Mințile vraiște (despre gândirea diasporeică în 12 puncte)

1. Căderea simbolică a comunismului a adus eliberarea cuvintelor. Strânse până atunci în menghina cultului personalității, inițiativele, publicațiile, mass-media, injuriile și criticile au erupt deodată. Tăcerea s-a transformat în zgomot, iar opțiunea politică – mai ales cea pro-democrație – a devenit prilej de ceartă. Libertatea limbajului, neînsoțită de maturizarea instituțiilor, a alunecat repede spre arbitrariu.

2. Deceniu după deceniu, instituțiile chemate să distileze libertatea în expresii ale rațiunii publice au dezertat sistematic. Justiția rămâne exemplul cel mai sugestiv: dreptatea s-a metamorfozat în pseudo-legalitate justificativă, iar privilegiul a devenit normă a desolidarizării, tupeu și obrăznicie ridicate la rang de reflex social.

3. Când instanțele comune de judecată slăbesc, fiecare își ridică propria tribună imaginară. Încă dinaintea internetului și a rețelelor sociale am început să trăim în bule și grămezi ideatice: anticomuniști, proUE, proNATO, nostalgici, resentimentari, admiratori ai dictaturii, falși obiectivi pentru care totul este o mizerie și dovada că suntem iremediabili, că precum la noi, la nimenea.

4. Exodul masiv către alte orizonturi a produs o ruptură cu caracter gnoseologic: criteriile „interne” și „externe” de judecată au alimentat împreună un materialism al binelui imediat. Să avem, fără să ne mai întrebăm ce suntem. Haben oder Sein. Nu doar migrație geografică, ci migrație a criteriilor de sens – fapt care se răzbună inclusiv în deficitul bugetar. Acestea sunt, pe scurt, bazele antropologice ale economiei.

5. Apariția și răspândirea digisferei au accentuat aceste apucături ale unui corp social traversat de prea multe fronturi, reale și mentale deopotrivă. Punctul culminant, până acum, a fost răsucirea minților prin manipularea georgist-auristă: iluzia a luat locul realității, iar oamenii au fost duși de nas precum nepalezii convinși că Germania este la un pas, când de fapt s-au trezit la Reșița.

6. Pe acest fundal doar schițat, ne găsim cu mințile vraiște – adică într-o gândire diasporeică, risipită și fragmentată. Sensul inteligenței cu caracter, oneste, în cetate este însă tocmai tentativa mereu reluată a coerenței: recuperarea sensului în plin atac al nonsensului, a lucidității în emoțional, a solidității în proletcultismul folcloric.

7. Adunarea minților nu înseamnă instaurarea unei singure grile de lectură a realității, a semnelor vremii, ci consolidarea unei culturi a dezacordului constructiv – miezul pluralismului și al democrației. Fără acest spațiu comun de gândire, strategia de gherilă, atacul pe sub centură ori pe la spate încetează să mai fie politică și devine simplă vânătoare de putere. Cel mult un joc pe calculator programat primitiv.

8. Într-o societate care își caută locul adunării simbolice, un rol esențial revine Bisericii Ortodoxe din România. Nu pentru a menține vreun narativ confesional convenabil, justificativ, și nici pentru a cultiva o falsă neutralitate între minciună și adevăr, ci pentru a asuma public faptul că religia este, așa cum arată teologia socială, pe cât de intimă, pe atât de comunitară.

9. Așadar, social-teologic vorbind, repet pentru a nu știu câta oară: Biserica trebuie să fie prezentă real, să ofere spațiu și pildă de dialog, de desfacere a mănunchiului de argumente, de analiză, cateheză și pastorație. Reacția pavloviană la „naționalism” sau la „strămoși” nu poate înlocui reîmproprierea categoriilor aristotelice fără de care dialogul dintre Evanghelia lui Hristos și cultura antichității târzii ar fi fost imposibil. Or, Sfinții Părinți, contemporani cu alte schimbări, au arătat că Logos-ul venit în lume este chiar vestea cea bună.

10. Acum, măcar din jenă față de inteligența artificială, să nu continuăm pe calea comodității mentale, a sectarismului sufletesc și a soluțiilor pretins teologice facile. După trei decenii și jumătate am ajuns la o înflorire eclezială fără precedent; acum este momentul ca această energie să devină și înflorire socială. O ecleziologie fără consecințe civice riscă să rămână arhitectură fără cetate. Altfel, pe termen lung, mănăstirile, parohiile și instituțiile teologice vor resimți inevitabil falimentul simbolic al unei societăți dominate de egoismul lui „scapă cine poate” și de mentalitatea că proiectul comun a expirat.

11. Peisajul actual nu invită la optimism facil, dar nici nu justifică, absolut deloc, abandonul lucidității. Tot social-teologic vorbind, speranța nu este o emoție trecătoare, ci o disciplină a coerenței: răbdarea de a aduna argumente, de a limpezi limbajul și de a refuza isteria drept metodă de lectură a realității. În contextul unei gândiri diasporeice, unde criteriile se risipesc între nostalgii identitare și promisiuni globalizante, devine esențial să distingem între universalismul Bisericii și naționalismul sacralizat, între deschiderea autentică spre lume și confuzia ideologică dintre globalizare și globalismul fără rădăcini.

12. Biserica nu nivelează diferențele, dar nici nu le absolutizează: ea adună fără să uniformizeze și cheamă la discernământ fără a transforma pluralismul în haos. Astăzi, luciditatea însăși devine o formă de asceză publică – a rămâne prezent, a gândi împreună și a construi sens acolo unde zgomotul pare să fi devenit normă. Iar toate astea din fundamentalul motiv că, religios, noi suntem purtătorii unei nădejdi inclusiv dincolo de istorie. Apocalipsa nu înseamnă îndemn la abandon, ci pregătirea pentru un cât mai corect și sincer răspuns dat lui Hristos.

Doxa!