Despre căile posibile ale Unirii românești

Dacă guvernul Republicii Moldova ar avea voința și curajul de a întreprinde o campanie în favoarea Unirii cu România, ar exista șanse reale să obținem o majoritate unionistă.

În ceea ce privește aprobarea marilor puteri occidentale, problema este relativ ușor de soluționat. Anterior reunirii celor două Germanii, în 1990, Marea Britanie și Franța se opuneau inițial unei asemenea unificări. Pentru ca occidentalii să accepte Unirea românească, este nevoie de lobby din partea Bucureștiului și a Chișinăului. Nu cred că este necesar acordul Federației Ruse; Unirea din 1918 a avut loc fără consimțământul Rusiei.

În legătură cu referendumul, chestiunea este discutabilă. Pe de o parte, votul a două treimi dintre deputați ar trebui să fie suficient, întrucât Parlamentul este reprezentantul legitim al cetățenilor. Pe de altă parte, Constituția Republicii Moldova obligă la referendum. În această privință, o posibilă soluție este sugerată de Oleg Chiseliov: în 2013, Curtea Constituțională a decis că Declarația de Independență primează asupra Constituției; prin urmare, în 2023, limba română a fost introdusă în Constituție fără referendum. În mod similar, invocând Declarația de Independență, s-ar putea deschide calea către Unirea cu România. Declarația de Independență nu prevede explicit Unirea, însă condamnă Pactul Ribbentrop-Molotov și declară că Rep. Moldova este un stat „liber să-și hotărască prezentul și viitorul” „în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Iulian Gramațki consideră că este interpretabil dacă articolul 142 din Constituție prevede necesitatea votului „Da” din partea majorității cetățenilor înscriși pe listele electorale sau dacă este vorba doar despre participarea la vot a majorității cetățenilor înscriși pe liste, indiferent de opțiunea exprimată:

„Totuși, în articolul 142 scrie „cu votul majorității...”, nu „cu votul AFIRMATIV” sau „cu votul <PENTRU>” sau „cu votul <DA>” sau orice altceva de genul.

Asta înseamnă că o interpretare la fel de validă, din punct de vedere lingvistico-semantic, este că referendumurile de acest gen pot fi validate dacă la ele PARTICIPĂ mai mult de 50% din alegătorii din liste, indiferent de opțiunea lor de vot. Iar decizia se consideră adoptată, bineînțeles, dacă numărul de voturi „DA” depășește numărul de voturi „NU””, susține Iulian Gramațki.

Unirea Principatelor Române (1859) a avut loc pentru că unioniștii au profitat de lacunele prevederilor Convenției de la Paris din 1858. Convenția de la Paris, act adoptat de Marile Puteri europene, prevedea o unificare reală, dar parțială, a Țărilor Române: principalele instituții ale statului trebuiau să rămână separate – două guverne, două organe legislative, doi domnitori. Convenția nu afirma însă explicit că cei doi domnitori trebuiau să fie două persoane diferite. Bazându-se pe această ambiguitate, electorii l-au ales principe pe Alexandru Ioan Cuza în ambele state, punând Marile Puteri în fața faptului împlinit. Această soluție ingenioasă a fost complet legală: din punct de vedere juridic, Moldova și Țara Românească continuau să aibă doi domnitori diferiți, deși funcția era ocupată de aceeași persoană la Iași și la București. În anii care au urmat, s-a produs unificarea instituțională.

În mod similar, litera articolului 142 din Constituția Republicii Moldova – invocat drept obstacol major în calea Unirii cu România – nu susține explicit că majoritatea de votanți dintre cei înscriși pe listele electorale, necesară pentru validarea unui referendum unionist, ar fi formată exclusiv din cei care votează opțiunea „Da”. Interpretarea conform căreia articolul se referă la toți participanții la vot, indiferent de opțiunea exprimată, este potențial valabilă.