Ecuația falsă (despre criza utilă hoților fără șperaclu)

Etapele care au premers actualei cacealmale - de la teatrul acordului de dimineață din coaliție pentru măsuri deloc simpatice, dar se pare necesare, fără alternative reale, la scandalul mediatic de seară; de la pretinsele consultări interne ale PSD la clamarea unui „pro-europenism” de râsul homeric al gâștelor de luncă - și cele care sunt acum în plină desfășurare, când același PSD cere anularea efectelor unor măsuri al căror coautor este, ne arată ceva groaznic de clar. Orbitor, cum am zice, pe ultima sută de metri pentru PNNR: aveam nevoie de Guvernul Tomac fix precum de un al șaselea deget la o mână.

Cât mai direct spus, ne confruntăm aici cu o ecuație complet falsă nu pentru că nu există criză - în fapt, criza este celălalt nume al realității românești, dar nu numai, să nu ne mândrim negativ! -, ci pentru că necunoscutele sunt alese convenabil, oportun, termenii reali fiind ascunși sub masă, iar rezultatul era scris înainte de calcul, dat din mână în mână unor jucători necinstiți, dar care apar teatral, îngrijorați, în fața microfoanelor.

În plus, această construcție de vodevil dată drept „tehnocrată” ilustrează tocmai modul politic din drojdia căruia s-a născut și se hrănește copios suveranismul de acum și din viitorul imediat: cinism, turism doctrinar, populism de avarie, europenism de vitrină și fugă organizată de răspundere. Or, a face parte, om serios fiind, din această improvizație cu ștaif nu înseamnă reformă, ci împrumut de legitimitate. Inutil și, foarte probabil, costisitor.

Să fie limpede însă: nu, o eventuală guvernare auristă, pe suflețelul simțitor inclusiv al multor clerici, cu C. G. Președinte al României, nu ar fi fost sub nicio formă o soluție. Nu emoțional vorbind, ci obiectiv. Ar fi fost un trumpism dâmbovițean, adică la fel de putinism, cu diferența majoră că România nu este Statele Unite, nu are greutatea lor instituțională, economică și militară, iar concetățenii noștri nu au, legal și cultural, același raport cu armele și cu ideea de autoprotecție civică. Pe scurt: importam delirul, fără infrastructura care, acolo, îl mai ține uneori în chingi. Adică o copie provincială a unei crize mari, jucată într-un stat mult mai fragil. Ce să mai: Coana Chirița la Bucshington.

Desigur, revenind la căutarea surselor de legitimitate, Luca (Niculescu) și Adrian (Papahagi) sunt băieți mari. Eu mizez, de aceea, pe realismul și principialitatea de care au dat mereu dovadă. Cert este că nu aș dori pentru nimic în lume să-i văd, pe cât de indirect, pe atât de previzibil, în slujba hoților fără șperaclu, a baronetului de robinet bugetar. Pentru că, da, acesta este cauzatorul și destinatarul crizei la care am ajuns pe mâna unei ecuații politice proaste, cu datele problemei falsificate, și a unui Președinte jucător cu nervii electoratului său.

Doxa!