Călugării shaolin cu indicație geografică protejată (despre Muntele Athos online și panica livrată duhovnicește)

Tocmai în epoca digitală, când aproape totul este flux, reacție, distribuire, vizibilitate, notificare și trafic, monahismul ar putea să își reafirme rostul neschimbat, profund, de spațiu analogic: concret și sufletesc, intelectual și ascetic, lent și verificabil. Când digitalul ocupă practic aproape tot, a exista și altfel reprezintă deja o poziționare sănătoasă, poate chiar o formă de rezistență duhovnicească. Prin definiție, monahismul nu trebuie să concureze febra lumii, ci să-i arate limita, ceea ce înseamnă că nu este cazul să strige mai tare decât zgomotul, să pună la maximum boxele, ci să-l dezarmeze prin moderație, aproape de tăcere. Numai că, în cazul călugărilor shaolini cu indicație geografică protejată, precum cei care zilnic fac cu capul pe românii noștri, se întâmplă exact invers: chilia devine studio în toată regula, isihia este luată ca format video, sfatul devine conținut, neliniștile de toate felurile fac trafic, iar Athosul, care ar trebui să amintească lumii că nu tot ce contează se transmite live, ajunge ambalaj premium pentru anxietăți livrate la oră fixă și la care se răspunde pavlovian cu acatiste virtuale (revin altădată asupra temei), cu „Doamne ajută amin!” și un emoticon pios.

În prezentările curente ale unor astfel de oferte în limba română, venite așadar de la români deghizați în athoniți, ofertanții promit totul și ceva în plus: „sesiuni captivante”, „răspunsuri duhovnicești”, „repere clare”, „viață creștină echilibrată”, „sfaturi ziditoare”, „lămuriri” pentru „frământările pelerinilor contemporani”. Nimic scandalos, luat separat. Dimpotrivă, totul pare așezat, util, binevoitor, chiar necesar și de-a dreptul urgent, văzând cum o iau unii razna. Problema începe când, în același recipient, sunt puse, concret, fructele de mare în post, folosirea metanierului, buletinele cu cip, implicarea socială a Bisericii și starea de Rai. Așadar, bifăm dietetică de post, tehnică devoțională, anxietate biopolitică, ecleziologie publică și eshatologie, toate servite într-un singur produs de consum religios. Nici vorbă de o ierarhie a întrebărilor, ci de o salată duhovnicească de neliniști cu de toate.

Sigur, se poate răspunde și la întrebări mărunte. Uneori tocmai ele dezvăluie lucruri mari. Însă când temele sunt amestecate fără ordine, fără criteriu și fără diferența de greutate dintre ele, nu se produce discernământ, ci disponibilitate permanentă pentru frică. Omul nu mai este ajutat să înțeleagă, ci deprins riguros să trăiască religios într-o stare de alertă difuză complet străină freamătului celor "în lume, dar nu ai lumii". Iar toate astea în ciuda faptului că, precum ar trebui să știm, viața creștină nu este un sistem de notificări duhovnicești, ci reprezintă, dimpotrivă, ieșirea din tirania tuturor notificărilor, a tuturor task-urilor și meeting-urilor. Bineînțeles, impostura nu stă în simplul și, la o adică, inconturnabilul fapt că un monah folosește tehnologia. Problema adevărată începe când tehnologia îi reorganizează vocația, când nu mai avem cuvânt așezat transmis printr-un instrument, ci, repet, produs religios fabricat după ritmul platformei. Cum aminteam la început, contrastul nu poate fi mai mare: în vreme ce monahismul genuin încetinește lumea pentru a o face locuibilă, cel de platou, cu toate lămpile aprinse sau, regizoral, în penumbră, accelerează panica și o parfumează aghioritic.

Așa se naște Athosul online: nu Sfântul Munte ca școală a pocăinței, a rugăciunii și a luptei cu sine, ci Sfântul Munte ca marcă, ștampilă, decor de autoritate, scenă de validare ideologică și politică, fundal pentru verdictul total. Studenții de la marketing nu pot decât să ia notițe, pentru că oferta creează neabătut cererea. Omul aude „Athos” și suspendă criteriul. Aude „părinte” și renunță la întrebare. Aude „duhovnicesc” și înghite amestecul. Numai că prestigiul unui loc nu transformă automat orice discurs într-un cuvânt cu greutate. Nu orice chilie este criteriu. Nu orice răspuns cu barbă este discernământ. Nu orice anxietate codată ascetic devine (i)luminare. În tradiția Bisericii, cuvântul duhovnicesc nu era valoros pentru că era disponibil imediat, la automat sau prin abonament, ci pentru că venea dintr-o viață verificată prin tăcere, ascultare și răbdare.

Dacă ne uităm însă la rădăcina fenomenului, vom constata că buluceala asta online a pseudo-athoniților, cripto-înduhovniciților, real-analfabeților, penal-psihologizanților și psiho-suveraniștilor traduce, în fapt, tăcerea bubuitoare a Bisericii „oficiale” pe marginea temelor, evenimentelor, tendințelor și curentelor care ne brăzdează bucățica noastră de istorie sub cerul Creației. Mai ales în ultima vreme, marcată de o schimbare de personal și de paradigmă în același timp, comunicarea instituțională a Bisericii noastre lasă mult de dorit, elegant spus. La fel, școlile noastre de teologie nu își propun cu rigoare și consecvență antrenarea unei forma mentis pentru cei care, ajunși în pastorație, deschid pentru prima dată cu adevărat ochii asupra lumii. Toate acestea, cum am spus din primele cuvinte, tocmai în epoca digitală.

Iată de ce — da, știu că plictisesc lumea cu „obsesia” mea — avem nevoie de o teologie socială ortodoxă a diagnosticului corect pus în timp util. Nu pentru a interzice întrebările, nu pentru a disprețui pelerinii, nu pentru a ironiza nevoia reală de orientare, ci pentru a întreba cine organizează neliniștea, în ce format, cu ce autoritate, cu ce efecte și cu ce profit simbolic sau material. Când actualitatea intră nefiltrată în chilie și chilia se întoarce în actualitate ca produs media, nu mai suntem în fața unei cateheze, ci a unei industrii a liniștirii neliniștite, a isihasmului isteric fixat pe extrasul de cont. În fond și la urma urmelor, problema nu este Athosul ca atare, firește, ci folosirea lui ca marcă de validare pentru orice; nu monahismul se află aici pus în chestiune, ci spectacolul pus în seama lui; nu întrebarea, constitutivă firii umane în dialog cu sine, cu semenii și cu Dumnezeu, ci exploatarea, furtul și otrăvirea ei. Și, pentru a închide definitiv cercul, am în continuare nădejdea că unii nevoitori de azi și, cu atât mai probabil, de mâine vor reuși să redescopere monahismul ca una dintre ultimele rezerve analogice ale lumii. Până atunci, shaolinii noștri vă trimit în flux pixelești binecuvântări.

Doxa!