"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În ziua în care fiul său împlinea doi ani, o mamă era arestată de gealații Securității, copilul smuls din brațele ei, iara mama încătușată. Avea să fie condamnată la 10 ani în infernul întunecat al temnițelor comuniste. Motivul? Unul care într-un regim democratic poate părea ridicol. Soțul ei, fost deținut politic, după eliberarea din 1954, transcrisese după memorie zeci de de poezii ale lui Radu Gyr și câteva ale lui Nichifor Crainic, giuvaeruri lirice create în detenție și transmise clandestin între deținuți. Trei caiete cuprinzând un tezaur literar care altminteri s-ar fi pierdut în gropile comune din cimitirele fără cruci și candele din vecinătatea închisorilor politice, odată cu moartea celor care le memoraseră.
Dumitru Cristea (1927-2000) era maistru minier cu preocupări literare, materializate într-o poezie plină de sensibilitate. Originar din Negrești - Constanța, absolvise Institutul din Baia Mare, unde a activat într-o organizație clandestină anticomunistă condusă de studentul Bohotici, secondat de studentul – pe atunci – Ion Gavrilă Ogoranu. În 1948 fusese arestat de Securitate și condamnat la 6 ani temniţă grea. Eliberat în 1954, grav bolnav de TBC, s-a întors acasă și prima grijă a sa a fost să transcrie un număr impresionant de poezii care circulau în închisori, din gură în gură sau prin alfabetul Morse. Cele mai multe poezii de detenție aparțineau poetului închisorilor, Radu Gyr. Această faptă constituia însă o infracțiune în regimul comunist și era grav pedepsită de Codul Penal. Dumitru Cristea știa acest lucru. Internat de urgenţă la Spitalul TBC din Constanţa, încredințase comoara literară prietenului Constantin Neicu, şi el fost deţinut politic.
Ulterior, angajat la o mină de lângă Tulcea, o va cunoaște pe Tudorina Manea, absolventă a Şcolii Tehnice Postliceale de Geologie, cu care se va căsători, având un băiat, Corneliu.
În vara anului 1958, după ce Radio „Europa Liberă” difuzase poeziile de detenție ale lui Radu Gyr, Securitatea avea să captureze caietele lui Dumitru Cristea, care fuseseră împrumutate mai multor persoane, circulând de la unul la altul. Anchetele dure aveau să ducă la reconstituirea traseului pe care circulaseră aceste poezii, salvate de la pierderea definitivă datorită memoriei și curajului lui Dumitru Cristea. De la prietenul său Constantin Neicu, ele ajunseseră la avocatul Valeriu Cristescu (fost prefect de Prahova), apoi la avocații Victor Clonaru, Sava Marinescu și alții.
Dumitru Cristea este arestat din nou, la 1 aprilie 1958, fiind condamnat la închisoare pe viață, doar pentru aceste trei caiete de poezii interzise. Ulterior, pedeapsa i-a fost comutată la 25 de ani temniţă grea, pentru „uneltire împotriva orînduirii socialiste”.
În noaptea de 15 iulie a aceluiași an, exact când fiul său împlinea doi ani, soția sa, Dorina Cristea, era arestată de Securitate: „Era 15 iulie, cînd Corneluş, fiul nostru, împlinea 2 ani. Mi-au pus tot felul de întrebări la care n-aveam cum să le răspund. După vreo trei zile, m-au băgat la carceră, iar în 9 septembrie ‘58 m-au scos, fără să poată afla de la mine ce voiau securiştii. Pur şi simplu nu eram implicată în nici o maşinărie pe care o gîndeau ei… Habar n-aveam de caietele scrise. Mitică îmi spusese multe poezii… Cu astea m-a şi «dus» Mitică… Ştia foarte multe! Şi de la François Villon la Charles Baudelaire, ca să nu mai vorbesc de cele ale marilor poeţi români Octavian Goga sau Lucian Blaga, «uitaţi» în vremea aceea de manualele şcolare… Patru ani şi jumătate. Un an şi jumătate la Constanţa, la Securitate; la Jilava, trei luni; doi ani, cei mai crunţi, la Miercurea Ciuc, iar restul la Arad şi Oradea, cînd au început să ne pregătească pentru ieşirea din închisori…” (mărturie consemnată de Constantin Mustață).
Trecut prin beciurile Securităţii din Reşiţa și Timişoara, Dumitru Cristea a fost închis 4 ani la Constanța, permanent legat, pînă se toceau lanţurile, fiind schimbate de șase sau de şapte ori, apoi încă 2 ani la Aiud, unde avea să stea la Zarka, împreună cu Nichifor Crainic. A fost eliberat la 37 de ani, în 1964, odată cu ultimii deținuți politici din România, ca urmare a decretului de grațiere generală emis de autoritățile comuniste la presiunile comunității internaționale.
Abia în 1991 i se vor restitui de către SRI, care preluase cea mai mare parte a arhivelor Securității, „caietele Radu Gyr” confiscate de comuniști. Se păstraseră în arhivă. „Mergeam pe străzile Bucureştiului şi plîngeam de fericire. Sărutam caietele, pe care nu mai sperasem să le recapăt”, povestea Dumitru Cristea acest moment. El o va contacta pe fiica poetului Radu Gyr, Simona Popa – cea recent trecută la Domnul, care le va valorifica editorial în anii următori, împreună cu Zaharia Marineasa, la tipografia trimisă acestuia de reprezentanții exilului anticomunist. Astfel, aceste poezii au ajuns până la noi, în alte și alte ediții. Datorită memoriei excepționale și curajului unui om care și-a asumat enorme riscuri pentru el și familia lui, un tezaur literar zămislit în condițiile cumplite ale temnițelor comuniste s-a putut păstra și transmite generațiilor viitoare. Multe dintre poeziile lui Radu Gyr s-ar fi pierdut definitiv odată cu cei care le memoraseră și care s-au stins de foame, frig, boli și bătăi în închisorile și lagărele regimului comunist.
Azi, caietele lui Dumitru Cristea se păstrează în Muzeul Rezistenței, proiect în curs de realizare în cadrul sediului Fundației Ion Gavrilă Ogoranu din Bucrești, clădire la ridicarea căreia și Dumitru Cristea (trecut la cele veșnice în anul 2000), cu familia sa, a contribuit.
Astăzi, când văd intervențiile unor instituții precum Institutului Elie Wiesel sau anumite ONG-uri, care cer scoaterea din manualele școlare, din librării sau expoziții, a creațiilor ori chipului lui Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Aurel Ciurunga, ori schimbarea numelui străzilor care amintesc de ei, mă gândesc numai la riscul pe care Dumitru Cristea și l-a asumat și la toată suferința lui și a familiei lui, pentru salvarea unor versuri interzise. Cât îl putea costa pe un om, în anii aceia, simpla transcriere a unei poezii, transmiterea ei către altul, simpla păstrare a unor cărți aflate printre miile de titluri și sutele de autori interziși prin decretele succesive de după 1945… Și mă revolt, și mă întreb cum putem fi atît de neghiobi să acceptăm o legislație care introduce cenzura, poliția gândirii și care contravine însăși Declarației Europene a Drepturilor Omului și Constituției României, ori intervențiile nesimțite ale unor urmași ai celor veniți, în 1944, pe tancurile sovietice, prin care aceste poezii și numele autorilor lor sunt, iarăși, puse sub interdicție.
Realizăm că aceștia sunt germenii oricărui sistem totalitar? Că așa au început toate dictaturile din istorie?
Și atunci, în ce lume îi vom condamna pe copiii noștri să trăiască?
