"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Originar din satul Ileni, de lângă Făgăraş, Victor Metea (foto stânga sus) a urmat liceul la Sibiu, fiind admis la Facultatea de Medicină din București, după ce fusese respins la Cluj pe motiv că tatăl era chiabur, fiind deja urmărit. Victor este nevoit să se ascundă, împreună cu tatăl său, după care ia legătura cu grupul de rezistenţă armată din Munții Făgărașului. Avea 18 ani. A purtat în raniţă manuale de fizică şi de chimie după care studia. Era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole.
Toată familia a fost persecutată și închisă. Tatăl a murit în spatele gratiilor, în 1962.
Victor Metea este condamnat în lipsă, la 20 de ani, încă din 1951, odată cu ceilalți partizani conduși de Ion Gavrilă Ogoranu (foto sus), într-un proces public prin care autorităţile încearcă să îi determine pe sătenii Țării Făgăraşului să nu mai acorde sprijin partizanilor. Sute de oameni care i-au ajutat au fost arestaţi, dar alte sute s-au alăturat luptei. Acest război asimetric se întețea, iar ciocnirile din munţi dintre Securitate şi partizani se înmulţeau, devenind din ce în ce mai sângeros. Au urmat anii cei mai grei ai Rezistenţe.
În anchetele din 1957, la Securitate, Victor Metea declara: „Speram în izbucnirea unui război, când am fi putut activa pentru răsturnarea regimului. Pentru asta, trebuia să rămânem cu orice chip în viaţă. Iar acest lucru era destul de greu. Situaţia noastră era imposibilă, din toate punctele de vedere“.
După 7 ani de luptă cu arma în mână, Victor Metea e prins prin trădare, odată cu ultimii partizani din Munţii Făgăraş. Doar unul scăpase: conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, care avea să se ascundă vreme de încă 21 de ani.
Dârzenia lui Victor dă de furcă anchetatorilor. Un informator introdus în celula lui raportează: „Victor Metea ia în derâdere felul cum se exprimă domnul locotenent anchetator. Spune că e o ruşine să fie cercetat de unul care nu cunoaşte bine limba română“.
Un alt informator raportează: „A venit foarte nervos de la anchetă, că se pun pe seama lui Gavrilă fapte imorale, care nu sunt adevărate. Spune că orice strădanie de a descoperi aşa ceva va fi zadarnică. Acelaşi lucru i se impută şi lui. E supărat că se urmăreşte discreditarea lor în faţa opiniei publice: Nu se mulţumesc să ne ucidă, vor să ne compromită moral. Vor scrie şi romane, că am fost nişte derbedei şi nişte oameni uşuratici. Crede că se va reuşi poate numai în faţa oamenilor care nu-i cunosc. Se simte curat în faţa lui Dumnezeu. Spune că ei aveau un ideal bine fixat pentru care luptau, un program şi o activitate deosebit de morale. Nu au forţat pe nimeni, oamenii le-au dăruit ajutorul de bună-voie. E convins că aceste secrete vor fi cercetate când se vor schimba lucrurile în ţară“.
Întrebat de eventualele crime ale partizanilor, Victor răspunde: „E adevărat că am avut armă asupra mea, ceea ce inspiră teamă. Eu personal nu am îndreptat direct arma asupra nimănui. În toată perioada din munte, am tras de două ori, în timpul unor ciocniri cu Securitatea, când am fost încercuiţi. Asta era strategia ca să ne putem retrage“.
După un an de anchete şi torturi, în vara anului 1957 are loc procesul „bandei din munţi“. Acuzaţii nu au dreptul la cuvânt. Au fost condamnaţi la moarte pe repede înainte, iar reacţiile din momentul pronunţării sentinţei fac subiectul unei telegrame trimise Direcţiei a III-a din Ministerul de Interne: „Victor Metea a afirmat: Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine mort, decât chinuit în închisoare. Şi-a exprimat regretul pentru că nu a cerut personal condamnarea la moarte. În continuare a spus: Nu am primit nimic de la regimul ăsta. Am fost scos din liceu, nu am primit serviciu, tatăl meu era urmărit pentru că era socotit chiabur. Fuga mea nu s-a datorat însă acestor motive, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine. Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. Nu a semnat cererea de recurs“.
Decizia lui Victor de a nu face recurs îi înfurie pe anchetatori. În următoarele luni, e constrâns să ceară rejudecarea şi obligat să dea explicaţii. Într-un final declară că nu are şi nu a avut niciodată încredere în justiţia comunistă. Drept pedeapsă, e ţinut încă o iarnă la Jilava şi continuă să fie anchetat – deşi sentinţa de condamnare era definitivă.
Cu toate că partizanii din lotul în care a fost judecat sunt executaţi în noiembrie 1957, Victor Metea va fi împuşcat 5 luni mai târziu, la 23 aprilie 1958. Cu puţin înainte, împlinise 29 de ani.
(Memento realizat de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu după articolul Ioanei Haşu din Revista Familia Ortodoxă, nr. 3-50 / 2013, pp. 13-16)
