Critica (o definiție social-teologică actualizată)

Am primit în ultima vreme tot felul de mesaje de amenințare, de sfaturi interesate, de încurajare și de venin. Firește, dacă ar fi să fac publice doar o parte dintre ele ar fi mare belea. Dar nu, nu o fac. Din simplul motiv că, de trei decenii de când sunt în spațiul public, am apărat cum am știut mai bine, frecvent inspirat la propriu, Biserica mea, depunând mărturie că este mai curată în profunzime decât petele care apar pe orice argintărie, oricât de scumpă. Dar și din alt motiv, inițial secundar, ajuns zilele acestea în prim plan: nu înțelegem toți, cei din Biserică, definiția criticii, motiv suficient să aduc la zi definiția ei social-teologică.

Nu am să intru în dosarul filosofic-filologic al termenului de critică, înrudit cu cel al crizei, al criteriului etc., ci amintesc de la început care este noutatea absolută și unică a Creștinismului: realismul dublat cvasi-pleonastic de discernământ. Întruparea Fiului Omului este dovada, ca să zic așa, că Dumnezeul creștinilor nu ne domină, nu ne comandă, nu ne subjugă, nu ne dictează și nici teleghidează. Dimpotrivă. Venirea Lui printre noi confirmă alteritatea și libertatea creaturii, forma ultimă a doxologiei fiind credința în cunoștință de cauză. Raport personal, evlavia creștină presupune inteligență, pricepere, lămurire, limpezime, nu ambiguitate, superstiție sau magie. Nu poți dialoga cu El dacă ești un tu pipernicit, îngrămădit și copleșit. Formele de asceză creștină sunt convertiri treptate ale unor abilități îngăduite și presupuse, mintea neîncetând să fie minte când intră în „gândirea” lui Dumnezeu, cum nici sufletul nu încetează de a fi suflet când începem să Îl „simțim” tot pe El. Ofranda nu este autonegarea, ca și cum darurile puse de El în tine ar fi fost zadarnice sau inutile, ci metamorfoza, rațiunea devenită mistică. Metanoia presupune un nivel, altminteri este exercițiu de tip oriental, nirvanatic sau autoeviscerant.

În consecință, pornind deja de la Evanghelii, ceea ce vedem acolo este sugestiv și frecvent incomod: ucenici care nu se lasă convinși din prima, care pun întrebări, care fac sau sunt episodic „proști”, neputând intra, cum era/este firesc, în metalogica Învățătorului. De aici ecografia de groază a unor vârfuri intens pulsatorii urmate de coborâri comatoase. Nimic nu este liniar, reglat și normat, vârtejul întâlnirii în persoană dintre Hristos și contemporani, adică inclusiv cu noi, fiind orice altceva decât agreabil, de la sine înțeles, minune la comandă. Gândirea în spirală sau sfredel a Părintelui Stăniloae ne arată asta explicit: vorbind despre Dumnezeu, primind darurile lui, ești mereu la început, niciodată la capăt, de unde și prospețimea, șansa ridicării în plină cădere, a bucuriei în noaptea temniței sau a frumuseții în miezul domniei urâtului. Dinamica și dulceața sunt cele două stări care, împreună, definesc la urma urmelor sfințenia, confirmarea de a fi om adevărat, suflet viu în trup muritor, sanctuar ambulatoriu și profet al noii realități care va să vină.

Pe fir istoric, ce altceva decât o căutare, în ciuda sau tocmai datorită certitudinii Revelației, este dialogul primelor generații creștine cu oamenii și cultura Antichității tardive? Teologia născută din această spectaculoasă sinteză este darul cel mai înalt pe care doreau să îl ofere creștinii lui Hristos întrupat, crucificat și înviat. Era dovada că au înțeles, că evenimentul de magnitudinea Noului Legământ are un corespondent, fie și parțial, incomplet, în chiar datele umanității, reconfirmare că Dumnezeu nu a dat buzna în lume asemenea unui invadator, ci că a fost în vizită Acasă, la El și la noi deopotrivă, rămânând viu și întreg prin lucrarea Sfântului Duh numit deloc întâmplător paraclet, mângâietor, menținând de atunci, ochi în ochi, comuniunea prin Sfintele Taine. Cu alte cuvinte, mărturia credinței pleacă din certitudinea verificată și limpezită inclusiv prin dovezi ale minții, ale gândirii altora care, fără să fi fost de față, s-au lăsat gândiți de Misterul în plină ascensiune, anticipând ceea ce nu știau, profetic sau intuitiv. Dovada: prezența unora ca Platon, Aristotel sau Socrate pe fresca exterioară a bisericilor noastre din nordul Bucovinei, de pildă.

Frământarea ulterioară, exprimată prin filoane dintre cele mai diverse pe care noi nu le mai pricepem ca atare, a fost concentrată pe dorința de a da mai departe, de a preda celor de după kairos-ul, emoția și adâncimea începutului. Prin monahism, la început, iar apoi prin lămuriri dogmatice, prin imnografie sau iconografie, Biserica lui Hristos a mijlocit, până azi, conținuturi sigure. Însă siguranța aceasta nu pune nicicum între paranteze propria căutare, întrebările și răspunsurile, incertitudinile și confirmările – chiar dacă terenul pare și chiar este mai stabil, mai bine definit, zbaterea minții și a sufletului deopotrivă continuă, a le inhiba, condamna sau chiar ucide însemnând să pui în colivia cu zăbrele de aur o pasăre de lemn. „Viu este Dumnezeu” – titlul acestui minunat catehism al ortodocșilor europeni occidentali este în sine un program. Viața în și pentru Hristos este viața în și pentru chipul lui Dumnezeu din om, întâlnirea interpersonală fiind, banal spus, între ființe vii. Iar viului o să îi aparțină până la sfârșitul veacurilor întrebarea, uimirea și curiozitatea. Doar cu și prin ele se naște, se menține și se adâncește iubirea.

Modernitatea, ridicând persoana la rang de subiect autosuficient, sursă de realitate proprie, pune în mod involuntar și mai mult în evidență că definiția omului este una a libertății de a adera, de a avea obiecții, de a confirma sau critica, de a refuza sau chiar combate alte realități care vor să se impună ca adevărate, unice, incontestabile. Din acest punct de vedere, modernitatea fără punerea ei în discuție încetează să mai fie modernitate, ci o înlocuire stângace, aș spune jalnică, a dogmatismului religios printr-unul profan, tern, fără adâncimi și fără perspective. Dealtminteri, aceasta este și critica unora ca Habermas la adresa proiectului modernității: refuzul punerii în chestiune, automonumentalizarea, izolarea de viu și de freamăt. Filosoful social german (de stânga) o spune și mai clar: refuzând critica legitimă, din care s-a și născut, modernitatea se transformă în religie. Ceea ce înseamnă, aș continua, că o Biserică în permanență vânătoare a conștiințelor critice ajunge, cu toate că o combate, o structură modernă, adică secularizată în sensul acela negativ dat de regulă de teologii noștri reactivi.

Una peste alta, critica – apelând totuși la filologie, κριτική vine de la κρίνειν – înseamnă, în cuvânt, în gând și în faptă, discernere, diferențiere, dezlegare, curmare a confuziei și capăt al improvizației. Or, realismul creștin este fix asta: distincția consecventă dintre adevărat și fals, dintre autentic și artificial, dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și cezar, dintre căderile spre ridicare și ridicările spre cădere, dintre semne și înscenări, dintre sfințenie și ipocrizie, dintre paternitate și autoritarism, dintre fidelitate și conformism, dintre luciditate și mitologie, dintre mister și magie, dintre bărbăție și nevolnicie.

DOXA!