Premierul tehnic sau președintele ales

Desemnarea lui Eugen Tomac nu trebuie atacată în primul rând biografic. Nu omul este aici problema, chiar dacă orice nume ajuns în asemenea împrejurări devine, inevitabil, purtătorul cvasi-dramatic al unei ambiguități. Repet, nu Eugen este problema, ci însăși piesa în care a acceptat să joace. Problema este așadar procedura moral-politică prin care o soluție de avarie ajunge să fie prezentată drept ieșire responsabilă dintr-o criză pe care președintele nu a încercat, apăsat și vizibil, să o prevină. Într-un stat democratic, șeful statului nu este notarul solemn al eșecurilor deja consumate, ci garantul activ al continuității instituționale, mai ales atunci când între ruinele unei coaliții încă exista ceva ce merita salvat: determinarea unor lideri, miniștri și parlamentari din PNL, USR și UDMR de a duce mai departe miezul pro-european, reformator și lucid al guvernării în plină furtună economică și geopolitică.

Da, desigur, ticăloșia PSD este de manual. Tocmai de aceea trebuia citită din timp, nu comentată după. Când un partid folosește guvernarea până la limita iluzorie a profitului propriu, apoi se retrage și votează, de facto, alături de forțele care lucrează la degradarea europeană a României, nu mai suntem în zona simplei tactici parlamentare, ci în aceea a sabotajului politic cu aer de procedură. Or, sabotajul nu se moderează ca o diferență de opinie, nu se tratează cu politețe simetrică și nu se lasă să producă realitatea pe care apoi toți se prefac că o administrează responsabil. Sabotajul se izolează și se limitează, spunându-i-se pe nume. Chiar și cu puteri limitate, Nicușor Dan putea și trebuia să deschidă gura. Nu pentru spectacol. Pentru caracterul public al funcției.

Dintr-o perspectivă social-teologică, păcatul politic nu stă doar în răul făcut direct, ci și, sau chiar mai abitir, în binele lăsat fără apărare, precum indiferența din pilda samarineanului. Există o vinovăție a faptei, dar există și o vinovăție a abținerii elegante, a neutralității care, în loc să țină spațiul comun deschis, ajunge să neutralizeze exact forțele care mai puteau lucra în folosul lui. Președintele avea aici nu doar dreptul, ci datoria, inclusiv față de cei care l-au votat, de a intra în scenă înainte de prăbușire: prin consultări reale, presiune publică, separarea limpede a responsabililor de incendiatori și chemarea partidelor încă apte de guvernare la continuitate. Când casa arde, moderatorul nu se așază echidistant între foc și pompieri.

De aceea, problema desemnării lui Eugen Tomac este că vine prea târziu și prea comod. Ea mută întrebarea de la eșecul medierii la numele celui chemat să administreze urmarea eșecului. România nu avea nevoie doar de un premier desemnat, fie el și onorabil. Avea nevoie de un președinte care să apere la timp binele politic posibil. Iar binele care nu este apărat la timp, în politică la fel ca în viața morală, devine foarte repede bine pierdut: victima lăsată la marginea drumului, deși încă mai putea fi ridicată. În pildă, nu tâlharii sunt surpriza, ei fac ce fac tâlharii. Surpriza cumplită este trecerea pe alături a celor care ar fi trebuit să se oprească. Nicușor Dan a trecut (și el) pe alături.

Off!