"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Într-o noapte de la începutul lui februarie 1949, probabil în cea de 5 spre 6 februarie, colonelul Ion Uță și șase dintre partizanii său au traversat dealurile înghețate, prin codrii desfrunziți, furișându-se până la coliba lui Dionisie Careba de lângă satul Borlovenii Noi. Țăran fără o afiliere politică, acesta le-a fost penultima gazdă și totodată cea din urmă călăuză. Luptătorii au rămas acolo două zile, ulterior plecând la sălașul lui Meilă Careba, unchiul lui Dionisie, tot după lăsarea întunericului, cum o impunea situația și cutumele vieții în clandestinitate, cu toții fiind vânați de Securitate.
Situat undeva pe Valea Brezoviței, sălașul lui Meilă avea să fie împresurat de trupe de Securitate în funebra dimineață de 8 februarie 1949, în urma unei trădări, totul transformându-se într-o baie de sânge. Pantelimon Erimescu și Meilă Careba sunt uciși în debutul confruntării, fiind secerați cu rafale de pistol-mitralieră. Se trage ca la război. Partizanii aruncă cel puțin 10 grenade. Rănit în claviculă, Mircea Vlădescu e capturat viu. Ion Uță rămâne în urmă, pentru a-și acoperi camarazii cu rafale de pistol-automat, dar e împușcat mortal, trupul rostogolindu-se pe povârnișul abrupt. Așa a pierit Regele Pădurii, cu moartea pre moarte pășind. E ucis și Ilie Voica.
Singurii care scapă teferi din încleștare sunt Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu zis ”Fus”, care sparg împresurarea cu grenade și rafale susținute, fugind printre gloanțe. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără jertfa colonelului Uță, erou decorat al Armatei Regale, care a plătit cu viața timpul câștigat pentru camarazii săi. Fiindcă asta face un comandant autentic. E plămădit din sânge, noroi și sudoare, nu din ștampile și înscrisuri. Iar când vine momentul martiriului, nu dă bir cu fugiții și nici nu-l deleagă pe altul să moară în locul lui, ci, asemeni lui Hristos, se înalță chiar el pe cruce, asumându-și întregul calvar. De aceea a fost atât de iubit și respectat Ion Uță de partizanii săi și de țăranii bănățeni din satele de munte. A luptat și a murit alături de ei. El a fost Regele Pădurii. Pentru că și-a pus pe creștet Coroana Libertății.
În cele ce urmează, vă prezint un interviu exclusiv cu domnul profesor Ioan Basarabă, nepotul fostului deținut politic Dionisie Careba, care aduce la lumină o serie de informații (unele inedite) păstrate în sânul acestei familii atât de mult încercate. Textul nu reprezintă doar o fereastră larg deschisă către necunoscuta dramă a familiei Careba din Borlovenii Noi, ci presupune și o întoarcere (posibilă numai cu instrumentele memoriei) în fatidica dimineață de 8 februarie 1949, când trupele de Securitate l-au ucis pe Ion Uță, Regele Pădurii. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul.
Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule profesor Ioan Basarabă, vă mulțumesc pentru că îmi acordați acest interviu. De mult voiam să vorbesc pe larg cu un descendent al familiei Careba. Mă bucur că se întâmplă. E drept, în ultimii ani am mai făcut schimb de informații cu fiul dumneavoastră, Drăgan-George Basarabă, pe Facebook, tot el facilitându-ne și această întrevedere, motiv pentru care îi mulțumesc din nou.
Așadar, să purcedem. Sunteți nepotul fostului deținut politic Dionisie Careba. Țăran simplu și fără o afiliere politică, de baștină din satul Borlovenii Noi, unde înregistrez acest interviu, bunicul dumneavoastră s-a numărat printre gazdele colonelului Ion Uță și a partizanilor acestora. Mai exact, le-a fost penultima gazdă, dar și ultima călăuză. La rându-i, cea din urmă gazdă a colonelului – mă refer la Meilă Careba, ucis de trupele de Securitate alături de Uță și de alți doi luptători anticomuniști, în fatidica dimineață de 8 februarie 1949 – vă era rudă. S-au păstrat în familie informații despre circumstanțele în care partizanii lui Uță au intrat în legătură cu bunicul dumneavoastră matern? Cum credeți că a ajuns gazda lor?
Ioan Basarabă: Taica Dionisie s-a născut în 1921 la Borlovenii Noi. Familia creștea animale, așa făcuseră toți înaintașii noștri. Aveau turme de oi și câteva stâne pe Semenic. Dețineau și livezi cu pruni. Aveau de toate, dar, pentru asta, ai mei munceau din greu de dimineață și până la lăsarea întunericului. Ăsta era traiul în satele de munte ale Banatului.
O să vă spun care sunt ramificațiile familiei – erau trei frați: Meilă Careba, cel care avea să fie ucis de securiști la sălașul de pe Valea Brezoviței, Gavrilă Careba, care a fost tatăl bunicului meu, Dionisie, și au mai avut un frate al cărui nume era tot Dionisie, care s-a însurat la Verendin – ”moș Careba” i se spunea prin sat, în anii 80-90 – și care a fost brigadier silvic pe Semenic. Moș Careba a avut o casă frumoasă, impozantă, la Verendin, o construcție mare, cu gust. Am văzut-o în urmă cu vreo zece ani – pe-atunci era abandonată și zăcea în paragină, pentru că, la un moment dat, moș Careba a plecat de la Verendin și s-a stabilit la Caransebeș.
Așadar, Meilă era unchiul bunicului Dionisie. Eu cred că de-acolo, de pe Semenic, a pornit totul. Fie Uță și luptătorii lui l-au cunoscut pe taica la munte, când era la oi, fiindcă obișnuia să petreacă mult timp pe la stânele noastre, fie l-au cunoscut pe Dionisie de la Verendin când era brigadier silvic pe Semenic și prin el au luat legătura cu bunicul meu matern, așa ajungând în zona Borlovenilor Noi, zonă preferată de partizani tocmai pentru izolarea ei. Ciobanii din toate satele de-aici își duceau turmele de oi pe Semenic. E clar că pe-acolo se puteau întâlni cu luptătorii lui Uță, stabilindu-se diverse contacte. E posibil și ca unul dintre partizani să-l fi cunoscut pe taica de mai mult timp.
Ce vă spun acum sunt supoziții, desigur, pentru că, în familia noastră nu se prea vorbea despre asta, nu cu astfel de amănunte. Înainte de 1989, bunicul Dionisie și bunica Stanca – pe care toată lumea o striga ”Maria” – au mai șușotit câte ceva, așa, sporadic, numai prin casă și doar cu o jumătate de gură, însă relatările lor, însoțite de oftaturi, încruntări și clătinări din cap, erau mereu fragmentare și vizau niște episoade generale, fără detalii. De cele mai multe ori se terminau subit, fără continuări sau alte explicații. Ulterior, adunând toate aceste bucățele, am reușit să înțeleg poza de ansamblu, dar pe-atunci, când eram copil, nu prea pricepeam la ce se refereau, însă niște frânturi mi-au rămas întipărite în memorie. Le rețin poveștile. Știam că era vorba despre ceva trist, dureros. Despre moarte și pușcărie. Când rememora unele aspecte, bunica lăcrima. Rețin și că nu aveau o deschidere în a vorbi despre evenimentele de atunci. Trebuie spus că situația nu s-a schimbat nici după Revoluție. În urma nenorocirilor prin care trecuseră el și întreaga familie, după toate suferințele îndurate, taica Dionisie rămăsese cu o anumită frică. O frică ce nu l-a mai părăsit până la finalul vieții. O frică permanentă. Știu, e dureros, dar ăsta-i adevărul. Vedeți dumneavoastră, el nu era deschis la discuții cu necunoscuții care se interesau de subiectul partizanilor și de perioada detenției sale, chiar dacă aceștia o făceau cu cele mai bune intenții. Îi privea cu suspiciune, obișnuind să-i evite pe cât posibil. Nu era un om al cuvintelor multe. Nici bunica nu prea intra în detalii, împărtășeau aceeași frică veche. Cumva, rămăseseră închiși în ei. Asta se întâmpla din cauza terorii la care fuseseră supuși de Securitate.
R. G.: La începutul lui februarie 1949, într-o noapte, probabil în cea de 5 spre 6 februarie, furișându-se peste dealuri înghețate, prin păduri desfrunzite, Ion Uță și șase dintre partizanii săi vor ajunge la coliba lui Dionisie Careba de lângă Borlovenii Noi. Colonelul era însoțit de următorii luptători: Pantelimon Erimescu, Ilie Voica, Mircea Vlădescu, Dumitru Mutașcu, Iancu Baderca și Andrei Vădrariu. Cel din urmă va trăda, fapt soldat cu o baie de sânge. De loc din Mehadica și recent alăturat Grupării ”Uță”, în decembrie 1948, Vădrariu se ocupase cu plugăritul. Fugise în pădure fiindcă se temea că urma să fie arestat pentru legăturile lui cu partizanii, însă greutățile vieții de proscris și lipsa de scrupule, care-l caracteriza plenar, îl vor face să își trădeze camarazii, trimițându-i la moarte de o manieră venală.
Domnule Basarabă, în familia dumneavostră s-a vorbit despre motivul pentru care Ion Uță și partizanii săi au decis să părăsească destul de repede coliba lui Dionisie Careba, preferând să se ascundă la sălașul unchiului său, Meilă Careba, undeva pe Valea Brezoviței, într-o zonă retrasă? Potrivit relatărilor lăsate posterității de Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu, cei doi povestindu-le altor partizani o serie de împrejurări din acele zile, Uță a decis plecarea de la coliba lui Dionisie din cauză ca aceasta se afla în apropierea drumului, fiind destul de expusă.
I. B.: Da, așa a fost. Și bunicul spunea exact același lucru. Coliba noastră e aproape de drum, așa, cam la vreo 100 și ceva de metri distanță. E aproape și de sat – ăsta era un alt impediment. Și-apoi, în jur mai erau vreo șase colibe, nu chiar depărtate, toate fiind locuite în perioada aia. Oamenii circulau, mai treceau unii pe la alții. Un grup numeros n-ar fi rămas nesesizat prea multă vreme. Vorbim despre oameni înarmați și necunoscuți în zona Borlovenilor Noi. Nu puteai avea încredere în oricine, Securitatea manevra o armată de turnători. Uță și-a dat seama imediat că acolo nu era un loc potrivit pentru partizani. Ăsta e motivul pentru care au plecat. Și în cine puteai să ai încredere? Păi numai în rude, în familia ta. De aceea, Dionisie a vorbit cu unchiul lui, cu Meilă, și a aranjat să-i găzduiască pe partizani la sălașul de pe Valea Brezoviței, situat într-o zonă izolată și în tot cazul mai greu accesibilă decât cea în care se află coliba la care trăseseră inițial, unde riscurile erau mult prea mari. S-a păstrat și coliba din apropierea drumului – e cea cu pereții din cărămidă nearsă, în spatele ei fiind construit și un sălaș de dată mai recentă, și acesta aparținând familiei mele. Acum, coliba și sălașul sunt ale lui George.
R. G.: Potrivit declarațiilor pe care partizanul Mircea Vlădescu urma să le dea în anchete, Ion Uță și luptătorii săi au ajuns la coliba lui Dionisie într-o noapte și au rămas acolo două zile, ulterior plecând la sălașul lui Meilă tot după lăsarea întunericului, cum o impunea situația și cutumele vieții în clandestinitate, cu toții fiind vânați de autorități.
I. B.: Când au plecat, ei n-au mers pe drumeagul ăla adâncit de oi și vite care iese undeva la dreapta din Borlovenii Noi, urmând cursul Brezoviței. Asta ar fi fost absurd, fiindcă i-ar fi putut vedea cineva. La adăpostul întunericului, taica i-a călăuzit pe partizani direct peste dealurile împădurite, au coborât în partea cealaltă, au traversat Brezovița și au urcat povârnișul pe care se află sălașul lui Meilă. Așa povestea taica. Sălașul ăla e retras, greu de împresurat fără să prinzi de veste. Nu erau alte colibe în vecinătate, e la o distanță de peste 3 kilometri de sat. Desigur, peisajul nu era la fel de sălbatic ca în zilele noastre, când sălașul zace abandonat de aproape 30 de ani, fiind înghițită de pădure și rugi de mure. Pe-atunci, în 1949, avea un luminiș generos și îngrijit în jur – totul era pus la punct cu grijă, fiindcă Meilă și soția locuiau acolo lungi perioade în cursul anului. Jos, pe Brezovița, care șerpuiește la poalele povârnișului, familia avea o moară. Exista o potecă de la moară spre colibă. Moara a dispărut în urmă cu un amar de ani, poteca nu mai poate fi întrezărită, iar întregul versant e acoperit de o pădure deasă, ferigi înalte, urzici și rugi de mure, prin care abia dacă poți înainta. Când Uță și luptătorii lui au ajuns acolo era miez de iarnă, pădurea era desfrunzită, însă locul le-a plăcut din cauza izolării și al reliefului accidentat. Sălașul e construit pe un fel de ”terasă” aflată undeva pe la mijlocul povârnișului deloc molcom. Acum, îl întrezărești doar când ajungi în imediata lui apropiere.
R. G.: Documentele Securității atestă că Andrei Vădrariu s-a înfățișat la postul de Miliție din comuna Mehadica în cursul nopții de 7 spre 8 februarie, unde a cerut să fie pus în legătură cu organele de Securitate pentru a oferi informații despre locul în care se aflau Ion Uță și partizanii care-l însoțeau. Părăsise grupul în cursul aceleiași nopți, invocând pretextul unei întâlniri cu o rudă. Suprimarea colonelului reprezenta un obiectiv major, Batalionul 9 Securitate a lua de urgență calea Borlovenilor Noi. Călăuza era chiar Vădrariu, îmbrăcat în șubă de milițian. În Raportul emis de Comandamentul Unic Timiș cu nr. 30155, datat 9 februarie 1949, se consemnează că la acțiune au participat 4 ofițeri, 7 subofițeri și 38 de soldați ai trupelor de Securitate.
Trădătorul i-a condus prin împrejurimile satului Borlovenii Noi, dar, nefiind din partea locului, pentru că nu știa drumeagul pe care camioanele trupelor de Securitatea se puteau apropia de sălașul lui Meilă, prima lor destinație a fost coliba lui Dionisie din apropierea drumului. Ce știți din familie că s-a întâmplat când au ajuns securiștii acolo? Potrivit unor zvonuri pe care le-am auzit la Borlovenii Noi, când au văzut că Dionisie refuza să colaboreze, în pofida bătăilor primite, unul dintre securiști a apucat-o de un picior pe fetița acestuia, adică pe mama dumneavoastră, care avea doar 9 ani, și a ținut-o cu capul în jos deasupra fântânii, amenințând că-i va da drumul dacă Dionisie nu îi va conduce la sălașul unde se aflau partizanii. E adevărat că s-a întâmplat asta?
I. B.: Sincer, nu știu de unde a apărut povestea asta cu mama și cu fântâna... Da, povestea circulă pe-aici, prin Borlovenii Noi. Însă bunica și bunicul nu au relatat niciodată despre un astfel de episod. Nici mama – pe care în acte o chema Ana, dar toată lumea o striga ”Tiți”, după numele fetei lui Dionisie Careba de la Verendin, Letiția – nu a spus nimic despre așa ceva. În casă nu am auzit nimic-nimic referitor la asta. Am auzit prin sat, din gură-n gură, asta-i adevărat... Pe de altă parte, la coliba de la drum nu exista o fântână. Cu toate astea, nu știu ce să vă spun... pentru că, la un moment dat, securiștii au luat-o pe mamă de acolo, în timp ce-l băteau pe taica, și au dus-o la o colibă vecină unde, ce-i drept, exista o fântână. Pe mama au lăsat-o acolo, în grija vecinilor. Cine știe cum l-or fi amenințat securiștii pe taica, când îl chinuiau. Nu știu, el nu mi-a spus, dar nu e deloc exclus ca, printre altele, să-l fi amenințat și că, dacă nu le spunea unde se afla Uță, îi aruncau fetița în fântâna de lângă coliba vecină. Dar asta e o supoziție, luați-o ca atare, fiindcă, repet, în familie nu s-a vorbit niciodată despre un astfel de episod.
În schimb, bunicul povestea despre cruntele bătăile primite. L-au izbit în cap și-n ceafă cu patul armelor până când s-a prăbușit și-apoi l-au lovit cu bocanci. L-au umplut de sânge. Dădeau unde nimereau. Atunci mama a început să plângă și au scos-o afară. L-au nenorocit în bătaie, n-aveau pic de milă. Îl amenințau în permanență. Chiar și-așa, el s-a-ncăpățânat să nu le spună nimic. O ținea pe-a lui: nu îi cunosc pe partizani, nu i-am văzut în viața mea și nici nu i-am găzduit niciodată la colibă. Soldații trupelor de Securitate purtau uniforme. Printre ei, îmbrăcat cu șubă militară, se afla și trădătorul Andrei Vădrariu. Bunicul nici nu-l recunoscuse, mai ales că avea minus 8 sau minus 9 la dioptrii, nu vedea bine. La un moment dat, ăla a venit lângă el și i-a spus în față, răstindu-se: ”De ce minți, mă, că nu ne cunoști și că nu ne-ai ajutat?”.
Văzându-l pe ăla, taica a realizat adevărata grozăvie a trădării. Atunci a clacat, când l-au confruntat cu trădătorul, în timp ce-l loveau cu sălbăticie. Păi, ce ar mai fi putut spune? Vădrariu îl știa și era martorul securiștilor. Doar după chestiile astea, rupt în bătaie și temându-se pentru viața bunicii și a mamei, taica a cedat și a recunoscut legăturile cu partizanii, fiind forțat să-i ducă pe securiști la sălașul lui Meilă de pe Valea Brezoviței. Au luat-o și pe bunica cu ei. Soldații nu au plecat peste dealuri, pe unde coborâseră luptătorii lui Uță. Veniți cu niște camioane militare cu prelată, ei au preferat drumeagul care iese la dreapta din Borlovenii Noi, fiindcă pe acolo se puteau apropia cu mașinile. Pentru a nu fi auzit huruitul motoarelor, au oprit la ceva distanță, undeva pe malul Brezoviței. Acolo, trupele s-au împărțit în mai multe echipe – călăuziți de bunica, pe care au obligat-o să facă asta, mai mulți soldați au traversat pârâul și au urcat povârnișul prin pădure, cu scopul de a învălui sălașul și de a le cădea partizanilor în spate. Ceilalți soldați s-au furișat pe cursul Brezoviței, urmând să ocupe poziții în partea din față a colibei, la diverse distanțe, dar și în partea din dreapta, pentru a închide perimetrul ca într-un clește.
Bunica povestea că a făcut totul pentru a-i duce pe soldați pe rute cât mai ocolitoare și mai accidentate, tărăgănându-i și trăgând în permanență de timp, în speranța că partizanii vor auzi un zgomot și vor prinde de veste că li se pregătea împresurarea. Securiștii o împingeau în față, rațiunea fiind următoarea: dacă Uță și ai săi ar fi deschis focul, să o împuște prima pe ea. Și soldații din celălalt grup, care urcau frontal spre colibă, îl împingeau în față pe taica. Avea fața tumefiată, fusese bătut în ultimul hal. Numai Dumnezeu știe ce urgie era în sufletul lui.
R. G.: Dar povestea cu mucul de țigară pe care Dionisie Careba l-ar fi cerut unui soldat, sperând ca jarul acestuia să fie reperat în noapte de santinela partizanilor? Acest episod s-a întâmplat cu adevărat?
I. B.: Da, așa s-a întâmplat. Episodul ăsta e categoric adevărat. Știu asta chiar de la taica. Ajunși la o oarecare distanță de sălaș, când încă nu se crăpase de ziuă, fără a le spune soldaților că se aflau deja foarte aproape, bunicul i-a cerut unuia un muc de țigară, deși nu era fumător. Ăla i l-a dat, fără să se gândească prea mult. Atunci a fost prima și ultima oară când a fumat. Adică, a pufăit din mucul ăla ca disperatul, doar-doar l-or vedea partizanii. Fiindcă le fusese gazdă, știa că obișnuiau să facă de pază cu rândul. Nu l-am întrebat niciodată cum de i-a venit o astfel de idee. Totuși, tind să cred că Ion Uță îl învățase să încerce asta, în disperare de cauză, dacă ar fi ajuns într-o situație fără de ieșire.
R. G.: Iată că, deși fusese bătut cu sălbăticie, izbit cu patul armelor în cap și lovit cu bocancii, fiind împins în față de securiști înarmați până-n dinți, pentru a muri primul, țăranul Dionisie Careba e capabil de un ultim act de eroism. Să punctăm că gestul lui a fost de un curaj de-a dreptul neverosimil. Vă mulțumesc că mi-ați confirmat acest episod. Unele mărturii și indicii păstrate susțin că partizanul care făcea de santinelă – probabil, Pantelimon Erimescu – a sesizat jarul țigării, alertându-și camarazii, care au avut timp să se echipeze și să riposteze pe măsură, nefiind luați chiar din oală.
I. B.: Chiar din oală nu i-au luat, așa-i, însă aproape că-și definitivaseră împresurarea. Cleștele se strângea mortal. Știm urmările. Ce-i drept, partizanii ar fi putut să prindă de veste mai din timp că securiștii se furișau prin noapte, însă Meilă își închisese câinii într-o dependință. Tot de la taica Dionisie știu asta. De regulă, dulăii erau lăsați să umble liberi pe povârnișurile alea și ziua și noaptea, dar, întrucât nu-i cunoșteau pe partizani și încă nu se familiarizaseră cu prezența lor, lătrau de mama focului când stăteau pe lângă sălaș sau când ieșeau să-și facă nevoile. Așa că îi închisese în noaptea aia nenorocită. S-au bazat doar pe paza făcută cu schimbul. Dacă nu ar fi închis câinii, cred că altfel ar fi decurs tentativa de împresurare. Dar așa a fost să fie. Nimeni nu mai poate schimba nimic.
Eram copil, nu mai știu de unde am auzit chestia asta pe care o să vi-o spun acum, de la bunica sau de la bunicul, dar sigur am auzit-o de la unul dintre ei, că asta s-a vorbit în casă – când s-au apropiat securiștii care se furișaseră prin spatele sălașului, ăia care voiau să le cadă în spate partizanilor, dintr-odată, au dat nas în nas chiar cu unul dintre partizani, care fie că o fi fost santinela din dimineața aia, fie că o fi ieșit să-și facă nevoile, ca tot omul. Cred că fusese pus de pază, fiindcă era înarmat. Se crăpa de ziuă, îi deslușiseră silueta undeva foarte aproape, la doar doi-trei metri. Și-atunci, unul dintre soldații trupelor de Securitate i-ar fi spus:
– Aruncă arma și fugi!
Partizanul nu și-a aruncat arma, dar s-a retras cu rapiditate și a dispărut. Și-atunci s-a declanșat iadul pe pământ. Bunicii își aminteau rafalele de mitralieră și exploziile grenadelor care cutremurau povârnișul. S-a tras într-un hal fără de hal. La un moment dat, un securist a reușit să arunce o grenadă prin fereastra din lateral, cauzând o explozie îngrozitoare. Interiorul colibei nu mai păstrează urmele exploziei, întrucât a fost refăcut în deceniile care au urmat, sălașul fiind locuit până în a doua jumătate a anilor 80. Oricum, suflul exploziei nu i-a afactat zidurile groase din piatră.
R. G.: Interesant și episodul întâlnirii cu acel partizan. Posibil să fi fost vorba de Pantelimon Erimescu. Urma să moară foarte curând, chiar în debutul încleștării. Potrivit unor mărturii, el era santinela din acea dimineață.
Pentru uzul cititorilor noștri, voi detalia cele întâmplate pe Valea Brezoviței, în funebra dimineață de 8 februarie 1949. Potrivit documentelor pe care le-am consultat, securiștii au ajuns la colibă în jurul orei 6.45. Maiorul Ciorapciu, cel care a condus acțiunea, și-a împărțit oamenii în patru grupe cu scopul împresurării sălașului. Lupta a durat aproximativ 45 de minute. A debutat sângeros: Pantelimon Erimescu și Meilă Careba au fost împușcați mortal, fiind secerați cu rafale de pistoale-automate.
S-a tras ca la război. Partizanii au aruncat cel puțin 10 grenade. S-au luptat cu îndârjire, la disperare, dar erau într-o zdrobitoare inferioritate numerică, în condiții vitrege de iarnă. Securiștilor le reușise împresurarea. Rănit în claviculă, Mircea Vlădescu a căzut capturat undeva în imediata proximitate a ușii. La o ultimă tentativă de spargere a cordonului fixat de trupele de Securitate, Ion Uță a rămas în urmă, acoperind retragerea camrazilor cu rafale de pistol-automat. Spera că vor putea răzbi spre culmea desfrunzită. Atunci a fost împușcat mortal. Și Ilie Voica a fost ucis.
Singurii care au scăpat teferi din încleștare au fost Iancu Baderca și Dumitru Mutașcu zis ”Fus”, reușind să spargă împresurarea cu grenade și rafale susținute. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără jertfa colonelului Uță, erou decorat al Armatei Regale, care a plătit cu viața timpul câștigat pentru camarazii săi. Fiindcă asta face un comandant autentic. E plămădit din sânge, noroi și sudoare, nu din ștampile și înscrisuri. Iar când vine momentul martiriului, nu dă bir cu fugiții și nici nu-l deleagă pe altul să moară în locul lui, ci, asemeni lui Hristos, se înalță chiar el pe cruce, asumându-și întregul calvar. De aceea a fost atât de iubit și respectat Ion Uță de partizanii săi și de țăranii bănățeni din satele de munte. A luptat și a murit alături de ei. El a fost Regele Pădurii. Pentru că și-a pus pe creștet Coroana Libertății.
În urma incidentelor de la sălașul lui Meilă au fost capturate următoarele: cinci puști Z.B., un pistol Schmeisser, o pușcă-mitralieră sovietică, o traistă cu muniții pentru pușca-mitralieră, două cutii de tablă cu material explozibil, o grenadă Kissle, un pistol-automat Browning și o traistă țărănească ce-i aparținuse colonelului, în care se aflau diverse acte, o hartă militară și câteva însemnări, printre care și aceste rânduri scrise de mâna lui:
”Este momentul suprem să le spunem: a sosit clipa. Dar pentru aceasta sunt necesare mijloace, nu numai vorbe de încurajare și exemple de răbdare și curaj. Trebuie să trecem de la pregătirea tăcută, plină de suferințe și pericole, la acțiune, care întotdeauna a fost plină de rezultate fructuoase. Dacă e să pierim, mai degrabă pierim prin pasivitate decât prin acțiune, în plus dușmanul politic se întărește. Deci, acțiune pentru a ridica moralul și cu orice sacrificiu pentru a împiedica consolidarea inamicului”.
Capturarea în viață a lui Mircea Vlădescu va echivala cu moartea. Bătut, torturat și umilit în felurite chipuri, pe care o minte sănătoasă nici nu și le-ar putea închipui, tânărul urma să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică, dar, la începutul lui 1950, a fost scos de Securitate din celula sa de la Penitenciarul Gherla, dus într-un loc încă necunoscut și executat sumar. A fost o crimă monstruoasă, întrucât Mircea Vlădescu nu fusese condamnat la moarte de o instanță. Rămășițele lui pământești nu au mai putut fi recuperate până în zilele noastre – detalii AICI.
Potrivit documentelor, după încleștarea de la sălașul lui Meilă, per-total au fost 86 de arestați dintre care 65 erau țărani. Cadavrele lui Ion Uță, Pantelimon Erimescu, Ilie Voica și Meilă Careba au fost coborâte de la sălaș și duse la Domașnea, unde le-au rezemat de gardul postului de Miliție, păzite în permanență de milițieni înarmați. Acolo le-au batjocorit cum le-a trecut prin cap… le-au lovit cu picioarele, le-au scuipat, le-au pus țigări în gură… ”Cine face ca el ca el să pățească” – le agățaseră mesajul ăsta pe piept. I-au lăsat în văzul lumii timp de trei zile ca să bage spaima în țărani, însă rămâne un mister ce s-a întâmplat ulterior cu trupurile lor, rămășițele pământești nefiind recuperate nici până-n zilele noastre, așa cum se întâmplă în cazul multor partizani uciși de Securitate.
I. B.: În discuțiile purtate în casă, taica Dionisie povestea că trupurile neînsuflețite au fost duse și expuse în centrul Domașnei. Își băteau joc de cadavre, profanându-le în văzul lumii. Pe bietul Meilă, pe unchiu-său, îl rezemaseră de-un gard și-i băgaseră o țigară aprinsă în gură. Se hăhăiau ca sălbaticii, spunând, uite, fumează mortul... Apoi s-au apucat să dea cu bocancii în cadavru. În familie se știa că rămășițele lor pământești ar fi fost aruncate într-o groapă comună undeva prin Caransebeș, poate la marginea unui cimitir. Dar povestea asta circula doar din vorbe, așa, din gură-n gură, fără vreo dovadă cât de mică. Nu știu cine a fost sursa primară privind ipoteza asta cu posibila îngropare a lor la Caransebeș.
Arestat în dimineața de 8 februarie 1949, taica Dionisie a făcut 10 luni de pușcărie politică. Din câte știu au fost două completuri care judecau, iar el a nimerit la ăla care a dat pușcărie mai puțină. Nu-i plăcea să își amintească de perioada aia. Fusese terorizat de Securitate, suferise ca vai de sufletul lui. Când l-or luat la arest și la pușcărie, taica a reușit să-și păstreze căpotul – așa numesc bănățenii din satele de munte hainele alea lungi, lungi și groase. O perioadă a rămas la Penitenciarul Caransebeș unde a stat în celulă și cu un lider național-țărănist, al cărui nume l-am uitat din păcate. Când cineva își făcea nevoile la tineta aia împuțită, deținuții obișnuiau să improvizeze un soi de ”paravan” în jurul lui cu ajutorul căpotului ăsta al lui taica. Vă dați seama ce promiscuitate era acolo...
Printre condamnații din Borlovenii Noi s-a numărat și un anume Borchescu, pe motiv că le adusese un ziar partizanilor. După ciocnire, găsind ziarul în sălaș, securiștii l-au luat în primire pe poștaș și așa au ajuns la Borchescu. Și el ne era rudă. Pe vremea aia erau puține abonamente la ziare în sat, nu le-a fost greu să-l prindă.
Familia noastră a fost supravegheată în permanență prin intermediul turnătorilor din sat. Ăsta e motivul pentru care eu unul am refuzat să mă uit în dosarul lui taica, fiindcă nu vreau să mă stric la suflet dacă găsesc pe-acolo rude sau apropiați care îl turnau în timp ce ne treceau pragul și ne zâmbeau în față, plini de viclenie și ipocrizie. În familie era o frică permanentă. Fiind mici, copiii nu au avut probleme în sensul de a fi dați afară din școli. Oricum, mama a făcut numai patru clase primare, aici, la școala din Borlovenii Noi. Eu mi-am început școala abia în 67, când nu mai erau problemele de la finalul anilor 40 și din perioada anilor 50. Deținuții politici fuseseră eliberați în 64, la decret.
Să vă mai spun o chestie așa, de culoare. În urmă cu vreo 15-20 de ani, am avut o exploatare forestieră chiar pe Valea Brezoviței, nu departe de vechiul sălaș al lui Meilă. Unul dintre șoferi – nea Ion – mi-a povestit că în urmă cu niște ani adusese acolo o echipă de muncitori, iar unul dintre ei îi zisese că mai fusese în zona aia în trecut, când era în Armata la trupele de Securitate și făcuse parte din batalionul trimis după Uță și luptătorii lui în dimineața de 8 februarie 1949.
În altă ordine de idei, vă recomand să vorbiți și cu urmașul lui Ioan Corneanu din Pârvova. În urmă cu niște ani, băiatul lui a trecut pe la mine și am depănat amintiri. E pensionar, cred că s-a retras aici, la Pârvova. Veți afla multe de la el. Corneanu a fost o figură interesantă. Și el a făcut pușcărie politică. Îl ajutase pe un partizan rănit, nu mai rețin despre cine era vorba – l-a cărat în cârcă până la un adăpost sigur, ajutându-l cum a putut și el. La procesul lui, când judecătoarea a amintit că îl cărase pe respectivul pe o distanță de 2 kilometri, Ioan Corneanu a întrerupt-o și a corectat-o, spunându-i că nu-l cărase doar 2 kilometri, ci 4. Când a auzit, aia i-a zis că îi dă 4 ani de închisoare, nu 2. Și atâția i-a dat. A făcut pușcărie grea, l-au băgat la Gherla, că acolo ajungeau țăranii pe-atunci. La un moment dat, cineva din administrația penitenciarului i-a propus să-și toarne colegii de celulă, în schimb, promițându-i-se o scurtare a pedepsei și un regim mai ușor. Cel care i-a făcut oferta a fost un ofițer superior care fie era din Petnic, fie avea un ginere din Petnic. De aici de aproape. Ioan Corneanu a refuzat categoric, motiv pentru care a executat 4 ani pe muchie.
Eu îl țin minte de prin anii 70, când eram copil. Imaginea lui mă impresiona, parcă-l văd și acum: un bătrân înalt, demn, senin și bine legat, cu părul și mustățile albe ca neaua, mereu îmbrăcat în straie țărănești populare. Tare bine mai ședeau pe el straiele alea... Se vedea că în tinerețe fusese un munte de om. Respectat, corect și plăcut la vorbă, avea un caracter puternic, era o prezență pe care nu o puteai ignora. Purta mustăți mari, de-alea ungurești, cu vârfurile întoarse. Așa mi-l amintesc.
R. G.: Vă voi urma sfatul și voi ajunge curând și la Pârvova. Domnule profesor, vă mulțumesc pentru interviu!
I. B.: Și eu vă mulțumesc pentru dialog!
