„Teoria stupidității” a teologului erou anti-nazist Dietrich Bonhoeffer, mai actuală ca niciodată: de ce trebuie să ne temem de proști mai tare decât de oamenii răi. „Răul poate fi demascat și oprit prin folosirea forței, pe când împotriva prostiei suntem lipsiți de apărare. (…) Un idiot puternic e mai dăunător decât o gașcă de infractori”

Deși cel mai adesea o ironizăm sau o tratăm cu superioritate, prostia are latura ei foarte întunecată. Teologul și filosoful german Dietrich Bonhoeffer a arătat, acum peste opt decenii, de ce un prost este adesea mai periculos decât un individ malefic (sau rău, în sensul larg al termenului). 

Teoria lui Bonhoeffer despre prostie/stupiditate a fost explicată recent într-un limbaj accesibil și clar de către profesorul de filosofie de la Universitatea Oxford Jonny Thomson. 

O reproducem și noi mai jos cu lămuriri suplimentare despre sacrificiul extraordinar al pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer, condamnat la moarte și executat pentru viziunea sa creștină nealterată, în răspăr cu timpul său, dar și pentru implicarea activă în subminarea regimului hitlerist genocidar.

Teoria stupidității a lui Bonhoeffer, explicată de profesorul Thomson

În cărți și în filmele de acțiune, știm cine este răufăcătorul. Poartă haine întunecate, ucide din capriciu și râde nebunește de planul lui diabolic. În viață, de asemenea, avem răufăcători evidenți - dictatorii care încalcă drepturile omului, criminalii în serie și infractorii violenți. Oricât de răi ar fi acești oameni, ei nu reprezintă cea mai mare amenințare, deoarece sunt ușor de identificat. Și odată ce răul este identificat, binele (oamenii de bine) se poate mobiliza pentru a se apăra și lupta împotriva lui. 

După cum spune Bonhoeffer, „se poate protesta împotriva răului; acesta poate fi expus și, dacă este necesar, împiedicat prin folosirea forței. Răul poartă întotdeauna în sine germenii propriei sale înfrângeri”.

Stupiditatea, însă, este o cu totul altă problemă. Lupta cu ea nu este deloc simplă, din cel puțin două motive. 

În primul rând, suntem colectiv mult mai toleranți față de ea. Spre deosebire de rău, prostia nu este un viciu pe care majoritatea să-l ia foarte în serios. Nu îi criticăm pe alții pentru ignoranță. Nu strigăm la oameni pentru că nu știu lucruri. În al doilea rând, o persoană proastă este un adversar alunecos. Nu va fi învinsă prin dezbatere și nu este deschisă la argumente raționale. Mai mult, atunci când persoana proastă este pusă la zid - când este confruntată cu fapte pe care nu le poate combate - aceasta își iese din fire și răbufnește. 

Bonhoeffer o spune astfel:

„Se poate protesta împotriva răului; acesta poate fi demascat și împiedicat prin folosirea forței, pe când împotriva prostiei suntem lipsiți de apărare. Nici protestele, nici folosirea forței nu funcționează (în cazul prostiei); argumentele nu ating urechile surde; faptele care contrazic prejudecățile unui prost sunt pur și simplu ignorate, iar persoana respectivă devine critică, respingând argumentele logice pe motiv că sunt lipsite de importanță sau întâmplătoare. În aceste momente, prostul – pe deplin mulțumită de sine și ușor de iritat – devine chiar periculos, trecând adesea la atac”.

Prostia, ca și răul, nu reprezintă o amenințare atâta timp cât nu are putere. Râdem de lucruri când sunt inofensive, atâta timp cât nu provoacă o durere. 

Problema cu prostia este că, totuși, ea merge adesea mână în mână cu puterea. Bonhoeffer scrie: „La o observație mai atentă, devine evident că fiecare consolidare a puterii în sfera publică, fie ea de natură politică sau religioasă, infestează cu prostie o mare parte a omenirii”.

Acest lucru funcționează în două moduri. Primul este că prostia nu te exclude de la ocuparea unei funcții sau a unei autorități. Istoria și politica sunt pline de proști care au ajuns în vârf (în vreme ce mulți inteligenți au fost excluși sau uciși). În al doilea rând, prin natura ei, puterea le solicită indivizilor să renunțe la anumite calități necesare unei viziuni inteligente - independența, gândirea critică și reflecția.

Teoria prostiei

Prin urmare, argumentul lui Bonhoeffer este că prostia ar trebui privită ca fiind mai periculoasă decât răul propriu-zis. Stupiditatea are un potențial mult mai mare de a ne afecta viețile. Un idiot puternic face mai mult rău decât o gașcă de indivizi machiavelici. Răul poate fi identificat, iar oamenii pot alege să refuze să-i încredințeze puterea. În cazul celor corupți, opresivi și sadici, știm unde ne situăm. Știm cum să luăm atitudine.

Dar prostia este mult mai greu eliminat. De aceea este o armă periculoasă: pentru că oamenilor răi le este adesea greu să preia puterea, având nevoie de oameni proști care să facă treaba pentru ei. 

La fel ca oile, o persoană proastă poate fi ghidată, dirijată și manipulată pentru a face orice dorește cel care o mână. Răul este un maestru păpușar și nu iubește nimic mai mult pe lume decât păpușile fără minte care îi permit să le controleze mințile - fie că este vorba de mase, fie că sunt indivizi din interiorul coridoarelor puterii.

Îndemnul lui  Bonhoeffer este să ne distrăm pe seama proștilor și să nu ne supărăm prea tare când aceștia fac parte din cercul nostru de apropiați, dar să ne înfuriem și să ne îngrijorăm cât se poate de serios atunci când prostia ajunge/are acces la putere. Sursa: bigthink.com

Credința și moartea lui Dietrich Bonhoeffer

Născut în 1906 într-o familie germană proeminentă (tatăl său era un cunoscut psihiatru), Bonhoeffer se potrivea perfect stereotipului arian creat de Hitler – era înalt și moștenise ochii albaștri și părul blond al mamei sale. Dar afinităţile dintre Bonhoeffer și naziști se opreau aici, la trăsăturile fizice.

Potrivit publicației semneletimpului.ro, la vârsta de 14 ani, Bonhoeffer decide că va deveni teolog, iar până la 21 de ani obţine un doctorat în teologie. 

După terminarea studiilor, slujește ca pastor asistent al unei biserici vorbitoare de limbă germană din Barcelona. Doi ani mai târziu, călătorește în Statele Unite pentru a studia, dar este dezamăgit de mediul creștin superficial pe care îl întâlnește acolo. Cu toate acestea, este impresionat de bisericile afro-americane, fiind atras de zelul și entuziasmul lor, dar și de atitudinea faţă de discriminarea rasială și problemele sociale generate de aceasta.

Întors în Germania, Bonhoeffer devine unul dintre puţinii germani care au curajul să vorbească public împotriva lui Hitler.

Viziunea lui Bonhoeffer nu era însă una populară – mulţi creștini germani, înșelaţi de retorica lui creștină, vedeau în Hitler un salvator al naţiunii.

În interiorul bisericii, avertizările lui Bonhoeffer au avut, de asemenea, un ecou destul de limitat.

Pe măsură ce puterea naziștilor se consolida, Bonhoeffer rămânea inflexibil în relația cu ei.

În februarie 1938, Bonhoeffer stabilește un prim contact cu membri ai rezistenței germane, cumnatul său Hans von Dohnányi prezentând-o unei grupări din din interiorul Abwehr, serviciul de informații militare german, care urmărea sabotarea și răsturnarea lui Hitler. 

De asemenea, Bonhoeffer a aflat de la Dohnányi că războiul era iminent. A fost deosebit de tulburat de perspectiva de a fi recrutat. Ca pacifist creștin convins care se opunea regimului nazist, el nu ar fi putut niciodată să depună un jurământ față de Hitler și nu ar fi comis niciodată acte de violență sau să lupte în armata lui Hitler, deși refuzul de a se înrola putea fi o infracțiune capitală. 

În această conjunctură, Bonhoeffer a plecat în Statele Unite în iunie 1939, la invitația Union Theological Seminary din New York. După multe frământări interioare, el ajunge curând să-și regrete decizia și revine în Germania după numai două săptămâni, în ciuda presiunilor puternice din partea prietenilor săi de a rămâne SUA. 

„Am ajuns la concluzia că am făcut o greșeală venind în America de data aceasta. Trebuie să trec prin această perioadă dificilă din istoria noastră națională împreună cu poporul german. Nu voi avea dreptul să particip la reconstrucția vieții creștine în Germania după război dacă nu împărtășesc încercările din această perioadă cu poporul meu ...Creștinii din Germania se confruntă cu o alegere teribilă: fie să-și dorească înfrângerea naţiunii lor, pentru ca civilizaţia creștină să supravieţuiască, fie să dorească victoria naţiunii lor, care va duce la distrugerea civilizației creștine. Știu ce alternativă trebuie să aleg, dar știu și că nu voi mai fi în siguranţă după ce voi face această alegere”, i-a scris Bonhoeffer dragului său prieten Reinhold Niebuhr, teolog și intelectual american de marcă.

După izbucnirea războiului, Bonhoeffer s-a lăsat cooptat de serviciile secrete ale armatei germane care conspirau împotriva lui Hitler, găsind aici multe persoane care-i împărtășeau preocupările. Oficial, rolul pe care îl juca pastorul era acela de a folosi legăturile construite cu bisericile din afara ţării pentru a ajuta armata germană. În realitate, misiunea lui era aceea de a căuta sprijin pentru mișcarea de rezistenţă germană.

Pastorul bisericii devenise agent dublu. Implicarea activă în subminarea regimului nazist l-a plasat pe Bonhoeffer la periferia unor comploturi de asasinare a lui Hitler, acest gen de acţiuni fiind împovărătoare din punct de vedere moral și spiritual.

În ciuda pericolelor care-l pândeau la fiecare colţ, Bonhoeffer trăiește cu speranţa că binele va triumfa. Își face chiar planuri de căsătorie, logodindu-se cu Maria von Wedemeyer în anul 1943. 

La scurt timp va fi însă arestat, Gestapoul descoperind că era implicat în sprijinirea evreilor care fugeau în Elveţia. 

Timp de un an și jumătate, Bonhoeffer a fost încarcerat la închisoarea Tegel în așteptarea procesului. Acolo a continuat să predice învățăturile creștine printre deținuți și gardieni. Gardienii simpatizanți l-au ajutat să scoată din închisoare scrisorile pentru Eberhard Bethge, studentul și apropiatul său, documente inestimabile ale gândirii și viziunii pastorului erou care au fost publicate postum.

Unul dintre gardieni, un caporal pe nume Knobloch, s-a oferit chiar să-l ajute să evadeze din închisoare și să „dispară” împreună cu el, elaborând planuri minuțioase în acest scop. În cele din urmă, Bonhoeffer a refuzat, temându-se de represaliile naziștilor împotriva familiei sale, în special a fratelui său Klaus și a cumnatului său Dohnányi, care era și el încarcerat. 

La aproape doi ani după arestarea sa, naziștii ajung în posesia unor informaţii care devoalează legăturile lui Boenhoffer cu un complot mai vechi de asasinare a lui Hitler.

Bonhoeffer a fost condamnat la moarte la 8 aprilie 1945 de către judecătorul SS Otto Thorbeck în cadrul unei curți marțiale fără martori, fără nicio probă împotriva sa, fără nicio înregistrare a procedurilor sau apărare. A fost executat în lagărul de concentrare Flossenbürg prin spânzurare în zorii zilei de 9 aprilie 1945. Bonhoeffer a fost dezbrăcat de hainele sale și dus gol în curtea de execuție, unde a fost spânzurat împreună cu alte cinci persoane: amiralului Wilhelm Canaris, șeful Abwehr (serviciul de informații militare german); generalul Hans Oster, adjunctul lui Canaris; generalul Karl Sack, jurist militar; omul de afaceri Theodor Strünck; și luptătorul pentru rezistența germană Ludwig Gehre. 

Ultimele cuvinte ale eroului creștin Dietrich Bonhoeffer au fost: „Acesta este sfârșitul – însă pentru mine este începutul vieţii.” Câteva luni mai târziu Al Doilea Război Mondial se va fi sfârșit și, într-adevăr, spiritul lui Bonhoeffer a dăinuit.

Foto jos: Dietrich Bonhoeffer a devenit unul dintre cei zece martiri moderni ai secolului XX, sculptați, în 1998, în piatră și amplasați deasupra ușii de vest a (bisericii) Westminster Abbey din Londra. Sculptorul a fost Tim Crawley.