Georgescu, patriarh! (oricât ne-am mira)

Ani de zile am privit fenomenul Georgescu, pe care îl și cunosc personal, cu Cristela cu tot, ca pe o anomalie. Între timp, mi-am dat seama că nu omul este adevărata problemă. El ocupă doar un loc rămas liber.

Biserica noastră suferă, în prea multe locuri, de o orfanitate profundă. Are episcopi, care se înmulțesc pe cale asexuală, dar tot mai puțini părinți. Are administrație, dar tot mai puțină paternitate. Are șefi. Șefi foarte evlavioși. Șefi foarte ortodocși. Dar șefi. Învederați.

Simplu om, purtător de harismă, nu ai cui plânge pe umăr. Nici măcar nu este recomandat. Vulnerabilitatea încurcă administrația, pentru că lacrimile nu intră în organigramă. Nicăieri nu este prevăzută ipostaza celui slab care îl caută pe Cel Puternic. Instituțiile își iubesc oamenii funcționali. Evanghelia începe, dimpotrivă, cu cei zdrobiți. Între cele două se cască, uneori, o prăpastie. Adâncă.

Am înțeles asta, firește, nu din cărți, ci din viață. Biroul a rămas refugiul meu pământesc, poate și pentru că acolo nu trebuie să joc rolul șefului. Mai ales în diaspora am descoperit cât de ușor poate administrația să ocupe locul paternității. Acolo unde Biserica ar fi trebuit să fie acasă pentru cei dezrădăcinați, am întâlnit, nu o dată, o disciplină fără căldură, o asceză fără milă și o liniște care nu venea din pace, ci din distanță. Un fel de isihasm administrativ. Tăcerea devenită procedură.

Omul însă nu poate trăi fără tată. Zic eu, orfanu’… Dacă nu-l găsește în episcop, îl va inventa în altă parte. Dacă nu-l întâlnește în Biserică, îl va căuta în politică. Dacă nu primește binecuvântare, se va mulțumi cu certitudinea. Orice certitudine. Chiar și una care promite mântuirea unei națiuni.

De aceea, Georgescu nu este începutul poveștii. Este sfârșitul ei provizoriu. El apare acolo unde paternitatea a fost înlocuită de management, iar discernământul de conformism. Nu creează golul. Îl ocupă.

Ne mirăm că un politician ajunge să fie investit cu așteptări aproape religioase. Eu mă mir că ne mai mirăm. O comunitate rămasă fără părinți își fabrică inevitabil patriarhi de ocazie.

Întrebarea nu este cine este Georgescu. Nu, ci unde au dispărut părinții?

Doxa!