Comunismul se naște

pe terenul pregătit de revoluția franceză de la finele secolului XVIII – adică de suprimarea ierarhiei reale și instaurarea unei egalități iluzorii – și este moștenirea secolului XIX către cel următor. 

Când anul acesta marcăm împlinirea a trei decenii și jumătate de la căderea simbolică a comunismului la noi , ar trebui să fim conștienți de vârsta reală a uneia dintre cele mai puternice idei politice a modernității. Doar la scara unei genealogii de două secole putem înțelege cu adevărat forța de seducție și tenacitatea unei viziuni care, fără să se numească astfel de la bun început, a dominat și mai domină o bună parte a elitei europene și nu numai. 

Conceput în laboratoarele mișcărilor de emancipare socială și politică, făcând parte dintre ingredientele nelipsite, chiar dacă nu mereu explicit, ale revoluțiilor care au redesenat treptat harta ideologică și politică a Europei și ale altor câtorva părți de lume, comunismul exprimă până la un punct dezamăgirea că proclamării libertății, egalității și fraternității în 1789 nu i-au urmat și faptele pe măsură, că răsturnarea vechilor raporturi de putere între plebe și aristocrație se vedea zădărnicită de dezvoltarea raporturilor de producție dintre muncitori și proprietari caracteristice industrializării. 

Mizând înainte de toate pe exploatarea forței de muncă, noua aristocrație industrial-capitalistă părea să continue și chiar să consolideze modelul social ierarhic considerat depășit. Contestând ritmul accelerat al industrializării și prețul uman plătit pentru acesta, comunismul se profila la orizontul începutului de secol XIX drept o consistentă punere în chestiune a modernității ca proiect politic și model de societate. 

Mai mult, dacă avem în vedere și antimodernismul cultural-religios al aceleași epoci, am putea identifica două forme principale concomitente, devenite în curând rivale. Astfel, în timp ce antimoderniștii (de regulă, dar nu obligatoriu, monarhiști, atașați de rolul politico-eclesial al episcopului Romei, dușmani declarați ai noilor libertăți civice) contestau modernitatea occidentală în numele paradigmei trecutului, comuniștii (acest termen trebuie înțeles generic, el acoperind inițial curente și tendințe dintre cele mai diverse, inclusiv unele ancorate teologic) o făceau în numele promisiunii viitorului. 

Evident, situația intelectuală, socială și politică a epocii este mult mai nuanțată. Din rațiuni de spațiu, am recurs la o simplificare de genul celei de mai sus pentru a înțelege încă de la început contextul mai larg al apariției comunismului și, fapt esențial, că geneza acestuia este legată ombilical de modernitate. Iată de ce definesc eu comunismul drept o modernitate eșuată!

Doxa!

(Fragment din volumul aflat în pregătire la Editura Polirom)