Nu este o noutate

constatarea că toate regimurile autoritare au dorit să vopsească geamurile realității în culorile dictate de ideologia lor. Național-socialismul din Germania a fost dominat estetic de eliminarea a ceea ce propaganda hitleristă numea disprețuitor entartete Kunst. Ironia istoriei face ca formula aceasta să fi fost impusă cu mult înainte și cu un sens diferit de un autor evreu. 

Dușmănia personală a lui Hitler, la rândul său un artist ratat, față de avangardă nu va împiedica însă pe Goebbels, șeful propagandei naziste, să cultive relații intense cu reprezentanții de frunte ai acesteia, mai puțin cu evreii și opozanții regimului, sau pe Göring, șeful forțelor aeriene și succesorul desemnat al Reichskanzler-ului, să își alcătuiască, cu precădere prin furt organizat, o impresionantă colecție de artă. 

Este sugestiv faptul că un proiect care s-a bucurat de atenția constantă a Führer-ului era tocmai regândirea arhitecturală completă a Berlinului după planurile lui Speer, adept al unui „stil german” inventat ca atare prin suprapunerea elementelor neogotice peste cele neoclasice și preluarea unor decorațiuni din Jugendstil și Bauhaus. Ne putem face o imagine despre cum ar fi putut arăta capitala celui de al treilea Reich după stilul, proporțiile și elementele decorative ale sediului central al Partidului Național-Socialist al lui Hitler construit de Speer la Nürnberg la doar câțiva metri de tribuna aflată în centrul manifestărilor naziste filmate de Leni Riefenstahl. 

Fascismul italian al lui Mussolini reprezintă la rândul său un capitol de artă imposibil de ignorat. Dincolo de vestigiile istorice inestimabile ale unui oraș locuit fără întrerupere de milenii, Roma de azi este din punct de vedere urbanistic opera Ducelui în aceeași măsură în care Parisul modern este opera revoluției haussmanniene sub Napoleon III. Inclusiv principala axă care leagă Vaticanul de castelul Sant'Angelo, mereu plină de turiști și pelerini Via della Conciliazione, construită pentru a marca semnarea Tratatelor de la Lateran din 1929 între Sfântul Scaun și Italia, este o urmă în piatră lăsată de fascism, la fel de imposibil de ignorat precum ridicolul Altare della Patria neoclasicizant din Piazza Venezia al regelui Vittorio Emmanuele II, numit ironic de romani „mașina de scris” (it. la macchina da scrivere).

Mutilat de viziunea comunistă, Bucureștiul va rămâne și el multă vreme de acum înainte în tiparele create de Ceaușescu, sublimate grotesc în construcția faraonică a Casei Poporului, un amestec de stiluri imposibil de identificat ca atare datorită dimensiunilor uriașe, peste care se suprapun neorganic și nu de puține ori la fel de hidos noile construcții ale epocii post-totalitare. 

Cu alte cuvinte, arta plastică, arhitectura, literatura sau muzica, toate formele majore de creație suportă inevitabil pecetea timpului. Din punct de vedere estetic, acest lucru nu înseamnă automat producții “urâte” sau lipsite de importanță. Nu tot ceea ce se naște sub presiunea unei istorii controversate devine irelevant odată cu dispariția epocii respective, a momentului-gazdă. Dimpotrivă. 

Memoria artistică o poate completa pe cea istorică, un monument reușind să țină vie amintirea unei fapte glorioase sau abominabile mai bine și mai pregnant decât multe cărți la un loc.

Tolle Lege! 

(Fragment din volumul aflat în pregătire la Editura Polirom)