Se putea face Unirea în 1990–1991?

Teza „șansei ratate” ignoră realitățile istorice, politice și geopolitice ale destrămării Uniunii Sovietice

În ultimii 10-15 ani s-au înmulțit afirmațiile gratuite potrivit cărora, în anii 1990–1991, Primul Parlament ar fi putut realiza Unirea Republicii Moldova cu România. Teza respectivă este reluată obsesiv de  „unioniștii de serviciu”, care preferă acuzațiile și sloganurile în locul unei analize serioase a contextului istoric.

În realitate, asemenea afirmații ignoră situația existentă înainte de prăbușirea Uniunii Sovietice, raportul de forțe din interiorul Republicii Moldova, poziția României, interesele marilor puteri și, mai ales, disponibilitatea Moscovei de a recurge la violență pentru a-și păstra controlul asupra fostelor republici unionale.

Totuși, de ce nu s-a realizat Unirea în 1990–1991?

RSS Moldovenească era o colonie a imperiului sovieto-rusesc

În primul rând, trebuie să se țină cont de faptul că, juridic, Republica Moldova (RSS Moldovenească) avea statut de republică unională în interiorul URSS. În practică însă, ea nu dispunea de o autonomie reală. Deciziile esențiale se luau la Moscova, iar republica funcționa ca o periferie colonială a imperiului, furnizoare de materii prime și forță de muncă.

În al doilea rând, populația fusese supusă timp de decenii unui amplu proces de rusificare și îndoctrinare. Potrivit recensământului din 1989, moldovenii reprezentau aproximativ 64% din populație, majoritatea locuind în mediul rural și fiind integrați în sistemul colhoznic.

În al treilea rând, Republica Moldova nu dispunea de o conducere cu adevărat națională și nici de o elită administrativă sau economică românească în marile orașe. O parte importantă a intelectualității acceptase colaboraționismul și fusese integrată în sistemul sovietic și contribuise la perpetuarea tezelor staliniste că moldovenii nu sunt români și vorbesc limba moldovenească, nu româna.

Schimbarea a devenit posibilă abia în contextul restructurării gorbacioviste. Alegerile din 1990 au adus în Parlament un grup de deputați cu conștiință națională, care au reușit să construiască o colaborare politică cu fracțiunea „Viața Satului”. Această majoritate neformalizată a făcut posibilă adoptarea deciziilor istorice care au culminat, la 27 august 1991, cu proclamarea independenței.

Ce a făcut, în realitate, Primul Parlament

Privit în contextul vremii, Primul Parlament a făcut mai mult decât permiteau condițiile politice ale URSS.

Au fost adoptate simbolurile naționale și Tricolorul, a fost votată Declarația de Suveranitate, RSSM a devenit Republica Moldova, Sovietul Suprem își schimbă numele în Parlament, s-a trecut la ora României, s-au creat instituțiile unui stat democratic și au fost inițiate reforme legislative inspirate din modelul românesc și european.

De asemenea, a fost promovată concepția reformei administrativ-teritoriale și revenirea la județe, iar proiectul Constituției adoptat în primă lectură conținea referiri explicite la limba română, la poporul român și la identitatea românească a majorității populației. Iar Declarația de Independență a devenit cel mai curajos și temeinic document oficial despre caracterul românesc al R. Moldova, legiferând adevărul istoric despre limba română, originea majorității populației și dreptul fundamental al românilor de a reveni în spațiul lor etnic.

În paralel, conducerea de la Chișinău a purtat discuții cu Bucureștiul privind perspectiva relațiilor dintre cele două state. Mircea Snegur, Alexandru Moșanu, Ion Hadârcă și alți lideri ai vremii au abordat în diferite formule problema reunificării. Răspunsul primit de la București a fost însă unul prudent: România era dispusă să recunoască imediat independența Republicii Moldova, dar nu putea merge mai departe în condițiile existente. Acest angajament a fost respectat. 

Unirea fără sprijin internațional era imposibilă

Un aspect esențial, ignorat adesea astăzi, este contextul geopolitic al anilor 1990–1991.

Uniunea Sovietică se afla într-un proces de dezintegrare, însă Statele Unite și principalele puteri europene îl susțineau pe Mihail Gorbaciov și urmăreau evitarea unei prăbușiri haotice a imperiului sovietic. Independența republicilor unionale era privită cu rezerve, iar modificarea frontierelor postbelice era exclusă din calculele marilor capitale.

În aceste condiții, un proiect de reunificare între Republica Moldova și România nu beneficia de niciun sprijin extern.

Mai mult decât atât, nici România nu se afla într-o poziție favorabilă. Statul român traversa dificultățile tranziției postcomuniste, era afectat de instabilitate politică și socială, se confrunta cu presiuni externe importante. Bucureștiul nu dispunea nici de garanții internaționale, nici de resursele necesare, nici de voință politică pentru asumarea unui asemenea proiect istoric.

Trebuie reținut și faptul că, în anii 1990–1991, modelul urmat de republicile sovietice nu era reunificarea cu alte state, ci proclamarea independenței. Nicio republică desprinsă din URSS nu a ales atunci calea unirii cu un alt stat. Din perspectiva dreptului internațional și a practicii diplomatice a epocii, independența Republicii Moldova reprezenta singura opțiune realistă.

Prețul unei decizii politice grăbite: războiul

La toate acestea se adăuga factorul decisiv: forța militară a Rusiei.

În 1990–1991, armata sovietică era prezentă pe teritoriul Republicii Moldova, structurile KGB controlau încă instituții importante ale statului, iar Moscova nu renunțase la ambiția de a păstra fostele republici în sfera sa de influență.

Evenimentele din 1992 au confirmat acest lucru fără echivoc. Războiul de pe Nistru a demonstrat că Federația Rusă era dispusă să recurgă la intervenție militară pentru a împiedica desprinderea definitivă a Republicii Moldova de spațiul său geopolitic.

Din această perspectivă, întrebarea trebuie formulată altfel: nu dacă se putea declara Unirea, ci care ar fi fost consecințele unei asemenea decizii politice.

O tentativă de reunificare a R.Moldova cu România, de schimbare a frontierelor externe a URSS, care dispunea de armată uriașă, servicii secrete și mecanisme de control imperial ar fi provocat, cel mai probabil, un conflict militar de amploare. Riscul unui scenariu asemănător celui din fosta Iugoslavie era real.

Declarația lui Ghenadi Selezniov, fost președinte al Dumei de Stat a Federației Ruse, este relevantă în acest sens: „Rusia a început războiul din 1992 pentru a opri Unirea Republicii Moldova cu România”.

Mitul „șansei ratate”

Istoria trebuie judecată prin prisma realităților timpului respectiv, nu prin emoțiile și frustrările acumulate după decenii de așteptare.

Primul Parlament poate fi criticat pentru anumite decizii, erori sau omisiuni. Însă afirmația că deputații români nu au dorit Unirea este falsă și nedreaptă.

În condițiile extrem de dificile ale anilor 1990–1991, majoritatea acțiunilor Primului Parlament au urmărit exact obiectivele care puteau fi atinse: reabilitarea adevărului istoric, revenirea la simbolurile românești, consolidarea identității naționale, desprinderea de Uniunea Sovietică și apropierea de România.

A spune astăzi că „Parlamentul putea face Unirea” înseamnă nu doar o falsificare grosolană a istoriei, ci și o încercare de a transfera responsabilitatea asupra celor care au luptat și au făcut posibilă independența Republicii Moldova față de Rusia imperială.

Primul Parlament nu a ratat Unirea. El a realizat obiectivul care era posibil în acele împrejurări istorice: desprinderea pașnică de imperiul sovietic și readucerea Republicii Moldova pe direcția firească a revenirii în spațiul românesc și european.

Cei care astăzi condamnă cu ușurință deciziile de atunci ar trebui să răspundă mai întâi la o întrebare simplă: ce au făcut ei ca savanți, creatori, deputați, miniștri, demnitari de stat în ultimii 10, 20 sau 30 de ani pentru reunificarea celor două state românești? Nu cumva cei care strigă cel mai tare despre „șansa ratată” din 1991 sunt tocmai cei care au profitat cel mai mult de pe urma statului pe care pretind că ar fi vrut să-l desființeze prin Unire?

(Pintilie Pârvan, deputat în Primul Parlament, semnatar al Declarației de Independență față de Rusia imperială)