Religia ca indicator democratic (cele mai frecvente confuzii)

Democratic vorbind, liberal în sensul larg și încă sănătos al termenului, neutralitatea statului nu înseamnă dispariția confesiunilor, privatizarea lor forțată sau combaterea oricărei prezențe religioase în spațiul public. Statul nu trebuie să creadă în locul cetățenilor, evident, dar nici să-i dezvețe să creadă. Chiar și în Statele Unite, unde politica statului este principial neangajantă confesional, există forme de colaborare între instituțiile publice și organizațiile religioase. Separarea nu a produs acolo o societate aseptică, golită de religie, și nici nu avea cum. Modelul lor congregaționalist, bazat în mare măsură pe autogestiune, contrazice tocmai identificarea neutralității cu surzenia administrativă și, cu atât mai mult, cu o pedagogie oficială a necredinței. Asta, în ciuda exagerărilor corectitudinii politice.

În Europa, cu o istorie mai lungă, mai complicată și pe alocuri sângeroasă a raporturilor dintre politic și religios, lucrurile sunt inevitabil mai nuanțate. Chiar dacă am mai scris pe temă, inclusiv un volum, reamintesc că nu avem un singur model, împachetat la Bruxelles - à propos, UE nu are competențe nemijlocite în chestiunile religioase ale statelor membre - și trimis în cutii identice de la Paris la București, ci mai multe familii de reglementare, cu tot felul de diferențe juridice și istorice în interiorul lor. Avem, așadar, separarea franceză, mult citata și nu prea cunoscuta laïcité, avem biserici instituite sau relații constituționale privilegiate, precum în Anglia și Danemarca, și avem ceea ce germanii numesc expresiv die hinkende Trennung, separarea șchioapă: nu există biserică de stat, dar există o cooperare instituțională consistentă între stat și comunitățile religioase. Unii mai identifică și un al patrulea model, dar nu intru în detalii. Juriștii au și aici, într-un domeniu fals perceput ca depășit, obsolet, destulă pâine de mâncat.

Amuzant, chiar și modelul francez este invocat la noi, de obicei, mai radical decât îl înțeleg francezii înșiși. Laïcité privește neutralitatea instituțiilor, libertatea de a crede și de a nu crede, separarea competențelor, nicidecum evacuarea faptului religios din societate. Ceea ce trebuie împiedicat este constrângerea, privilegiul arbitrar, identificarea autorității publice cu o singură credință sau folosirea religiei împotriva cetățeanului. Nu existența socială a credinței. Modelele acestea diferite au ajuns, după multe conflicte și corecturi, la un numitor comun: libertatea religioasă și libertatea de conștiință. Cetățeanul trebuie să poată crede, să-și practice religia, să o schimbe ori să nu aibă niciuna, fără să fie premiat, pedepsit sau tratat ca suspect de autoritatea publică.

De aici încolo putem reveni la ora de religie și la întrebarea incomodă pe care au formulat-o și câțiva comentatori: avem noi cu adevărat o educație religioasă în sensul tare, paideic, al cuvântului? Eu cred că nu. Avem o disciplină în orar, profesori, programe și manuale, unele între timp sensibil mai bune, dar nu încă o formare coerentă a omului întreg. Nici instituțiile educaționale declarat confesionale nu reușesc automat așa ceva. În modernitatea post-adevărului nu mai este posibil, cu una, cu două, să construiești coerență cognitivă și epistemică, să îmbraci inteligent, gradual și potrivit vârstei omul în formare cu platoșa unei cunoașteri care să-i păzească nu doar trupul, nu doar mintea, ci și sufletul. Este mult spus, știu. Dar tocmai aici ar trebui să fie ambiția, adevăratul standard al libertății.

În fapt, de aceea s-a insistat și trebuie insistat pe multidisciplinaritate: religia scoasă din legătura ei cu istoria, literatura, arta, științele, psihologia, etica și experiența socială devine repede schemă în ambele formate, pro și contra. Adică ajunge lozincă. Asta înseamnă că avem foarte mult de muncă în interiorul corpului profesorilor de religie și spun asta fără să neg munca excelentă făcută de mulți dintre ei, în condiții deloc simple. Problema este că o parte importantă dintre autorii de manuale și materiale auxiliare aleg scurtătura comodă: comprimă, esențializează schematic, trag concluzia înainte de a fi prezentat cinstit problema. Nu neapărat din rea-credință, ci pentru că nu au în spate o cultură suficient de largă și nuanțată. Un manual modern grafic nu este automat și un manual bun. Poate fi doar vechiul schematism mutat în chenare colorate și împănat cu formule magice de felul „dezvoltare personală”.

O altă confuzie, recurentă, privește banii publici. Statul, care prin fiscalitate ia o parte consistentă din veniturile și bunurile cetățenilor - la noi, cu un zel apropiat de vechea dijmuire, de vreme ce plătim anual inclusiv pentru casa deja cumpărată în care locuim - nu strânge bani doar pentru propria întreținere. El s-a angajat să-i redistribuie potrivit nevoilor legitime ale societății. Educația este una dintre ele, iar educația religioasă solicitată liber de familii face parte din acest angajament. Statul nu doar că poate să o finanțeze, ci trebuie să-și onoreze obligația, exact cum trebuie să și le onoreze pe celelalte.

În esență, banii publici nu sunt ai unei minorități ideologice care stabilește, după propriul gust, ce nevoie socială este suficient de modernă, de dezvoltată, de progresistă pentru a fi finanțată. Sunt banii societății întregi. Firește, asta nu înseamnă cec în alb, absența controlului sau privilegii nelimitate pentru culte. Nici nu există, contrar unei percepții care ține prea des loc de informație, o imunitate fiscală generală a acestora. Există scutiri restrânse și regimuri speciale pentru bunuri și venituri folosite în scopuri cultice, educaționale, sociale sau nonprofit, așa cum există și pentru alte organizații care desfășoară asemenea activități. Când apare activitatea economică, discuția se schimbă. Și foarte bine că se schimbă, fiind vorba despre altceva.

Mai rămâne libertatea celor care nu aleg religia. Da, ea trebuie să fie reală, nu doar tipărită într-un formular. Pragmatic vorbind, există deja cadrul prin care elevii respectivi nu ar trebui lăsați în curtea școlii, pe hol sau în ultima bancă, în așteptarea clopoțelului. Școala are obligația să le asigure supravegherea, spațiul și o activitate. Firește, de aici până la o alternativă educațională coerentă, bine concepută și aplicată peste tot este distanță. Uneori soluția se reduce la un scaun în bibliotecă și o oră pierdută. Asta nu mai este libertate exercitată, ci simplu act de birocrație bifată.

Concret, o asemenea alternativă nu ar trebui să fie nici pedeapsă pentru cei care nu fac religia, nici concurență ideologică organizată împotriva ei. Poate fi în schimb un curs serios, cu programă și profesori pregătiți, construit în jurul formării etice și civice, care să folosească inteligent filosofia pentru copii, gândirea critică, istoria religiilor și marile tradiții culturale. Nu un ghiveci compensatoriu făcut peste vară, ci o disciplină adevărată. În felul acesta, libertatea de conștiință este respectată în ambele direcții: cei care doresc educație religioasă o primesc, iar cei care aleg alt drum nu sunt condamnați la o gaură în orar și în cap.

Revenind acum la teza de început, confuzia noastră persistentă este că tratăm neutralitatea ca pe o operațiune de golire. Scoatem religia din școală, din instituții și din vocabular, după care credem că am obținut democrație. Asta este marea iluzie inclusiv printre cei bine intenționați. Putem obține, în realitate, doar analfabetism religios, combinat cu supraviețuirea subterană a celor mai proaste forme de religiozitate, oricum aflate în circulație. La polul celălalt, unii își imaginează că majoritatea confesională le dă dreptul să transforme statul în paraclis, programa în catehism electoral și legea în anexă a predicii. Ambele reacții sunt leneșe. Una nu vrea să înțeleagă religia, cealaltă nu vrea să înțeleagă democrația. Belea!

Până la urmă, acesta este testul: democrația începe să se vadă în felul în care statul îl apără simultan pe credincios de abuzul statului, pe necredincios de abuzul religiosului și religia însăși de confiscarea politică. Sau, în termenii clasici ai lui Locke, grija pentru suflete nu i-a fost încredințată magistratului civil. Tocmai de aceea, acesta trebuie să le apere libertatea pământeană.