Moldova nu este a mea, nici a voastră, ci... (despre cine are dreptul să vorbească)

În contextul discuțiilor deschise de rușinea teribilă pricinuită de sminteala unui mitropolit de aproape 80 de ani, reapare, cu precizia cucului, formula pe care o auzim și în alte împrejurări, pe alte teme, în alte provincii ale aceleiași neputințe dialogale: „nu cunoașteți realitățile”, „se vede că nu sunteți de aici”, „nu aveți cum să înțelegeți”. Cu alte cuvinte, Moldova ar fi un fel de gnoză cognitivă locală, o știință inițiatică imposibil de dobândit din exterior, moldovenismul fiind ceva supt odată cu laptele matern, nu învățat, verificat, corectat, limpezit și, la nevoie, contrazis prin fapte.

Sigur că românii nu își cunosc destul regiunile istorice. Un constănțean poate să nu știe ce înseamnă memoria greco-catolică la Cluj, prezența unitariană, conviețuirea cu maghiarii sau fantasma periodic reîncălzită că „ne iau Ardealul”. După cum cineva de la Drobeta Turnu Severin poate să nu știe deslușit cum arată Iașul, Basarabia, Bucovina, cu amestecul lor de rană, orgoliu, umor, noblețe, duplicitate și supraviețuire. România nu este cunoscută suficient de români. Asta este adevărat. Dar adevărul acesta nu poate deveni pretextul prin care fiecare provincie își ridică vamă cognitivă la intrare.

A fi „de aici” nu te face automat lucid, după cum a fi „din afară” nu te face automat incompetent. Localnicul vede nuanțe pe care cel venit din altă parte le poate rata, dar poate fi, în același timp, prizonierul propriilor frici, rețele, rudenii, resentimente, datorii, istorii mici și loialități de clan. Cel din afară poate greși prin schemă, grabă sau aer de superioritate, dar poate vedea tocmai ceea ce cei dinăuntru nu mai văd, pentru că s-au obișnuit prea mult cu aerul închis. Adevărul nu are buletin de Chișinău, Iași, Cluj, Constanța sau București.

În Moldova de peste Prut lucrurile sunt, desigur, mai complicate, pentru că nu discutăm despre o simplă sensibilitate regională, ci despre secole de ocupație, rusificare, deportări, frică, amestec de populații, identități silite să trăiască în dublu registru și instituții obligate să se adapteze la minciună ca la vreme. Tocmai de aceea, realitățile locului trebuie cunoscute cu respect, nu expediate cu superioritate. Dar tot tocmai de aceea ele nu pot fi transformate în paravan. Când spui „nu știți voi cum e aici” pentru a evita întrebările despre eșec, mediocritate, complicitate, carierism sau frică, nu aperi Moldova. Îi prelungești boala.

Pastișând, dar nu și parodiind formula lui Delavrancea, Moldova nu este a mea, nici a voastră, nici a celor care au stat acolo, nici a celor care au privit-o de departe, nici a celor care au suferit-o, nici a celor care au folosit-o ca decor patriotic. Moldova este, ca în lecția veche și încă neînțeleasă, a urmașilor urmașilor noștri, adică a celor care au dreptul la o Biserică vie, la instituții fără dublă măsură, la păstori care nu transformă trauma istorică în scuză pentru improvizație și la români, de aici și de dincolo, capabili să se asculte fără să se anuleze. A vorbi despre Moldova nu este un drept de proprietate. Este o răspundere. Iar răspunderea începe exact acolo unde provincialismul, fie el local sau bucureștean, încetează să mai țină loc de gândire.

Doxa!