Azi în Chișinău, mâine în toată Patriarhia (un testament nedorit)

Ceea ce se joacă acum la Chișinău nu este o simplă succesiune administrativă, cu voturi, dosare, telefoane și binecuvântări strecurate pe culoare, ci un test de direcție, de virtute și de memorie eclezială, într-un loc unde Rusia lucrează perfid, amestecând frica, șantajul, propaganda și vechile reflexe imperiale. Tocmai de aceea, după o rană atât de mare, alegerea urmașului nu poate fi tratată ca rotație de cadre, reparație de fațadă sau nou prilej de răsplătire a fidelităților.

Când instrumentele de șantaj sunt expuse aproape festiv, ca la o defilare cu rachete în Piața Roșie, iar defectele oamenilor sunt împinse unele împotriva altora, gay contra hetero, hetero contra bi, bi contra orice altă etichetă utilă propagandei, Biserica nu mai are voie să producă încă un om vulnerabil, încă o piesă șantajabilă, încă o rană administrată ca secret de serviciu. Problema nu este așadar doar omul care trage de zor să ajungă sus, deși nerăbdarea pentru scaun ar trebui să fie, într-o Biserică încă vie, primul motiv de oprire.

Problema gravă, cu efecte vizibile și previzibile, este mâna care îl împinge, rețeaua care îl garantează, votul care poate transforma simptomul în program. Când Basarabia nu mai este rană istorică, ci poziție de control, când vrednicia se măsoară mai curând în obediență decât în caracter, centrul nu mai vindecă periferia. O infectează. O transformă în „temei” fără fundament.

Generic, ipostaza prădătorului sexual nu este aceeași cu aceea a culegătorului de stele. Între ele nu se află doar o diferență de stil, ci o prăpastie morală. Unul poate cădea privind încă spre lumină. Celălalt coboară metodic în întuneric, transformând persoana în pradă și dorința în tehnică de captură. De aceea, orice încercare de a romantiza, de a relativiza sau de a integra asemenea mizerie într-o vagă poezie a fragilității intră deja în metabolismul ei. Nu orice cădere este dramă.

Știm asta deja din alte contexte, zise laice, profane: unele căderi devin sistem, mai ales atunci când sunt apărate de oameni care confundă mila cu acoperirea, prudența cu lașitatea și grija pentru unitate cu reflexul de a ține capacul pus. Formele de complicitate cu păcatul, oricât de abil ar fi împachetate în limbaj bisericesc, nu pot fi traduse în Evanghelie. Nu trec pragul. Nu au același duh.

De aceea, Chișinăul este astăzi oglinda întregii Patriarhii. Acolo se vede, concentrat și fără perdea, ceea ce la București se acoperă cu solemnitate, comunicate, șantiere și ceremonii. Catedrala Națională, oricât de impunătoare, nu poate ține loc de discernământ, iar zidirea nu compensează la nesfârșit surparea ethosului. Alegerea de acum este deja un pre-testament, poate nu cel dorit, poate nu cel pregătit pentru posteritate, dar cu atât mai adevărat: va arăta ce oameni rămân în urmă, ce reflexe au fost cultivate, ce fel de Biserică este socotită posibilă după o epocă de construcții mari și tăceri și mai mari. Azi în Chișinău, mâine în toată Patriarhia.

Nu poți penetra Adevărul. Îl poți sluji, îl poți mărturisi, îl poți primi cu frică bună, dar nu îl poți forța cu reflexe de cuceritor. Iar când scaunul, controlul și aranjamentul hotărăsc în locul discernământului, nu mai avem doar o criză de morală bisericească, ci rana mărturisirii însăși. Adevărul, Cel viu, este coborât la statutul de teritoriu ocupabil, iar Biserica, chemată să fie Trup, riscă să devină administrația pioasă a propriei captivități. Suntem păcătoși, știm asta, și tocmai de aceea nu putem transforma slăbiciunea în catarg pentru a străbate mările istoriei. Ce nu suntem nu poate fi substanță a ceea ce ar trebui să fie Biserica.

Doxa!