Ușa

M-am întâlnit la Facultatea de Istorie cu un prieten, care mi-a spus că e păcat că nu predau acolo, măcar i-aș face pe unii studenți să-și pună întrebări în legătură cu comunismul, în loc să-l ia de bun, de-a gata, de la părinți. E drept, nostalgia e o mare problemă. E de fapt o lipsă de asumare. Și, mai mult decât atât, uneori ascunderea în fața propriei conștiințe a unui act de lașitate, trăit zilnic în fața unui regim umilitor. Asta se traduce prin vârârea sub preș a tuturor greșelilor trecutului. Cu atât mai mult a crimei. 

Mi-am adus aminte și de o poveste, citită prin clasa a patra, la lecturi suplimentare. Era vorba despre un părinte care, pentru fiecare faptă nesăbuită a fiului, bătea câte un cui în ușă. Curând, ușa s-a umplut de cuie. Căzând acel părinte la pat, fiul a fost cuprins de remușcări și a luat-o pe calea faptelor bune. Pentru fiecare din ele, scotea un cui din ușă, până ce nu a mai rămas niciunul. Cu remușcările ceva mai domolite, s-a apropiat de patul părintelui și i-a arătat ușa. Părintele său l-a mângâiat, după care i-a spus: și cu urmele, cu ele ce ai să faci? 

Noi nu mai scoatem demult cuie. Cu excepția celor pe care le voi mai găsi, alături de prietenii mei, începând și din acest an, de la mijlocul lunii mai, în lagărul de la Salcia, în căutarea martirilor fără cruce. 

Ultimele cuie le-am folosit pentru a face o lucrare pentru AFDPR Alba (foto sus), dedicată deportaților, majoritari în această asociație. Sper ca în acest an, folosind aceleași cuie ale lăzilor în care au fost aruncați în pământ martiri fără cruce ai lagărelor, până la finele anului să le schimb în uși, ca în Evanghelie, atunci când Iisus spune "Eu sunt ușa". "Cine intră prin mine, va fi mântuit". 

Ajutați în continuare acest drum al mântuirii, prin găsirea celor morți fără cruce și fără speranță. Am mai primit câteva donații, le voi evidenția într-o postare următoare. Au fost mult mai puține și înțeleg de ce. E nesigură lumea dimprejur și avem din ce în ce mai puțin timp să privim peste umăr, în trecut. Încercați totuși să o faceți. Liniștea nu va întârzia să vă cuprindă sufletul, ea vă va veni de la cei din pământ, care așteaptă să-i ajutați să deschidă ușa spre mântuire. Lăsându-vă și vouă, cândva, un drum mai neted.