja! Problema nu este așadar că unii ar coborî prea mult teologia în lume, ci că alții o ridică atât de sus, într-un cer retoric și fals, încât să nu mai poată judeca nimic pe pământ.

Iar când teologia nu mai judecă răul, nu devine mai duhovnicească. Devine utilă. Cui? Asta este întrebarea de care se ascund toți profeții de serviciu ai confuziei, inclusiv o pramatie ca Savatie.

Detox!