"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Știu, pentru unii poate părea de necrezut, dar da, ziua de 10 mai a anului 1920 a fost sărbătorită de români inclusiv în Siberia.
Prea puțin cunoscută este istoria Corpului Voluntarilor Români din Siberia (devenit ulterior Legiunea de Vânători Transilvăneni-Bucovineni din Siberia). Această unitate era formată din foști militari ai armatei austro-ungare luați prizonieri pe frontul rusesc. Recrutați de către Comitetul Național Român din Rusia din mai multe importante orașe rusești (Samara Celiabinsk, Kurgan, Petropavlovsk, Irkutsk, Novo-Nikolaevsk, Vladivostock) și chineze (Cita, Harbin), aceștia au luptat în mod activ împotriva armatelor bolșevice în perioada 1918-1920 în timpul Războiului Civil Rus, alături de legiunile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, sârbi și alături de armata albă condusă de amiralul Kolceak și de generalii Denikin, Vranghel, Kappel.
S-au acoperit de glorie în nemărginita taiga, de-a lungul Transsiberianului, apărând cunoscuta linie ferată pe o distanță de mii de kilometri, distrugând forțele bolșevice în bătălii precum cele de la Șeragul și Huitun (3-4 februarie 1920). Astfel au reușit cu succes să acopere, împreună cu armata imperială japoneză, retragerea Legiunii Cehoslovace din Siberia.
Datorită comportamentului lor dur împotriva trupelor bolșevice, românii au primit numele de „Dikaia Divizia” (Divizia Sălbatecă). Cu toate acestea, situaţia generală era una dificilă. În condiţiile în care polonezii și sârbii fuseseră decimaţi iar cehoslovacii refuzau să mai lupte în Siberia, trupele române au ajuns în ariergardă, unde asigurau retragerea trupelor cehoslovace și a resturilor altor unități aliate.
În iarna anului 1920, s-au intensificat luptele dintre armata roşie şi trupele Legiunii. Voluntarii români au respins în lupte grele armata bolşevică, aceștia cerând armistiţiul. Potrivit înțelegerii, comuniștii se obligau să rămână 50 de km în urma trupelor aliate și să înainteze spre Răsărit doar în măsura posibilităţilor de retragere a Legiunii. Românii au rămas în ariergardă până la transferul complet al trupelor de voluntari în Transbaicalia. Ultimele unități ale voluntarilor români au fost evacuate în 1920 cu sprijinul Misiunii Militare Române din Siberia, condusă de Victor Cădere, cu concursul celorlalte misiuni militare aliate (în special a celor franceză și japoneză) și a Crucii Roșii.
Așadar, după cum spuneam, ziua de 10 mai 1920 la Vladivostock a aparținut românilor. Întrucât consider că mărturia unuia dintre participanții la fastuoasele momente nu este de prisos, atașez în cele ce urmează frânturi din memoriile sublocotenentului voluntar Emil Deciu:
„După sosirea Legiunii la Vladivostock, maiorul Cădere [...], a organizat o serbare în piața din fața catedralei, la care au participat comandanții trupelor interaliate, prezenți în Vladivostock și întreaga Legiune, plasată în Careu.
Un preot rus a sfințit drapelul Legiunii, iar maiorul Cădere a ținut o cuvântare către soldați, aducându-le elogii pentru ținuta lor vrednică de recunoștința neamului. La sfârșit s-au distribuit ostașilor români diferite decorațiuni din partea comandanților aliați, apoi trupele au depus jurământul de credință către Rege.
Această ultimă manifestare sub tricolorul drapelului românesc pe pământ străin a produs cea mai frumoasă impresie asupra numerosului public, rămânând amintirea numelui de român neștearsă din sufletele acelora care au avut ocazia să admire pe acești fii ai neamului românesc, vrednici urmași ai glorioșilor lor înaintași, tribuni și luptători pentru libertate. [...]
Ultimul act oficial al Legionarilor pe pământul Rusiei s-a încheiat într-o atmosferă solemnă și animată. Pe fețele tuturor se reoglindeau fericirea și mulțumirea. Toți așteptau cu înfrigurare momentul plecării spre patria nouă: România Mare a tuturor românilor, dorul împlinit al voluntarilor luptători pentru mărirea și viitorul neamului românesc”. (Emil Deciu, Prin Siberia în drum spre casă. Jurnal de front, ediție de Petre Otu, Editura Militară, București, 2024, p. 168-170)
Sursa foto: SJAN, Fond Victor Cădere, dosar nr. 21
