În bucătăria democrației: CCR frământă, PSD face blatul

În ultimele zile, România a reușit ceva ce nu mai credeam că este posibil: s-a solidarizat! Masiv, ca pe vremuri, cu o merdenea, dar măcar s-a întâmplat!

După filmulețul celor de la La Mița Biciclista, făcut chiar în fața patiseriei din Piața Amzei în care Nea Mihai vinde merdenele de peste 30 de ani, internetul românesc a decis că există o limită peste care nu se poate trece. Putem negocia multe în țara asta, principii, taxe, alegeri, putem suporta multe, dar când cineva vine cu merdeneaua reinterpretată de la Paris și se ia de merdeneaua românească, tradițională, s-a terminat. Aici avem principii. Și nu numai că avem principii, dar suntem dispuși să le apărăm. Oamenii au scris, au distribuit, au făcut reel-uri, s-au dus în Piața Amzei și au stat la coadă ca să cumpere de la Nea Mihai. Unii probabil nici nu știau că există cu trei zile înainte, dar asta mi se pare cu atât mai frumos. Solidaritatea adevărată nu cere vechime.

M-am bucurat sincer să descopăr că societatea românească mai are asemenea resurse civice și sunt convinsă că, odată descoperite, vom găsi o modalitate de a le folosi și pentru alte probleme care ne afectează. Ar fi și păcat să le consumăm pe toate pe foietaj.

De exemplu, mi-ar fi plăcut să văd aceeași mobilizare când CCR ne-a explicat, în cazul lui Dominic Fritz, că nu avem de-a face cu o sancțiune retroactivă, ci cu încetarea unui mandat "a cărui integritate a fost afectată" plus o motivare care sperie și ceva oameni de casă ai PSD. Integritatea pare să fi devenit un ingredient foarte interesant în bucătăria democrației românești. Se pune după gust. Uneori din belșug, alteori poate lipsi cu totul din compoziție și preparatul este servit fără probleme. În cazul lui Fritz, CCR a găsit-o suficient de importantă încât un mandat câștigat prin vot să poată înceta în baza unei legi adoptate ulterior faptelor care au generat conflictul de interese. Curtea spune că nu este vorba despre retroactivitate, pentru că efectele juridice continuă în prezent. Este o rețetă juridică sofisticată. Probabil ceva franțuzesc.

Și mă gândeam ce frumos ar fi fost dacă oamenii care au stat la coadă pentru merdeneaua lui Nea Mihai ar fi stat simbolic la aceeași coadă și pentru mandatul pe care timișorenii l-au dat prin vot unui primar. Nu neapărat pentru Dominic Fritz. Pentru ideea destul de banală că voturile exprimate într-o democrație nu ar trebui să fie un ingredient pe care îl scoți din rețetă după ce preparatul a ieșit deja din cuptor. Dar probabil că aici povestea este prea complicată. La merdenea știm exact ce s-a întâmplat. Avem Nea Mihai, avem Edmond, avem margarină, avem unt, avem Paris și Piața Amzei. În câteva secunde știm de partea cui suntem. La CCR trebuie să citim motivări. Și, în general, motivările au prostul obicei să fie mai îngrijorătoare decât verdictul în sine.

Tot CCR ne-a arătat în ultimii doi ani că are un talent gastronomic remarcabil. A scos candidaturi din cuptor înainte să ajungă la alegători, a anulat un scrutin prezidențial întreg și acum ne explică în ce condiții un mandat deja votat poate fi scos de pe masă. În bucătăria democrației românești, alegătorul pare să fie din ce în ce mai puțin bucătar și din ce în ce mai mult ingredient. Votează, după care află dacă rețeta rămâne valabilă. Iar precedentul este cea mai bună maia politică: odată pus la dospit, crește singur și poate fi folosit multă vreme după ce am uitat cine l-a frământat prima dată.

Problema nu este dacă ne plac oamenii pe care CCR îi scoate din joc. Putem să nu îi suportăm. Putem să credem că sunt periculoși, incompetenți sau complet nepotriviți pentru funcția pentru care candidează. Problema este că democrația nu este un meniu à la carte din care păstrăm regulile doar pentru candidații noștri. Dacă astăzi aplaudăm când arbitrul constituțional elimină pe cineva pentru că oricum nu l-am fi votat, poate ar trebui măcar să ne întrebăm cine va ține fluierul mâine. Sau, ca să rămânem în bucătărie, cine va avea mâna pe cuptor.

Culmea este că nici PSD nu gătește prea des, dar la blaturi se pricepe extraordinar. Aici chiar avem tradiție. Și probabil este una dintre puținele rețete românești pe care am reușit să le păstrăm aproape neschimbate după Revoluție. Guvernele s-au schimbat, președinții s-au schimbat, siglele s-au mai redesenat, oamenii au mai plecat, au mai venit, dar blatul a rămas.

De altfel, școala culinară este veche. Tatăl lor politic, Liviu Dragnea, a ajuns după politică direct la cratiță și și-a făcut emisiune de gătit, ceea ce, privind retrospectiv, pare mai puțin o reconversie profesională și mai mult o continuare firească a carierei. Omul știa deja meserie. Doar bucătăria s-a schimbat. Și dacă tot vorbim despre rețete, PSD poate fi liniștit: unele s-au transmis mai departe. Dragnea a plecat, dar blaturile au rămas. Unele rețete de familie se pierd de la o generație la alta. Asta, din fericire pentru partid, pare să fi fost notată foarte bine.

Poate că aici ar trebui să fim puțin mai atenți decât la procentul de unt dintr-o merdenea. Pentru că între timp plătim 21% TVA și 16% impozit pe dividende. Statul român pare să fie singurul restaurant în care clientul plătește din ce în ce mai mult, porția devine din ce în ce mai mică, iar dacă întreabă ce primește de bani i se explică solemn că bucătăria trece printr-o perioadă dificilă. Reforma aparatului public, în schimb, se gătește la foc mic. Foarte mic. Atât de mic încât există riscul să fie gata după noi.

Taxele, în schimb, sunt servite imediat. Acolo bucătăria funcționează impecabil. Nu există lipsă de personal, blocaje administrative, proceduri greoaie sau imposibilități tehnice. Când statul trebuie să mai ia ceva, bonul vine surprinzător de repede. Nici aici n-am văzut însă solidaritatea din Piața Amzei. Poate n-am găsit produsul potrivit. Poate ar trebui să punem TVA-ul într-o pungă de hârtie și să-l fotografieze cineva lângă un matcha cu lapte de ovăz.

Avem și o situație energetică în care seceta și nivelul Dunării ne reamintesc cât de vulnerabil poate deveni un sistem despre care vorbim foarte pompos în termeni de securitate și independență energetică. Mai apar și drone în spațiul aerian românesc sau în apropierea infrastructurii strategice, avem companii de stat pe pierdere, sinecuri și bani publici cheltuiți cu o generozitate pe care statul nu o manifestă niciodată când vine vorba despre contribuabil. Din când în când mai aflăm despre câte un contract, câte o instituție, câte o cheltuială absurdă. Ne enervăm puțin, spunem că este incredibil, după care mergem mai departe. Probabil pentru că furtul din bani publici, repetat suficient de mulți ani, nu mai are nici măcar avantajul noutății. A devenit parte din meniu.

Și aici cred că episodul merdenelei spune ceva mult mai interesant despre noi decât cine a avut dreptate în disputa dintre unt și margarină. Pentru că oamenii s-au solidarizat cu Nea Mihai pentru o nedreptate care nu îi afecta personal. Și este foarte bine că au făcut-o. Numai că exact acest lucru face contrastul atât de spectaculos. Dacă putem să ne mobilizăm pentru merdeneaua unui om pe care nu îl cunoaștem, ar trebui să putem găsi undeva aceleași resurse și când cineva umblă la voturile noastre, la mandatele noastre, la taxele noastre și la banii noștri.

Poate că oamenii nu s-au solidarizat nici măcar cu Nea Mihai atât de mult pe cât credem. Poate că există și plăcerea foarte omenească de a găsi un vinovat clar, asupra căruia să poată fi vărsată toată frustrarea acumulată. Cu statul este mai complicat. Nu poți cumpăra simbolic un TVA de 19% ca să îi arăți Guvernului ce părere ai despre 21%. Nu poți sta la coadă la CCR pentru statul de drept și nici nu poți explica într-un reel de cincisprezece secunde de ce un precedent constituțional creat astăzi poate deveni foarte periculos peste cinci ani.

Poate tocmai de aceea ne este atât de ușor să ne revoltăm împotriva oamenilor și atât de greu împotriva mecanismelor. Numai că mecanismele sunt cele care ne conduc viața. Ele stabilesc cât plătim, cine poate candida, cât valorează votul nostru, unde se duc banii noștri și ce rămâne în urma lor.

Mi se pare aproape ironic că o societate despre care spunem constant că este apatică ne-a demonstrat zilele acestea că nu este deloc așa. Oamenii încă se enervează. Încă se solidarizează. Încă sunt dispuși să se ridice de pe canapea și să facă ceva atunci când simt că s-a produs o nedreptate. Doar că indignarea noastră pare să funcționeze mult mai bine atunci când nedreptatea este simplă, personală și încape într-un reel. Nu faptul că ne-a păsat de Nea Mihai mi se pare ridicol. Foarte bine că ne-a păsat. Mi se pare ridicol că ne-am demonstrat că putem să ne pese atât de mult, atât de repede și atât de mulți, iar pentru lucrurile care ne iau bani din buzunar, ne schimbă regulile democrației sau ne condamnă să finanțăm la nesfârșit același stat nereformat am ajuns să spunem aproape resemnați: asta e România.

Dar eu rămân optimistă. Acum știm că resurse există. Știm că putem forma cozi, că putem distribui, protesta, sancționa public și susține omul pe care îl considerăm nedreptățit. Trebuie doar să avem puțin mai multă grijă la meniu.

Pentru că în bucătăria democrației românești se gătește în continuare. CCR lucrează la rețete noi, PSD se ocupă de blaturi, statul ne aduce nota, iar noi am demonstrat, în sfârșit, că suntem niște clienți foarte exigenți.

Cel puțin când vine vorba despre merdenele.

Ar fi bine, totuși, să începem să fim ceva mai atenți și la ingredientele care se pun între timp în democrație, la blaturile care se fac și, mai ales, la cine rămâne în bucătărie. Pentru că meniul nu se termină aici.

Felul principal se servește în 2028.

Și s-ar putea ca atunci să nu ne mai placă deloc ce am lăsat la dospit.

Lucia-Maria Udrescu este economist, contabil & auditor financiar, doctor în contabilitate. Cetățean care nu stă deoparte.