Viitorul patriarh (când nădejdea este riguroasă)

Firește, de la început: a te gândi acum la cel care va folosi ramele fotografiei actualului Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române - și, ceea ce se omite aproape mereu, Președinte al Sfântului Sinod - nu este o impietate. Este, la o adică, un examen de luciditate și de seriozitate, mai ales în plină circotecă omagială a unor derviși amețiți. În fapt, instituțiile respectabile nu își descoperă viitorul în dimineața în care prezentul se încheie, iar nădejdea creștină nu obligă pe nimeni să confunde încrederea în Pronie cu refuzul de a vedea oamenii, raporturile de putere, opțiunile și consecințele lor.

Așadar, dincolo de trupuri, umori și ambiții, de eventuale competențe sau de vădite apucături, nu ne interesează în primul rând cine va fi următorul cap văzut al Bisericii lui Hristos din România, ci mai ales pentru cine va fi. Pentru ce fel de Biserică, pentru ce fel de cler, pentru ce fel de credincioși și, nu în ultimul rând, pentru ce fel de societate. Or, peisajul pastoral este dramatic altul, fundamental altul decât cel de acum un deceniu și jumătate, de când acel „noi” a încetat, încet și aproape fără să ne dăm seama, să ne mai cuprindă. Ba chiar a început să ne excludă. Violent.

Numai că acel „pentru cine” nu mai poate primi răspunsul comod de altădată: pentru poporul dreptcredincios român. Care popor, unde, în ce limbă, cu ce ritm de viață și cu ce memorie religioasă? O parte este plecată, alta vine la biserică doar din când în când, alta consumă Ortodoxie de pe telefon, unde un monah cu dicție apăsată, un fost securist pocăit și un băiat care vede semnele Apocalipsei în codul de bare ajung, algoritmic, în aceeași strană. Sunt apoi cei care nu mai intră deloc, dar încă se declară ortodocși, cei care intră și ies fără să mai înțeleagă mare lucru, cei răniți tocmai de oamenii Bisericii și, poate cei mai numeroși, cei cărora nimeni nu le-a spus limpede de ce ar conta Biserica în viața lor. Nu sunt pierduți. Dar nici nu mai pot fi socotiți la grămadă, printr-o statistică triumfală, drept „noi”.

Clerul este și el altul. Mai instruit pe hârtie, poate, cu doctorate cât să acoperim iconostasul, dar obosit, împărțit între facturi, șantiere, formularistică, funeralii și obligația de a părea permanent mulțumit. Unii sunt foarte buni și tocmai de aceea aproape invizibili. Alții au învățat repede că ascultarea administrativă aduce mai mult decât inteligența pastorală. Mai sunt între ei destui preoți tineri care nu mai cred în limbajul oficial, dar nici nu au curajul, locul sau vocabularul pentru altul. Viitorul Patriarh va trebui să fie și al lor. Nu doar al celor care îl vor aplauda în Aula Magna, ci și al celui trimis într-un sat fără oameni, al celui care slujește într-un garaj din Occident, al celui umilit de un protopop și al celui care încă mai crede că preoția nu este o slujbă la stat cu veșminte.

Mai este, apoi, societatea însăși. Nucă tare! Da, nu este una anticlericală în bloc, cum se victimizează leneș unii dintre noi, ci una care nu mai acordă credit pe viață, care nu mai mănâncă din palmă. Dimpotrivă. Folosește uimirea ca instrument de cunoaștere, fără a mai cădea în vraja minunilor. Întreabă. Uneori prost, alteori rău intenționat, alteori, de cele mai multe ori, îngândurat, dar întreabă, are dubii la care din păcate răspund dubioși, Agachi. Pe scurt, vrea să știe ce facem cu banii, cu puterea, cu abuzurile, cu privilegiile și, mai ales, cu oamenii. În traducere: nu va mai fi suficient să i se răspundă că Biserica are două mii de ani, fiindcă tocmai de aceea răspunsul trebuie să fie mai bun, decantat. Nici Catedrala, oricât de necesară și spectaculoasă, zic unii, nu va ține loc de încredere. Nici numărul parohiilor, de comunitate. Nici soborul, de comuniune. Cu atât mai puțin vor putea ține toate astea loc de universalitatea concretă a Evangheliei lui Hristos.

De aceea, iarăși pe scurt, viitorul Patriarh nu va primi pur și simplu o instituție mare, încă influentă și destul de bogată, asigurată pentru generații fără credință. Realizați accentul? În fine, va primi în grijă, dacă nu o scapă printre buchetele de flori, o ditamai distanță. Între centru și margini, între ierarhie și cler, între discurs și faptă, între fotografia oficială și omul care nu mai încape în ea. De aici ar trebui început portretul lui. Nu cu vârsta, eparhia, relațiile, tabăra sau presupusele voturi din Sinod, lucrăturile "sistemului". Acestea vor conta, firește, și poate vor decide, omenește vorbind, totul. Din preanefericire. Dar nădejdea, dacă este riguroasă, are obligația să ceară mai mult decât poate produce aritmetica bisericească.

Chiar foarte, exagerat de foarte pe scurt, chiar dacă sună a condamnare: viitorul Patriarh va fi moral sau BOR nu va fi deloc. Punct.

Doxa!

PS Zilele următoare o să apară tot felul de știri. Luați postarea asta ca ajutor de interpretare.