Duhovnicul păianjen (The Spider Confessor: A Portrait of the Captive Believer)

Există duhovnici care conduc spre libertate și există duhovnici care administrează dependența. Primii te apropie de Hristos, adică de Adevărul care luminează și maturizează. Ceilalți te apropie, treptat și aproape insesizabil, de propria lor persoană, de propriul lor ton, de propriul lor univers afectiv, de propriul lor mic sistem de gravitație. Nu te leagă cu lanțuri, fiindcă acestea s-ar vedea prea ușor, ci cu fire. Cu unele subțiri, aproape elegante, toarse din cuvinte moi, din sugestii aparent inocente, din intimități spirituale premature, din sentimentul că fără el nu mai înțelegi lumea, nu te mai înțelegi pe tine, nu mai știi cum să-L înțelegi pe Dumnezeu. Așa lucrează duhovnicul păianjen: nu lovește, ci înfășoară; nu poruncește brutal, ci învăluie; nu interzice direct, ci face libertatea să pară primejdioasă, iar dependența să semene cu pacea, cu isihia.

La început, totul are aerul unei protecții. Ucenicul sau admiratorul se simte văzut, citit, descifrat, înțeles mai bine decât l-au înțeles ai lui, prietenii, profesorii, poate chiar Biserica însăși în lărgimea ei, cu tot cu învățătura Scripturii și a Părinților. Guru-ul de acest tip, monahal sau laic, clerical ori doar mediatic, are talentul de a transforma fragilitatea omului în teren de implantare a propriei autorități. El vorbește convingător despre răni, despre iertare, despre părinți toxici, despre singurătate, despre vindecare, despre iubire și sens, dar toate aceste teme, reale în ele însele, devin treptat firele unei pânze. Căci omul prins acolo nu mai este condus spre discernământ, ci spre reflex; nu mai este crescut pentru verticalitate, ci pentru fidelitate de tip captiv, încovoiat; nu mai este învățat să gândească în Biserică, ci să reacționeze în interiorul unui climat frecvent sectar. Iar când ajunge să confunde intensitatea atașamentului cu adevărul, procesul este aproape încheiat: mușcătura a avut loc, numai că fără durere imediată.

Recitindu-l pe Joyce, un autor care mi-a luminat adolescența, mai ales în "Portret al artistului la tinerețe", înțeleg mai limpede că marile, rafinatele captivități nu operează primitiv, cu zgomot și brutalitate, ci fin, aproape pedagogic, liturgic uneori, prin ocuparea treptată a interiorității. Concret, Stephen Dedalus al lui Joyce nu se luptă doar cu idei, ci cu o întreagă pânză de autoritate, vinovăție, seducție și frică, în care sufletul riscă să nu mai distingă între chemare și constrângere. Predicile despre iad - ce capitol literar și autobiografic intens, bun de reluat tocmai în Săptămâna Patimilor! - nu îl luminează, ci îl colonizează vremelnic, îi ordonează afectele prin spaimă și îi comprimă libertatea lăuntrică până la punctul în care supunerea începe să semene cu mântuirea. În acest sens, duhovnicul păianjen este figura religioasă a aceleiași drame: el nu-l conduce pe om spre libertatea adevărului, ci îl ține suspendat într-o plasă de dependențe subtile, unde ascultarea devine reflex, iar liniștea interioară nu mai este pace, ci imobilizare, ascultare tâmpă.

Tocmai de aceea, duhovnicul păianjen este de o mie de ori mai periculos decât agitatorul grosolan sau decât demagogul de peluză. Acela măcar se vede repede, sare în ochi. Acesta, în schimb, vine frecvent cu vocabular filocalic, suav sau complice suav, cu psihologie fină, cu ochi umezi, cu fraze bine ritmate, cu tristeți adânci și tandreți controlate. Pare că mângâie, dar paralizează. Pare că te coboară în inimă, dar te rupe de realitate. Pare că te învață iubirea, dar te dezobișnuiește de criteriu. Pare că te smerește, dar de fapt te dezarmează moral, astfel încât să nu mai poți spune limpede cine minte, cine manipulează, cine agresează, cine ocupă, cine corupe, cine distruge. În locul unei conștiințe treze, a unor criterii etice, apare o afectivitate captivă amorală și anomică. În locul libertății luminate de adevăr apare confortul unei subordonări calde. În locul paternității duhovnicești apare, încet, arta de a crește insecte devotate.

Creștinismul nu lucrează însă prin imobilizare, ci prin înviere. Hristos nu țese pânze, ci rupe mrejele. Nu ne adoarme discernământul, ci ni-l ascute. Nu ne face prizonierii unei personalități fascinante, ci ne cheamă la statura libertății fiilor lui Dumnezeu. De aceea, primul semn că avem înainte nu un părinte, ci un păianjen spiritual, este faptul că nu mai creștem în luciditate, ci în dependență; nu mai respirăm mai larg în Biserică, ci mai îngust în jurul unei voci; nu mai iubim adevărul mai mult decât pe cel care ni-l spune, ci ajungem să iubim glasul mai mult decât adevărul însuși. Iar aici trebuie spus , ca de atâtea ori, cu riscul de a supăra: orice duhovnicie care produce captivitate afectivă, obediență fără judecată și incapacitatea de a mai cerceta duhurile nu vine din finețea Duhului Sfânt, ci din ingeniozitatea unei puteri care, pentru a stăpâni, a învățat să se prefacă blândă. Pânza nu devine icoană doar fiindcă strălucește în lumină.

Doxa!