EXCLUSIV Interviu. Cumplitul și totodată luminosul martiriu al preotului Nicolae Andreescu, unul dintre principalii susținători ai partizanilor din gruparea Arnăuțoiu. Drama familiei Andreescu, dezvăluită de inginerul Nicolae Iulian Cujbescu, fiul preotului martir

De loc din Poienărei, comuna Corbi, părintele Nicolae Andreescu era, la începutul anilor ‘50, preot paroh la Nucșoara, unde făcea naveta cu calul, căruța sau sania. În cursul anului 1951, Andreescu a intrat în contact cu frații partizani Toma și Petre Arnăuțoiu, ulterior devenind unul dintre principalii susținători ai acestora. Îi ajuta cu alimente, îmbrăcăminte și informații. Tot el i-a pus în legătură cu părintele Ioan Constantinescu, preotul paroh din Poienărei, acesta oferindu-le fraților mai multe arme și muniții pe care învățătorul Gheorghe Popescu – odinioară căpitan pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial – le ascunsese în podul bisericii. Episodul a avut loc în noiembrie 1951.

Începând cu finalul lunii iunie a anului 1953, vânați în permanență de trupele de Securitate, partizanii conduși de Toma Arnăuțoiu își vor muta ascunzătorile pe versantul împădurit din apropierea Poienăreiului, în zona cunoscută sub numele ”Râpele cu brazi”, cel din urmă bordei fiind săpat în extremitatea nordică a acestora, în ”Râpa dracului”. De reținut că venirea partizanilor în codrii Poienăreiului s-a făcut la chemarea și la insistențele părintelui Nicolae Andreescu, acesta asigurându-i că le va acorda întreaga susținere, așa cum de altfel s-a și întâmplat. În plus, prin intermediul preotului, care mergea în mod uzual la Nucșoara, Toma și Petre țineau legătura cu părinții lor bătrâni, Laurenția și Ion ”Iancu” Arnăuțoiu. Partizanii aveau să rămână timp de cinci ani în zona ”Râpelor cu brazi”, fiind arestați în primăvara lui 1958, în fatidica dimineață de 20 mai, prin trădarea lui Grigore Poenăreanu, după 9 ani de rezistență la cel mai înalt nivel.  

De notat că părintele Nicolae Andreescu (foto sus) fusese arestat cu ceva timp înainte, în urma unei perfide înscenări securistice despre care veți afla pe larg din cele ce urmează. A fost torturat și umilit ca vai de el, însă nu a colaborat cu Securitatea, păstrându-și demnitatea până în momentul morții la zid. Să nu uităm că în Lotul Arnăuțoiu aveau să fie executați trei preoți și patru învățători alături de partizani și de ceilalți gospodari musceleni, în noaptea de 18 spre 19 iulie, la Fortul 13 Jilava, în Valea Piersicilor. Potrivit documentelor aflate la dosar, părintele Andreescu a pășit cel de-al treilea în fața plutonului de execuție, imediat după Toma și Petre Arnăuțoiu. 

(Inginerul și profesorul Nicolae Iulian Cujbescu pe prispa casei din Poienărei, unde a fost realizat interviul / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Dorindu-mi să recuperez cât mai mult din memoria și drama familiei Andreescu, am avut onoarea de a-l intervieva pe domnul inginer și profesor Nicolae Iulian Cujbescu (79 ani / foto sus), care este fiul părintelui martir Nicolae Andreescu. Pentru a putea face o facultate, dânsul a fost nevoit să își schimbe numele, fiind adoptat de bunică și devenind astfel Cujbescu. Interviul mi-a fost facilitat de prietenul Bogdan Baciu, căruia îi mulțumesc și pe această cale. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul:

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc, domnule Nicolae Iulian Cujbescu, pentru disponibilitatea de a-mi acorda acest interviu. Haideți să începem cu o serie de repere personale. 

Nicolae Iulian Cujbescu: Și eu vă mulțumesc pentru inițiativă. M-am născut la 16 iulie 1944, în satul Poienărei, comuna Corbi, în familia preotului Nicolae Andreescu. Pe mama o chema Maria. Am o soră mai mică cu 2 ani – Mariana. Sunt muscelean get-beget. 

Răzvan Gheorghe: Peste 9 ani, începând cu finalul lui iunie 1953, partizanii din gruparea condusă de ofițerul Toma Arnăuțoiu se vor ascunde, pentru următorii 5 ani, pe versantul împădurit din apropierea satului – mai exact, în extremitatea nordică a ”Râpelor cu brazi”. În perioada aceea, aveați doar 8-13 ani. Privind retroactiv, prin ochii copilului de odinioară, ați văzut / auzit ceva vreodată, care să vă facă să bănuiți că tatăl și mama dumneavoastră se numărau printre susținătorii luptătorilor din pădure?

Nicolae Iulian Cujbescu: Primele patru clase le-am făcut aici, la școala din Poienărei. De cele mai multe ori se alcătuia o singură clasă de 10-11 copii, cu un singur învățător, maxim doi, și-apoi se continua în formula asta pe durata întregului ciclu primar. Când să trec în clasa a V-a, tata a insistat să mă înscrie la un liceu din Curtea de Argeș, urmând să termin acolo ciclul al II-lea. De-acum eram mare, aveam 13 ani, iar bănuiala mea e că tata m-a trimis la Curtea de Argeș tocmai ca să nu văd, să nu aud ceva și să mă apuc să pun întrebări. Desigur că el s-a gândit și la viitorul meu, or la Curtea de Argeș se făcea mai multă școală decât la Poienărei, asta e adevărat. Întotdeauna mi-am dat silința la învățătură, fiind printre cei mai buni din clasă, așa că nu mi-a fost greu la liceu. Mă simțeam în elementul meu, chiar dacă acum eram departe de casă. 

La Poienărei veneam de două-trei ori pe an – de Crăciun, de Paști și în vacanța de vară. Distanța era considerabilă, uneori ajungeam cu rata, dacă mai circula, alteori venea tata cu sania și mă lua. Familia locuia la Poienărei dar tata era preot paroh în Nucșoara. Acolo a intrat în contact cu frații Toma și Petre Arnăuțoiu, cred că în 1951, și i-a ajutat cu tot ce a putut: îmbrăcăminte, alimente și informații. Anticomunist convins, până la urmă i-a adus aici, în zona Poienăreiului. Să știți că așa au ajuns partizanii prin părțile noastre – la inițiativa lui. 

Tata făcea naveta la Nucșoara cu calul, căruța sau cu sania, iar când rămânea acolo, avea gazdă pe la niște neamuri de-ale noastre. Verile obișnuiam să mă duc să stau cu el la Nucșoara, sau în perioada Paștilor, că eram în vacanță și puteam rămâne mai mult. Am amintiri frumoase de acolo. Știam că partizanii existau – satele vuiau despre asta –, știam că autoritățile îi vânau, însă nici prin cap nu mi-a trecut că părinții mei ar avea vreo legătură cu ei. Acum însă, gândind cu mintea adultului, cred că unele aspecte ar fi trebuit să mă pună pe gânduri. Oarece semne au fost. 

Răzvan Gheorghe: Mai exact, la ce semne vă referiți? Dezvoltați, vă rog. 

Nicolae Iulian Cujbescu: La un moment dat – cred că asta se-ntâmpla prin ‘56, când era criză alimentară –, țin minte că tata a adus acasă un ditamai cubul de halva. Parcă-l văd și acum… era enorm. Îl sorbeam din ochi și tare mă mai bucuram în sinea mea, pentru că îmi plăcea mult halvaua. Și acum îmi place. Porționam cubul în cap, socotind cât timp îmi va ajunge să mănânc din el. Peste numai două zile însă, am descoperit că nu mai rămăsese decât o bucățică. Vă dați seama că nu mi-am pus cine știe ce întrebări. Mi-am zis, mă, cine știe, a dat-o tata cuiva, o fi avut oameni la lucru. După ani și ani, am privit cu alți ochi acest episod. Cred că halvaua le era destinată partizanilor lui Toma Arnăuțoiu. Îmi aduc aminte că, în anii aceia, dispăreau din casă și alte alimente, însă niciodată n-am dat atenție acestor situații. Eram doar un copil, mă preocupau doar școala și joaca. 

(Toma Arnăuțoiu, partizan martir, ofițer și erou decorat al Armatei Regale Române / sursa foro: captură din Constantin Vasilescu, ”Rezistența Armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)

Răzvan Gheorghe: Vă mărturisesc că mi s-a făcut pielea de găină. Este foarte probabil ca halvaua despre care dumneavoastră vă amintiți că a dispărut în mod subit, cândva în cursul anului 1956, să fie aceeași halva la care făcea referire partizanul Toma Arnăuțoiu, într-un proces verbal de anchetă datat 7 ianuarie 1959. Iată ce relata acesta: 

”La sfârșitul lunii decembrie 1956, i-am trimis pe Arnăuțoiu Petre și pe Jubleanu Constantin cu un pachet la Marinca Chirca, pentru părinții mei. În acest pachet le trimiteam două cojoace, niște miere, două pachete cu halva, 1-2 kilograme făină albă, niște ciorapi, o bucată cașcaval și suma de 300 lei.

În biletul pe care l-am trimis odată cu pachetul, scriam părinților mei că mierea o am de la preotul Constantinescu Ion, iar obiectele de la diferitele elemente cu care aveam legătură. Aceste obiecte și biletul au fost predate părinților mei de către Marinca Chirca și ne-a comunicat că s-au bucurat când au primit pachetul și biletul”. 

Anul coincide – e vorba de sfârșitul lui decembrie 1956. Dumneavoastră vă găseați acasă în acea perioadă, sunt sigur, fiindcă era vacanța de iarnă. Toma Arnăuțoiu relatează că mierea i-a fost oferită de preotul Ion Constantinescu – preotul paroh din Poienărei, om de încredere al partizanilor, prieten și colaborator apropiat al tatălui dumneavoastră –, ulterior precizând că restul obiectelor / produselor enumerate au fost primite de la diverși alți susținători ai grupării. Printre principalii oameni de încredere se număra și tatăl dumneavoastră, Nicolae Andreescu, preot paroh în Nucșoara. Așadar, cel mai probabil, vorbim despre aceeași halva. 

Pe de altă parte, e cunoscut că frații Toma și Petre Arnăuțoiu obișnuiau să-și ajute pe cât posibil părinții bătrâni (Laurenția și Ion ”Iancu” Arnăuțoiu), grav bolnavi și veniți după o primă perioadă de întemnițare, cărora le trimiteau pe ascuns, prin intermediul oamenilor de legătură, alimente, îmbrăcăminte și bani. Terorizați de Securitate și cu întreaga avere confiscată, bătrânii se zbăteau să supraviețuiască de pe-o zi pe alta. La un moment dat, Toma i-a trimis tatălui său și un inel de aur, pentru a-și pune dantura (ceea ce nu s-a mai întâmplat, având în vedere apropiata arestare a tuturor). 

Nicolae Iulian Cujbescu: Nu știam despre acest proces verbal de anchetă. Da, sunt convins că vorbim despre aceeași halva. Mai erau și alte chestii. Țin minte că, într-o zi, a trecut pe la noi Lupei, milițianul de la post – asta se întâmpla prin ‘55-‘56, nu mai rețin exact. Stătea de vorbă cu taică-meu în curte, parcă-i văd. Copil fiind, îmi părea că erau amici, însă milițianul – care ne trecea rareori pragul – își făcea treaba. Lupei își sprijinise pușca de ceva. La un moment dat, curios, am luat-o în mână, zicând: 

–  Am și eu o pușcă! E cam tot atât de mare. 

Milițianul a tresărit, m-a chemat mai aproape și mi-a spus, îngustându-și ochii: 

– I-auzi, ai și tu o pușcă? Ia arată-mi-o și mie.

Adevărul e că aveam. Îmi făcusem un ditamai pușcociul de lemn cu zgârci, cum obișnuiau să-și facă și ceilalți copii din sat. Era din lemn de soc. Noroc că l-am găsit și i l-am arătat, că altfel cine știe ce se mai întâmpla... Când am mai crescut, mi-am dat seama că, inițial, milițianul suspectase că mă luase gura pe dinainte și că vorbeam despre o armă reală pe care tata o ținea dosită prin gospodărie. Posesia de arme era interzisă, făceai pușcărie pentru așa ceva. Oare ce o fi fost în sufletul tatălui meu, care în acea perioadă se întâlnea în mod uzual cu partizanii, probabil fiind deja bănuit de asta, când m-a auzit vorbind cu milițianul despre o pușcă? S-o fi temut că auzisem, că văzusem ceva… că poate știam despre vreo armă pe care o ascunsese în ogradă sau pe care o dăduse partizanilor? Nu voi afla niciodată.   

Tata știa destule despre armele partizanilor. Bunăoară, în 1951, el le făcuse legătura fraților Arnăuțoiu cu preotul paroh din Poienărei, cu părintele Ioan Constantinescu, pentru ca acesta să le dea niște arme și muniții ascunse în podul vechii biserici. Tata i-a spus lui Constantinescu despre partizani și despre nevoile lor, ulterior acesta devenind unul dintre cei mai importanți susținători ai grupării. Puțini mai știu în zilele noastre că acele arme din pod aparținuseră învățătorului Gheorghe Popescu – și el va fi executat în cadrul lotului ”Arnăuțoiu”. Pe vremea războiului, Popescu fusese căpitan și se întorsese cu niște armament pe care, în a doua parte a anilor ‘40, când riscai pușcăria pentru deținere, l-a ascuns în podul bisericii. Popescu mai fusese arestat o dată, iar după lichidarea grupării Arnăuțoiu avea să fie arestat din nou, împreună cu soția, Marina, și cu fiul Gheorghe, ultimii doi fiind condamnați la ani grei de închisoare politică. 

Răzvan Gheorghe: Ce amintiri v-au rămas din primăvara și vara anului 1958? Pe-atunci aveați 14 ani. Frații Arnăuțoiu au fost arestați la 20 mai, în aceeași zi fatidică fiind reținută și Maria Plop, în ”Râpele cu brazi”, în timp ce ”Tică” Jubleanu avea să moară eroic în schimbul de focuri cu trupele de Securitate. Ce vă amintiți din acea perioadă?  

Nicolae Iulian Cujbescu: Terminasem clasa a VII-a la liceul din Curtea de Argeș. Pe la finalul primăverii, în perioada în care i-au arestat pe partizani, dădeam examen de admitere pentru trecerea în clasa a VIII-a, că așa era în anii ăia. Am așteptat să se afișeze rezultatele, am văzut că luasem examenul printre primii și-am pornit spre Poienărei, bucuros că începeam vacanța de vară. Nu mai ajunsesem acasă de ceva timp, nu știam noutățile. Acolo le-am găsit doar pe bunica și pe sora mea.

Răzvan Gheorghe: Securiștii îl arestaseră pe tatăl dumneavoastră cu ceva timp înaintea arestării fraților Arnăuțoiu. Se folosiseră de o înscenare, astfel încât familia să nu bănuiască nimic.   

Nicolae Iulian Cujbescu: Da, puseseră la cale o înscenare. Securiștii aflaseră că tata era unul dintre principalii susținători ai partizanilor, așa că voiau să-l scoată din zonă și să-l interogheze, cu scopul de a-l zdrobi. Au decis să facă asta în secret, fără a da motive de suspiciune, tocmai pentru ca luptătorii din pădure să nu prindă de veste și să nu-și schimbe locația. Drept urmare, securiștii au solicitat Departamentului Cultelor de la București să aleagă câțiva preoți pe care, vezi Doamne, să-i trimită în misionarism prin Moldova ca să combată secta stilismului. Evident, l-au indicat pe tata, fiindcă el era ținta, restul nu contau. Și a plecat. Întreaga familie știa că era dus în Moldova cu treabă, trimis de Biserică, nimeni nu suspecta altceva. Nu avea să se mai întoarcă niciodată. Undeva pe drum, securiștii l-au arestat și l-au dus la București, unde l-au supus interogatoriilor și presiunilor. 

Răzvan Gheorghe: Potrivit proceselor verbale de anchetă, deși l-au chinuit și l-au umilit în fel și chip, securiștii n-au reușit să scoată nimic de la tatăl dumneavoastră în primele șapte zile. Totuși unele informații aveau să le afle de la turnătorii pe care i-au băgat cu el în celulă, bietul preot nerealizând adevărata amploare a angrenajului monstruos ce îl înghițise pentru totdeauna. Oricum, la fel ca toți ceilalți susținători ai partizanilor, părintele Nicolae Andreescu nu a știut niciodată locația exactă a bordeiului săpat în ”Râpele cu brazi”. Avea să treacă prin suplicii de neimaginat. L-au zdrobit și l-au martirizat, însă nimic din ce a spus sub tortură nu a dus la arestarea partizanilor – să reținem acest aspect. Într-un document de la dosar, securiștii precizau următoarele: ”În ultima perioadă a anchetei s-a ajuns la concluzia că preotul Andreescu Nicolae nu poate fi recrutat, întrucât există pericolul ca, dându-i-se drumul, acesta să trădeze și să fugă în bandă”.

(Portretul preotului martir Nicolae Andreescu / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Nicolae Iulian Cujbescu:  Așa a fost. Pe el îl torturau la Securitate, iar familia credea că făcea misionarism. Când expira perioada ”deplasării” în Moldova, securiștii au pus în aplicare o nouă înscenare pentru a justifica faptul că tata nu revenea acasă. Mai exact, au inventat un așa-zis accident auto și l-au forțat să scrie o scrisoare familiei, în care să spună că ar fi dat unii cu mașina peste el. Ba l-au internat și în spital, la București, unde i-au pus degeaba un picior în ghips, pentru a salva toate aparențele. Știu detaliile astea de la o verișoară care era studentă în București și a putut să-i facă o vizită la spital. I s-a permis să-l vadă tocmai pentru ca familia să creadă minciunile Securității. 

Ținut într-o rezervă împreună cu un alt bărbat, care era securist travestit în pacient, tata nu i-a putut spune nimic. Ăla asculta și urmărea totul. Ce perfizi erau, Dumnezeule… Totuși, la un moment dat, tata i-a făcut un semn fetei, așa, discret, clătinându-și capul și privind-o stăruitor, însă ea nu și-a dat seama de nimic și a plecat convinsă că sărmanul fusese victima unui accident auto. Abia mai târziu, când familia a aflat adevărul, punând informațiile cap la cap, verișoara i-a reanalizat comportamentul și a înțeles că tata încercase să o prevină că ceva nu era în regulă. Ce o fi fost în sufletul lui...

Răzvan Gheorghe: Toate acestea aveați să le aflați mai târziu. Ce s-a întâmplat la începutul verii lui 1958, când ați revenit la Poienărei și le-ați găsit numai pe bunica și pe sora dumneavostră? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Gospodăria era semi-pustie. Pe tata nu-l mai văzusem de mult, dar unde era mama? Bunica tăcea ca o stană de piatră, își vedea de treburi și-mi evita întrebările. Era o atmosferă apăsătoare. Inițial, toată lumea se ferea să-mi spună ce se întâmplase. Până la urmă mi-a zis soră-mea, izbucnind în plâns:

– Mă, au venit noaptea și au luat-o…

În noaptea aia blestemată nu o luaseră numai pe mama. Atunci îi arestaseră pe toți cei care avuseseră legături cu gruparea Arnăuțoiu. La noi în Poienărei au fost destui, iar unii nu s-au mai întors niciodată. Distruseseră familii întregi. Nimic nu va mai fi la fel. 

M-am cutremurat când am aflat că tata și mama fuseseră implicați în asta. Suferința a fost îngrozitoare. Acasă nu mai era acasă. Eu ca eu, că nu fusesem acolo în noaptea aia, dar sora mea, Mariana, care i-a văzut pe securiști năvălind și luând-o pe mama, după ce au răscolit întreaga gospodărie, răcnind ca apucații, avea să rămână traumatizată pentru o lungă perioadă. Cu ambii părinți în pușcărie, simțeam că îmi pierdusem orice echilibru, totul se învârtea cu noi. Leprele din sat ne numeau ”copiii banditului”. Care ”bandit”?, că tata nu omorâse pe nimeni și nici nu furase de la nimeni. Ne ziceau ”copiii legionarului”. Care ”legionar”? Tata nu a fost niciodată legionar și nici nu a făcut politică. Tata a fost preot cu har, un om al lui Dumnezeu. 

Evident că procesul s-a dovedit a fi o mascaradă de la un capăt la celălalt. Asta era justiția comunistă – un angrenaj al crimei. Lotul avea să fie judecat la București de un tribunal militar. Eu nu am fost la proces, dar mi-a povestit o rudă, care s-a dus, că atunci când l-au adus milițienii în sală și a văzut-o pe mama acolo, tata a strigat în fața completului de judecată:

– Pe ea de ce ați închis-o? Ea nu știe nimic, nu e implicată cu nimic!

Apoi a leșinat. A avut un șoc teribil. Fusese ferm convins că mama nu va avea probleme. Vă dați seama ce a fost în sufletul lui, când a conștientizat că cei doi copii minori rămăseseră fără ambii părinți și fără mijloace de subzistență? 

Nu peste mult timp am aflat că îl condamnaseră la moarte. Recursul a fost o simplă bătaie de joc. Apoi l-au împușcat la Jilava, în 1959, în seara de 18 iulie, când au fost executați partizanii din gruparea Arnăuțoiu și principalii lor susținători. Pe-atunci nu știam exact când va muri, dar știam că moare. 

Răzvan Gheorghe: Potrivit documentelor din dosarul de la Securitate, tatăl dumneavoastră a fost executat al treilea, imediat după Toma și Petre Arnăuțoiu. Familia când a aflat?

Nicolae Iulian Cujbescu: Nu mai rețin exact momentul, știu doar că a venit o hârtie la primărie. Așa a ajuns vestea cea neagră. După ‘89 am încercat, împreună cu niște veri, să aflu unde i-au fost îngropate resturile pământești, însă nu am reușit nimic-nimic. Ni s-a spus că nu se mai știe unde a fost îngropat. Pretutindeni ne-am lovit de un zid, chiar dacă ni s-a răspuns cu amabilitate, fiindcă se schimbaseră vremurile.

Răzvan Gheorghe: Cu mama dumneavoastră ce s-a întâmplat? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Ea a fost condamnată la 15 ani de pușcărie și 5 ani degradare civică. Știu că a trecut prin închisorile Pitești, Jilava și Arad. La Arad a fost scoasă la muncă. Printre altele, deținutele politic erau puse să împletească diverse chestii din răchită. Ajunsese șefă de echipă. Avea să fie eliberată abia în ‘64, la decret, când au fost eliberați și ceilalți deținuți politic. Mi-a povestit câte ceva de la pușcărie, dar nu chiar atunci, la eliberare, ci după niște ani. Trauma era mult prea mare. 

Mama a fost o femeie frumoasă și foarte isteață. Fiindcă, pe vremea ei, la școală se duceau doar bărbații, făcuse ce făceau și celelalte doamne din provincie: o școală de menaj. Pe-atunci asta echivala cu un fel de liceu. Ea a urmat o școală de menaj pe undeva pe lângă Topoloveni. A fost șefă de promoție. Chiar știa meserie, era foarte conștiincioasă. De exemplu, când se organizau nunți și alte de-astea pe-aici, mama se ocupa de cozonaci, de prăjituri și de orice fel de aranjamente pentru masă. Oamenii apelau la ea ca să coordoneze totul.   

Răzvan Gheorghe: Haideți să facem un salt în timp. Cum a fost în ‘64, când v-ați revăzut mama? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Dureros, extrem de dureros. Șocul arestării lor fusese unul uriaș pentru mine. Poate că nici în ziua de azi nu realizez cât de mare a fost șocul resimțit atunci. Mă simțeam al nimănui. În cursul următorilor șase ani, până când am revăzut-o pe mama, fusesem dat afară din licee, insultat și umilit în felurite chipuri… La momentul cuvenit, vă voi relata și despre acea perioadă. A fost cumplit. Cel mai rău mă durea că pierdeam ani din viață. Eram persecutat și ostracizat fără a avea nici cea mai mică vină. Drept urmare, mă înrăisem într-un hal fără de hal – închipuiți-vă că nici nu mai voiam să aud de mama! Îi judecam în sinea mea și pe ea și pe tata, nu puteam concepe că se băgaseră în toată treaba asta cu partizanii fără să se gândească și la noi, la copii, la viitorul nostru. Îi acuzam că ne distruseseră viitorul, că nenorociseră întreaga familie.  Eram foarte pornit. 

În ‘64, când au eliberat-o pe mama, acumulasem multe resentimente. Eram ca o oală sub presiune. Munceam din greu la fabrică, ca vai de mine, pe o mizerie de bani, fiind nevoit să locuiesc într-un cămin de muncitori. Stăteam vreo 15 într-un dormitor lung. Dimineață mă duceam la fabrică, iar după-amiază, începând cu ora 16.00, plecam la liceu, că încă mă chinuiam să termin liceul la seral. Desigur, auzisem că se dăduse decretul și că erau eliberați deținuții politic. Știam că mama urmă să vină acasă, dar nu voiam nici să o văd, nici să-i vorbesc. Eram înverșunat. 

La câteva zile după ce a fost eliberată, văzând că mă-ncăpățânam să nu mă duc la Poienărei, mama a bătut drumul până la Curtea de Argeș, la căminul în care stăteam, și mi-a trimis vorbă, printr-un coleg, să vin la poartă. Când am auzit, mi s-a pus un nod în gât. Inițial am refuzat cu vehemență. 

– Du-te și spune-i că nu vreau s-o văd!, i-am zis ăluia. 

– Cum poți fi așa? E mama ta! 

– Mă, n-auzi că nu vreau s-o văd? 

– Termină cu prostiile! Hai, du-te la ea, te rog eu… 

Colegului nu-i venea să creadă ce auzea. Și acum mi se umezesc ochii când mi-aduc aminte. Până la urmă am cedat, cu greu, dar am cedat, și asta numai la insistențele lui. 

Când am văzut-o pe mama au început să-mi tremure picioarele. Ziceam eu că mă țin tare, dar acolo am izbucnit în lacrimi, am alergat la ea, am strâns-o în brațe și am pupat-o. Tremuram tot. Doamne, ce dor îmi fusese de ea… Cu toate astea, i-am zis: 

– Să știi că sunt foarte supărat. Nu vreau să vin acasă și nici nu vreau să stau de vorbă cu tine!

 Mă privea cu ochii mari, plini de lacrimi. O durere fără sfârșit i se citea pe față. 

– De ce?, a îngăimat. 

– Pentru că ați distrus familia! Pentru că nu v-a păsat de viitorul nostru, al copiilor! Ai idee câte am pătimit, din câte școli am fost dat afară? Din cauza voastră s-a ajuns aici! 

Cuțite înfipte în pieptul ei – sunt convins că asta au fost cuvintele mele. Mă privea cu aceiași ochi mari. Lacrimile îi șiroiau pe obraji.  

– Știi ce?, mi-a zis. Duminică vino acasă și vom discuta pe îndelete.

(Portretul Mariei Andreescu / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Bineînțeles că m-am dus. Am vorbit chiar aici, în camera de lângă. Pierduserăm vechea casă, iar casa asta nu era încă finalizată. 

– Tu și tata nu v-ați gândit și la noi, la copii, când v-ați băgat să-i susțineți pe partizani? Nu ați luat în calcul că totul se va termina cu moarte și închisoare?

Asta a fost prima întrebare pe care i-am pus-o. Și-mi zice mama: 

– Mă, tu știi că eu n-am fost băgată cu nimic în nebunia asta?

– Atunci, de ce te-au condamnat la 15 ani de pușcărie? 

– Uite, să-ți spun cum a fost… 

Și mi-a povestit. Noi aveam pământ mai la drum – acolo era cel mai bun pământ al familiei. Era perioada fânului. Într-o zi, ne veniseră oameni la lucru, că așa era pe-atunci, veneau câte 6-7-8 vecini, ne ajutam între noi. Dimineața se strângeau cu toții acasă la omul care avea de muncă, mâncau ceva și-apoi plecau la fân. Pe la 11.00-12.00, cam așa, mâncai de prânz și mai mâncai o dată pe la 14.00, dar trebuia să ai mâncare să le dai și atunci sau, dacă nu aveai acolo, la deal, veneai până acasă și mai luai câte ceva de-ale gurii. Familia mea avea și un grajd pe pământul ăla. Țin minte că mama venea cu oalele îmbăierate, ca să nu intre gângăniile, pline cu ciorbă de găină, că asta se mânca de obicei la țară, și le agăța de niște cuie bătute în grajd. Erau oale de lut, parcă le văd atârnând.

În ziua aia, abia ce mâncaseră de prânz, oamenii își reluaseră munca. Și au apărut partizanii. Nu știu dacă erau toți, dar cel puțin doi au fost acolo. Unul dintre ei a întrebat-o pe mama:

– Puteți, vă rugăm, să ne dați și nouă ceva de mâncare? 

Și ea ce era să le zică? Le-a dat. Mama era bună la suflet. Dai de mâncare unui câine, darămite unui om. Cei doi n-au stat mult, se grăbeau. La plecare, același partizan a întrebat-o:

– Ne cunoașteți?

– Nu.

– Suntem Toma și Petre Arnăuțoiu. Vă mulțumim.

(Toma Arnăuțoiu, partizan martir, ofițer și erou decorat al Armatei Regale Române / sursa foro: captură din Constantin Vasilescu, ”Rezistența Armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris)

Apoi au dispărut, îndreptându-se spre desișurile pădurii. Mama nu i-a mai întâlnit. După ce au fost prinși, bătuți și torturați, Toma și Petre Arnăuțoiu au declarat că le-a dat de mâncare. Ăsta a fost motivul pentru care mama avea să fie arestată și condamnată la 15 ani de închisoare. Evident, sunt sigur că știa câte ceva despre legăturile și întâlnirile tatei cu partizanii, însă ea nu s-a implicat activ. Sunt convins că i-a spus tatei că i-a ajutat cu mâncare acolo, la grajd, dar asta a fost tot. El a fost convins că doar ei doi știau despre episodul acela. Nici bunica nu știa, că altfel securiștii ar fi înhățat-o și pe ea pentru omisiune de denunț. După discuția din duminica aceea, relația dintre mine și mama a revenit la normalitate. Ce dor îmi fusese de ea…

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu mama dumneavoastră? Ce urmări au avut anii de pușcărie? 

Nicolae Iulian Cujbescu: La întoarcerea acasă nu părea foarte slăbită, dar asta pentru că, în săptămânile de dinaintea eliberării, în penitenciar li s-a dat mai multă mâncare, ca să nu se sperie lumea când i-o vedea pe stradă. Pe de altă parte, mama era încă tânără, puternică, a rezistat anilor de zeghe. La eliberare părea în regulă, însă traumele și-au arătat fața peste câțiva ani, când a făcut cancer. S-a prăpădit la vreo 10 ani după ce ieșise din pușcărie. 

Răzvan Gheorghe: Dumnezeu să o odihnească! A suferit destul pentru o viață de om. Acum haideți să revenim în 1958. Relatați-mi, vă rog, ce vi s-a întâmplat dumneavoastră  după arestarea mamei. 

Nicolae Iulian Cujbescu: Da, acum vă voi povesti câte am pătimit în anii ăia, ca să înțelegeți cum de-a fost posibil să mă-nrăiesc în halul ăla de nu mai voiam să vorbesc cu mama. În vara lui ‘58, la o lună și ceva-două după arestarea ei, am primit un plic de la conducerea liceului din Curtea de Argeș. Eram chemat de urgență. Ajuns acolo, am fost băgat în cancelarie, mi s-au dat actele și mi-au zis că nu mai puteam urma cursurile liceului – se luase o decizie în acest sens. 

– Du-te și dă în altă parte, dar ai mare grijă ce faci… Du-te undeva să nu te cunoască lumea…, mi-a șoptit profesorul de matematică, îmbărbătându-mă cum putea și el. 

Asta a fost o palmă puternică pentru mine. Ce să fac cu viața mea? Încotro să mă îndrept? Nu știu cum mai e acum, dar în vremurile alea se dădeau două sesiuni de admitere la liceu. La începutul verii se dădea admiterea pentru liceu și Pedagogică, la Câmpulung, iar admiterea pentru școlile profesionale se dădea, de regulă, în toamnă. Schema era bine gândită – ăștia care nu reușeau să intre la liceu se puteau duce la școlile profesionale. Deși mi se rupea inima, fiindcă asta contravenea tuturor așteptărilor mele, până la urmă am zis, m-au dat afară, nu-i nici o problemă, dau la Uzina Mecanică Muscel (UMM), care era cea mai tare școală profesională din România acelor ani. Peste ani, UMM avea să se transforme în ARO. La examen urmau să participe și vreo 3-4 băieți din satul Poienărei, iar din toată comuna Corbi erau vreo 14-15 inși. M-am dus și am dat examen la UMM. Erau vreo 10-11 pe loc, se știa că acolo era bătaie mare. 

Eu întotdeauna am fost premiant, dar nu mă consideram așa extraordinar. Dom’le, după ce m-au dat afară de la liceul din Curtea de Argeș, m-am ambiționat și n-au mai fost examene pe care să nu le iau cu nota 10. Parcă mi se limpezise mintea. Când s-au afișat rezultatele la UMM, m-am dus și am început să mă uit pe liste începând de la sfârșit, de la ultimul clasat. Așa aveam obiceiul. Am parcurs listele ușor, ușor. Pe prima nu eram. Am parcurs-o și pe cealaltă și pac, am văzut că eram numărul 1. Carevasăzică intrasem pe primul loc. Atunci mi-a venit inima la loc. 

Am început școala. Cei acceptați în prima parte a listei erau băgați pe specializarea strungari-frezori, iar cei din ultima parte ajungeau la turnătorie și la forjă. Fiind primul pe listă, îmi puteam alege orice clasă doream. Am făcut alegerea, credeam că va fi bine. La prima oră, dirigintele m-a pus șef de clasă. La UMM te îmbrăcau din cap până-n picioare – uniformă, inclusiv șapcă, bocanci, cremă de ghete, îți dădeau până și pastă de dinți. 

La vreo două-trei zile după începutul anului școlar, într-o pauză, jucam fotbal în curtea școlii. Dintr-odată, am auzit în difuzor: ”Andreescu, la cancelarie!”.  Dom‘le, când mi-am auzit numele, m-a tăiat așa pe burtă… Să vezi că m-au dovedit ăștia!, mi-am zis. În cancelarie mă așteptau trei inși, directorul și alți doi în civil, probabil securiști. Pe masă era dosarul meu de admitere, i-am recunoscut coperțile. Directorul m-a întrebat din prima: 

– Unde sunt părinții tăi?

Mi-am dat seama că n-avea rost să mint. 

– Sunt arestați. 

– Ce fel de arestați?

– Politic.

Oricum știau, că de-aia mă chemaseră. Directorul a continuat pe aceeași tonalitate sentențioasă:

– Având în vedere acest fapt, nu poți urma cursurile școlii noastre. 

Și-apoi mi-a pus dosarul în brațe, închizând ușa în urma mea. A fost groaznic, groaznic... Se-ntâmpla a doua oară în numai trei luni. Plângând în hohote și strângând dosarul la piept, m-am dus la o soră a tatei care locuia lângă piață din Câmpulung. Nici nu mai știu pe unde am mers, cum am ajuns acolo. 

– Lasă mă copile, nu mai pune la inimă… Hai că te dăm noi la o altă școală, hai că aranjăm noi…, îmi spunea unchiul. 

Ce era să zică?, văzând halul în care eram, prăbușit cu totul. În Câmpulung funcționa o școală de meserii – de exemplu, puteai învăța zidăria – la care intrai fără examen, dar trebuia să te duci cu mâncarea ta, iar asta era o problemă, atât de rău ajunsesem. Și-apoi, nici prin cap nu-mi trecea să mă apuc de zidărie. Ce ai fost și ce ai ajuns – doar asta îmi răsuna în timpane. Până la urmă, am zis, unchiule, nu stau, și-am plecat acasă, la Poienărei, amărât ca vai de mine.  

Acolo am găsit-o pe bunica, draga de ea. Dacă ar fi luat-o la pușcărie, chiar că se alegea praful de tot și de toate. Ea ne-a fost mamă în anii ăia. Bunica a fost moașă cu studii – știu din familie că, la un moment dat, fusese singura femeie din sat care putea vota. Văzându-mă cum mă consumam, mi-a zis: 

– Lasă, măi copile, lasă… că la anul dai în altă parte, s-or mai liniști ăștia… Ca să nu uiți ce ai învățat, du-te și tu la școală aici, în sat. E bine să îți ocupi mintea cu ceva.   

În fine, m-am dus mai mult așa, de drag ca să fiu cu alți copii. Știam ce era de știut. Profesorul de matematică – Irinescu – era un om tare de treabă. Știa prea bine cine sunt și nu mi-a făcut nici cel mai mic neajuns, dimpotrivă, m-a îmbărbătat în repetate rânduri. Mă lăsa să explic la tablă problemele pe care ceilalți nu știau să le rezolve. Printre colegi se număra și un băiat foarte bun, care peste ani avea să ajungă secretar de stat în Ministerul Chimiei. El era cel mai isteț dintre ceilalți elevi. Țin minte că, într-o zi, a protestat în fața profesorului, supărat că nu-i dăduse o notă de 10. Atunci, domnul Irinescu i-a zis:

– Măi, dacă ție îți dau 10, lui Andreescu, dacă ar fi elevul meu, ce notă ar trebui să-i dau? 

Anul următor m-am dus la Câmpulung și am dat examen de admitere la Liceul Pedagogic. Chiar îmi doream să devin profesor. La fel ca la UMM, la Liceul Pedagogic am intrat tot primul pe listă, deși aici era altă ”marfă”.      

Trebuie spus că admiterea la Liceul Pedagogic din Câmpulung presupunea examenul propriu-zis, mare, care era prefațat de un așa-zis test de ”ureche muzicală”. Profesorul care ne testa era renumit în acei ani – mă refer la domnul Alfons Popescu, dirijor și compozitor, cunoscut și pentru frumoasele coruri muscelene pe care le coordona la Domnești, câștigând premii peste tot prin țară. Testul muzical era chiar simplu – profesorul bătea un ritm în pupitru cu un creion, iar elevii încercau să bată la fel. Nu am avut probleme. La final, Alfons Popescu m-a întrebat: 

– De unde ești? 

– Satul Poienărei, comuna Corbi. 

Asta a fost marea greșeală pe care o făceam atunci. Când eram întrebat, spuneam ”satul Poienărei, comuna Corbi”, ori eu n-ar fi trebuit să zic asta, pentru că toată lumea știa că Poienăreiul a avut partizani și susținători. Ar fi trebuit să le răspund simplu: ”Sunt din comuna Corbi”, atât și nimic mai mult, dar nu mă gândisem, nu mă ducea capul la de-astea. Și Alfons Popescu mi-a zis:   

– Măi, tu nu cumva ești băiatul popii Andreescu?

– Da, zic. Sunt fiul lui. 

– Vezi să nu te afle ăștia, ai grijă de tine…

La ceva timp după aceea, aveam să aflu că soția lui Alfons Popescu era rudă cu noi. El m-a avertizat, mi-a zis să am grijă. A avut intenții foarte bune în ceea ce mă privea. 

După ce am luat și examenul principal, am plecat acasă, mulțumit că reușisem să intru din nou primul pe listă. Bineînțeles că, după numai 1-2 săptămâni, mi-a venit și plicul de care mă temeam. Conducerea Liceului Pedagogic din Câmpulung mă chema să îmi iau actele. Nici acolo nu puteam învăța. 

Am simțit că se prăbușea cerul pe mine. Pe zi ce trecea, mă-nrăiam mai mult și mai mult… Nu știam ce să fac. Pământ nu mai aveam, ne luaseră totul. O soră de-a tatei, din Stănești, mi-a făcut niște pantaloni din ăștia mai groși, ca să reziste la toate alea, pregătindu-mă să mă apuc de muncă pe-aici, pe lângă casă. Eram disperat, disperat… Nu știam ce se va alege de viața mea. Îmi venea să mor când îi vedeam pe ceilalți copii că plecau la școală. Aș fi făcut orice, numai să mă duc și eu cu ei. 

Pe urmă să vedeți că totuși lucrurile s-au mai așezat. Eram deja în vara lui ‘59, prin iulie, când îmi pierdusem orice speranță că voi mai ieși la liman. Mă hotărâsem să nu mai încerc niciunde, fiind convins că oriunde m-aș fi dus, la orice liceu sau școală profesională, se va întâmpla la fel și voi fi dat afară. Într-o zi, țin minte că jucam fotbal lângă biserică – acolo se întâlneau tinerii din Poienărei. Era și o bancă pe care stăteam la taclale. La un moment dat, un tip, care era căsătorit cu o verișoară primară de-a tatei, deși el era unul dintre cei mai mari comuniști din sat, l-a trimis la mine pe un băiat, transmițându-mi că mă aștepta până la el. M-am dus.

– Mă, tu la ce liceu te gândești să dai în toamnă?, m-a întrebat. 

– Nu mai dau nicăieri, că oricum voi fi dat afară de peste tot. 

Și el de colo:

– Știi ce, mă băiatule, du-te la Industria Lemnului, la Curtea de Argeș. Eu cred că acolo nu îți mai face nimeni nimic.

Știa el ce știa, doar nu degeaba era comunist de frunte. Să vă spun de ce știa. Pe la toate examenele la care participam eu, concura și băiatul secretarului de partid din sat, iar ăla nu era capabil să fie admis, în timp ce eu intram primul pe listă. 

– Las’ că o să se-ntoarcă și el în sat, acușica..., obișnuia să spună fiul secretarului de partid, ori de câte ori revenea acasă după un examen picat, când era întrebat dacă eu fusesem admis. 

Și avea dreptate. Până la urmă reveneam și eu, plouat și cu coada între picioare, cu toate că eram mereu admis, dar după aceea intervenea originea mea ”nesănătoasă”. 

(Inginerul și profesorul Nicolae Iulian Cujbescu pe prispa casei din Poienărei, unde a fost realizat interviul / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Până la urmă, m-am hotărât să încerc și la Industria Lemnului. La urma urmei, ce aveam de pierdut? Ei, acum nu mai erau 10-11 candidați pe loc, ca la UMM, aici erau numai 2, maxim 3. Ce-i drept, era o școală profesională mai de mâna a doua. Examenul presupunea două probe scrise la Matematică și Română, în două zile diferite, plus o probă orală, care se susținea în aceeași clasă și în aceeași zi – intram unul după celălalt. Evident, subiectele erau mult mai ușoare decât cele pe care fusesem obișnuit să le rezolv la liceu, atât la Română cât și la Matematică. Mi-amintesc că unul dintre subiectele pe care le-am tras la proba orală de română presupunea doar să citesc cu voce tare poezia ”Balta” de Vasile Alecsandri, fiindcă acolo era nivelul destul de scăzut și profesorii voiau să se asigure că toți știam să citim. După ce am tras biletul, o doamnă m-a spus să mă duc în bancă, să-mi pun gândurile în ordine și apoi să citesc poezia. 

– Haideți că v-o spun așa, fără să o mai citesc din manual, i-am zis. 

Profesoara s-a holbat la mine.

– O știi pe dinafară?!

– Da.

 Și i-am recitat ”Balta”.

– Mai știi și alte versuri? 

– Știu. 

Am mai recitat vreo două-trei poezii, apoi m-a oprit și m-a întrebat:

– Dar tu ce cauți aici, la Industria Lemnului? De ce nu ai dat la liceu în altă parte?

Era vizibil mirată. Am avut prezență de spirit și am mințit-o că tata lucra în acest domeniu de care și eu aș fi fost pasionat încă de mic copil. Nu au fost probleme. Din nou am intrat primul. Și primul am rămas pe tablă până când s-a terminat școala, că erau niște table pe care se scriau numele fruntașilor la învățătură. 

Dirigintă mi-a fost chiar profesoara de Română cu care am dat testul oral. La prima oră de dirigenție, mă așezasem în ultima bancă, deja fiind obișnuit să mă ascund, să nu ies în față. Îmi doream să fiu văzut cât mai puțin. Avusese loc o ședință de UTM (Uniunea Tineretului Muncitor) în cadrul căreia fusese ales șeful clasei – așa se proceda pe-atunci. Nefiind membru UTM, eu n-am participat la ședință. Apartenența la UTM reprezenta cea mai importantă condiție pentru a putea ajunge șef de clasă. În poziția asta, colegii îl aleseseră pe un găligan, Tolănescu îl chema, care ulterior avea să-mi devină bun prieten. Deși era înalt și bine făcut, Tolănescu se așezase în prima bancă, însă profesoara i-a zis:

– Nu tu ești șeful clasei. El e! – și m-a indicat pe mine. 

Când am auzit asta – să-mi fie iertată expresia –, eram cât pe ce să mă piș pe mine. Zic, aoleo, asta îmi trebuia mie acum? M-am ridicat în capul oaselor – toți ochii erau ațintiți pe mine –și am zis: 

– Vă mulțumesc, tovarășa dirigintă, dar eu nu pot fi șeful clasei. Chiar nu pot. 

– De ce nu poți?

– Nu sunt membru UTM.

– De ce nu ești?

Și-atunci am încercat s-o brodesc cumva, doar-doar oi scăpa și m-o lăsa în pace: 

– Poienăreiul e un sat mic, n-avem organizație UTM.

– Faceți-i actele imediat!, a tunat diriginta. Mâine te duci la raionul de partid să te facă UTM-ist. 

M-am cutremurat! Dumnezeule, ce mă fac acum, Dumnezeule? M-am dus în closet și m-am închinat, tremurând din toate încheieturile. Ajută-mă, Doamne, ajută-mă, că dacă nici acum nu scap, o dau în bară definitiv – așa mă consumam, ca vai de mine. 

A doua zi m-am dus la raionul de partid. Acolo, într-un birou, se aflau trei inși. Zice unul:

– De unde ești?

– Satul Poienărei, comuna Corbi. 

Evident că n-ar fi trebuit să spun asta.           

– În Poienărei au fost partizani. Nu cumva, popa Andreescu o fi taică-tău? 

Îi știau și numele. De data asta am mințit pe nerăsuflate: 

– Nu. Andreescu e un nume des întâlnit în Poienărei. Jumătate din familii poartă numele Andreescu. 

Și poc!, ăla a bătut cu ștampila. Admis. Așa mi-au dat carnetul roșu de membru UTM, apoi am ajuns șef de clasă și membru în comitetul UTM pe școală. Să știți că în școlile astea profesionale era mai rău ca în armată. Făceam o zi de școală, una de practică în fabrică. Când maistrul instructor n-avea chef să meargă cu noi la practică, mă lăsa pe mine să conduc grupul. Deseori ne puneau să cântăm când mărșăluiam spre fabrică. În fine. 

În anul al II-lea m-au dovedit. Aveam un profesor, Drăgușanu îl chema, rudă cu actualul preot din Poienărei, care știa prea bine ce era cu mine. Într-o zi a venit și mi-a spus: 

– Fii foarte atent, că a fost un scandal monstruos în cancelarie… Au vrut să te dea afară, dar ai avut mare noroc…

În ce a constat norocul? Drăgușanu mi-a relatat că, în toiul scandalului, în favoarea mea intervenise chiar profesoara de Fizică, tot ea fiind secretarul de partid pe școală. Profesoara aceasta nu că mă plăcea, mă iubea, pur și simplu mă iubea. Le-a spus ălora în față:

– Cu ce este de vină copilul ăsta? A pierdut deja un an, iar acum a făcut mai bine de un an de școală aici. Statul a investit în el, i-a dat hrană și l-a pregătit pentru o meserie. A omorât pe cineva? Nu! Ce infracțiuni a săvârșit el, ca să-l dăm afară din școală și să-i distrugem viața? E doar un copil nevinovat. De aici iese simplu muncitor, ce ați vrea să iasă? Lăsați-l în pace!  

N-au mai avut ce să facă. Atunci, aflând că mi se lua apărarea și că existau profesori care îmi înțelegeau situația, am devenit mai sigur pe mine… nu mă mai ascundeam, nu mai preferam umbra…

Când am terminat școala profesională, șefă de promoție au pus-o pe una care era secretar de partid – aspectul ăsta a contat cel mai mult, nu învățătura ca atare. Însă, din toți cei 120 de elevi care absolviserăm, doar mie mi s-a oferit singurul loc de angajare disponibil în Curtea de Argeș, nu șefei de promoție și nici altora. Au fost foarte omenoși cu mine. Pe ceilalți i-au repartizat prin țară, pe la diverse fabrici și uzine. Mie mi-au zis: ”Tu rămâi aici, în Curtea de Argeș”. A fost bine. Din momentul acesta, am început să am și eu noroc. Bineînțeles, gândul meu era tot să fac un liceu, tot să fac o facultate. Niciodată n-am renunțat la asta.  

Răzvan Gheorghe: Cum ați reușit să faceți liceul?

Nicolae Iulian Cujbescu: După absolvire m-am dus la fabrică. Lucram în schimburi și ziua și noaptea. Era un calvar. În schimburile de noapte simțeam că înnebuneam, așa lehamite mă apuca. Știam că nu eram pe drumul meu și asta mă consuma teribil. Orele abia dacă se scurgeau. Îmi ziceam că mă mai duc noaptea asta, apoi nu mai calc pe-acolo, dar uite că mi-a dat Dumnezeu putere și am rezistat. Trebuia să rezist, cum să-mi câștig pâinea altfel, fără un liceu, fără o facultate? 

M-am bucurat când am auzit că se dăduse un decret care îți permitea să faci liceul la seral dacă erai angajat. Până atunci, legea spunea că puteai face seralul numai dacă aveai o vechime de 3 ani în câmpul muncii. Acum, datorită decretului, puteai intra la seral încă din prima zi de muncă. Am dat examen și am intrat. Mi-era foarte greu și cu școala, și cu munca în schimburi – de la cursuri mă întorceam seara târziu, în jur de 22.00-23.00, și veneam pe jos, că nu era autobuz, liceul fiind în zona de sud a Curții de Argeș, în timp ce fabrica era în zona de nord, adică tocmai în cealaltă parte a orașului.  

Fie că eram la școală, fie că prestam la fabrică, eram mereu sfârșit de oboseală. În plus, șeful de secție nu mă înghițea deloc. Era calificat la locul de muncă și se temea că, dacă terminam liceul, aș fi putut veni în locul lui. Drept urmare, mă băga să lucrez la orice mașină de-acolo, la gater, la circular, la pendulă sau la ce mama dracului aveau ei nevoie. La gatere era cel mai dificil – erau mari, verticale, cu 10-12 pânze odată. La unul singur lucram câte trei inși în același timp. 

Într-o duminică, lucram la gater. Mai erau doar câteva minute până la terminarea programului. Abia așteptam să plec. Aveam întâlnire cu viitoarea mea soție, care pe-atunci era elevă la liceu. La un moment dat s-a accidentat unul de la un circular. Se adunase un maldăr de lemne acolo. Și îmi zice șeful de secție: 

– Andreescule, lasă-i pe-ăștia să curețe gaterul și du-te la circularul ăla, rezolvă problema!

Am văzut negru în fața ochilor. Asta presupunea să rămân mult peste program. Eram rupt de oboseală. 

– Mă, da te-ai găsit să mă trimiți taman pe mine? 

–  Dacă nu te duci la circulară, te duci acasă și acolo rămâi!

 – Mă duc acasă! 

Mi-am luat pufoaica din cuier și dus am fost. O săptămână întreagă n-am mai trecut pe la fabrică, m-am dus doar la școală. Temându-mă că urma să fiu din nou dat afară din liceu, fiindcă nu mai munceam, le-am explicat profesorilor situația mea, iar unul dintre ei a pus mâna pe telefon și a sunat la fabrică, rugându-i pe cei din administrație să mă dea la muncă doar ziua, ca să pot face liceul în paralel. În fine, problema s-a rezolvat foarte bine pentru mine. Administrația m-a făcut recepționer la depozitul de rășinoase pentru Export. Era ceva de vis. Se terminase cu munca fizică, acum doar notam datele materialelor și aveam grijă de vagoanele pentru Germania Federală. Asta se întâmpla prin ‘69-‘70.  

La școală mă bazam pe ce știam deja, în special mă atrăgea matematica. Țin minte că unele fete de la Liceul ”6 Martie” obișnuiau să mă aștepte pe scări, când ieșeam de la fabrică, ca să le ajut să își facă temele la aritmetică. Deseori jucam fotbal în curtea școlii, îmi plăcea mult asta. Am luat bacalaureatul cu brio. În sfârșit, acum aveam și eu un liceu terminat, chiar dacă la seral. Intram în rândul lumii, cum s-ar zice. De-acum puteam încerca la facultate. 

Răzvan Gheorghe: Când v-ați schimbat numele din Andreescu în Cujbescu? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Asta s-a întâmplat chiar în această perioadă, pe la finalul anilor ‘60. Mă temeam că, altminteri, nu mi-ar fi fost permis să fac o facultate, or numai la facultate mă gândeam. Îmi ajunseseră toate pe care le pătimisem și trăiam cu groaza că voi pierde alți ani din viață. Până la urmă ne-a înfiat bunica, eu și sora mea devenind Cujbescu. Scopul era să ascundem numele părinților, că de acolo începeau toate problemele. Acum bunica era mama noastră din punct de vedere legal. După Revoluție, un văr, care fusese secretar de stat la Ministerul Muncii, mi-a spus imediat: ”Bă, schimbă-ți numele, revino la ‹Andreescu›”. Nu am făcut-o pentru că toată lumea mă știe de Cujbescu, așa apar în toate actele pe care le-am semnat. 

Dar să revenim la firul poveștii. Schimbându-mi numele, am fost admis la Universitatea Politehnică București. N-au fost probleme nici la înscriere, nici la admitere. Locuiam în Regie. Aveam să termin al optulea din facultate. De fapt, singura problemă pe care am întâmpinat-o s-a întâmplat în anul al II-lea, când secretarul de partid al Politehnicii, profesorul Kelemen, l-a chemat pe un coleg și i-a zis:

– Mă, ia-l pe Cujbescu și hai să-l facem membru de partid.  

Colegul respectiv – dragul de Jenică – mi-era bun prieten, știa foarte bine întreaga mea situație, cunoscând-o și pe viitoarea mea soție, care pe-atunci era studentă la Medicină. M-a luat de-o parte și mi-a spus:

– A zis Kelemen să îți completezi adeziunea ca să te faci membru de partid.

Când l-am auzit, mi s-au tăiat genunchii.

– Măi Jenică, i-am zis, tu știi câte am pățit eu… Dacă fac adeziunea, ei vor cere avizul, ca să vadă dacă sunt curat, vor afla cine sunt și mă vor da afară din facultate!

– Și ce să-i spun ăstuia? 

– Spune-i că m-ai lăsat să mă gândesc, poate o uita și ne-o lăsa în pace.   

Dar ți-ai găsit! După o săptămână, Kelemen l-a întrebat din nou pe Jenică de ce nu i-a adus adeziunea mea. Atunci am răbufnit:

– Spune-i că nu vreau și cu asta basta!

Săracul s-a dus și i-a zis că nu voiam. Nu s-a întâmplat nimic atunci – în perioada aia nici nu aveam cursuri cu Kelemen. În vară însă, trebuia să facem practică la o uzină mecanică din Bărăgan, iar examenul de practică îl dădeam cu el. La uzină totul decursese bine. De regulă eu făceam caietul de practică și toți ceilalți copiau după mine. Așa s-a întâmplat și atunci. Mă pricepeam. Bineînțeles că am știut tot la examenul de practică, dădusem și caietul la analiză. În condițiile astea, nu mică mi-a fost surpriza când m-a strigat Kelemen și m-a anunțat că îmi dăduse nota 5. Toți ceilalți luaseră 10, deși copiaseră după mine! Gestul lui m-a scârbit până peste poate. Pentru mine o notă de 10 la practică era esențială, fiindcă mă ajuta la medie, iar dacă aveai o medie peste 7, luai bursă. Și bursa asta era foarte importantă, mă ajuta să rămân pe lina de plutire. Din cauza lui Kelemen am rămas fără bursă și a trebuit să fac foamea. Mi-a fost foarte greu. 

Răzvan Gheorghe: Așadar, pentru că ați refuzat să deveniți membru PCR, secretarul de partid de la Politehnică v-a lăsat fără bursă. 

Nicolae Iulian Cujbescu:  Da, asta s-a întâmplat. Evident, Kelemen nu a spus niciodată că ăsta e motivul. În anul al III-lea urma să-l am profesor. Mă așteptam să mă bușească din nou, într-un fel sau altul, dar credeam că totuși voi avea noroc: o modificare recentă a regulamentului prevedea că, dacă luai cel puțin 8 la examenul scris, puteai alege să rămâi cu nota asta și să nu te mai prezinți la proba orală. Dacă voiai o mărire, intrai la oral. Vă dați seama că, în condițiile celor deja pățite, la Kelemen am învățat ca la dracu’. Am dat examenul și așteptam pe hol să fiu strigat, așa cum se proceda, ca să mi se spună nota. Speram să am peste 8 și să scap de o interacțiune cu Kelemen, dar iată că numele meu nu a fost strigat. Plin de lehamite, a trebuit să intru la examenul oral. Am tras biletul – știam toate subiectele – și am ales să rămân la tablă, așa, ca o formă de protest, pentru că, de obicei, după ce trăgeai biletul, trebuia să te întorci în bancă, să rezolvi problemele pe hârtie și abia mai apoi să ieși în față. Eu am luat biletul, m-am dus direct la tablă și am rezolvat toate exercițiile. Când a văzut, Kelemen mi-a zis:

– Tovarășe Cujbescu, ați luat 8 la scris. 

Atunci mi-am pierdut răbdarea. Aveam o cârpă în mână, nu burete, și-am aruncat-o puternic în tablă, de-a rămas lipită acolo. Secretarul de partid a tresărit și m-a fulgerat din priviri, apoi mi-a spus:

– Nu-mi place atitudinea dumneavoastră! De ce vă comportați așa?   

– Păi, de ce nu m-ați anunțat că am luat 8 la examen? Dacă știam, nici nu aș mai fi intrat la oral. 

În fine, mi-a pus nota 8 și am plecat. A trecut timpul, eram prin anul al V-lea. În perioada aia îmi pregăteam examenul de diplomă. Într-o seară, târziu, mă întorceam cu viitoarea soție de la teatru – în studenție am tot mers la teatru, în pofida sărăciei în care mă zbăteam. Ne urcaserăm în tramvaiul 26. La un moment dat, într-o stație s-au urcat și profesorul Kelemen cu soția. Era foarte aglomerat, în pofida orei târzii – ieșiseră mai mulți de pe la diverse spectacole. Văzându-i, m-am ridicat și i-am acordat locul doamnei, eu rămânând agățat de bară lângă profesor. 

– Ce mai faci, dom’ inginer?, m-a întrebat. 

O perioadă am vorbit chestii banale, dar îmi tot umbla prin burtă să-i zic ce îmi făcuse atunci, în anul al II-lea, când mă lăsase fără bursă. Și până la urmă i-am spus, fiindcă oricum terminam facultatea și nu mai aveam treabă cu el. 

– Domnule profesor, să știți că ați făcut o mare greșeală cu mine. 

– Ce greșeală?   

– Mi-ați dat 5 la practică. Eu n-am mai auzit de nimeni în Politehnică să fi luat 5 la practică, poate doar dacă nu s-au dus deloc. Din cauza dumneavoastră am rămas fără bursă. Să vă spun eu de ce ați făcut asta? Pentru că nu am vrut să mă fac membru de partid. Dar știți dumneavoastră de ce nu am vrut să mă fac membru de partid? 

Discutam după ‘70, acum se relaxaseră lucrurile. Am continuat:

– Părinții mei au fost arestați politic, tata împușcat, iar mama condamnată la ani grei de închisoare. Eu am fost hăituit și dat afară din școli ani de-a rândul. Mi-a fost o spaimă cumplită că, dacă depuneam adeziunea pe care o cereați, urma să fiu verificat și să se afle despre execuția tatălui. Mi-era groază că voi fi dar afară din facultate.   

Mă privea cu ochii căscați. 

– De ce nu mi-ai spus nimic?, a îngăimat.

– Mi-a fost frică.   

I se citea pe față părerea de rău. Kelemen era secretar de partid, e-adevărat, dar înțelegea că se purtase nedrept cu mine. Știa ce însemna o bursă pentru cineva ajuns în situația mea. Era om deștept. Și-a dat seama ce se întâmplase și în ce situație mă pusese. El luase personal refuzurile mele de a mă face membru de partid, crezuse că-l persiflam. Ne-am strâns mâinile și ne-am despărțit în cele mai cordiale relații. 

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat după ce ați absolvirea facultății? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Facultatea am terminat-o în 1971. Aveam 28 de ani și nu mă luau în armată. Mama îmi zicea să mă însor, iar eu îi răspundeam că încă nu făcusem armata. Dacă îmi aranjam viața, mă angajam pe undeva și mă trezeam pe cap cu ordinul de încorporare, iar nu era bine, că s-ar fi complicat toate. Voiam să fac armata ca să scap de-o grijă. În perioada aia se efectuau niște reorganizări masive în cadrul armatei, de-aia recrutările se dăduseră peste cap. Mama și-a dat seama că eram rude îndepărtate cu comandantul Comisariatului de la Curtea de Argeș, așa că s-a dus la el și l-a rugat să rezolve problema, adică să fiu luat în armată. Bineînțeles că ăla a rezolvat situația – imediat mi-a venit ordinul de încorporare –, dar i-a explicat mamei că voi fi dat la trupă, în niciun caz la vreo școală de ofițeri sau mai știu eu pe unde, având în vedere originea mea ”nesănătoasă”. 

Am ajuns într-o unitate din Turnul Severin, la artilerie. Eram mai mulți care rămăseserăm fără armată și ne-au băgat acolo. Ministerul Forțelor Armate se transforma în Ministerul Apărării Naționale – o adevărată harababură cuprinsese sistemul. În tot regimentul, cred că eram vreo 5-6 teriști – aveam semnul cu inițialele TR pus pe uniformă, iar superiorii ne protejau, ne țineau pe la birouri. Așa că am scăpat de instrucție. Toată armata n-am făcut altceva decât să scriu conspecte pe care ar fi trebuit să le scrie ofițerii, însă ei n-aveau treabă cu de-astea. 

În biroul în care stăteam zilnic, la divizion, erau stivuite toate dosarele soldaților din unitate. Am observat un lucru interesant: cotoarele unora erau divers colorate: unele roșii, altele negre sau albastre. Până la urmă am început să mă uit prin ele, totodată cutând și dosarul meu. Erau multe, multe. Când l-am găsit, am remarcat că și cotorul lui era colorat deosebit. Atunci m-am prins: doar văzând culoarea aia, CI-stul unității – adică securistul de la contrainformații – sau superiorii știau imediat cu cine aveau de-a face. Până atunci crezusem că la dosar scria ce declarasem eu, anume că mă chema Nicolae Iulian Cujbescu, că eram născut din flori și că fusesem adoptat de bunică. Ți-ai găsit! Acolo scria că tata fusese preotul Ioan Andreescu, ”legionar” și condamnat la moarte. Și în dreptul mamei era trecută condamnarea la închisoare. Dincolo de faptul că tata nu a fost niciodată legionar, mi-a fost clar că sistemul știa totul despre mine. Degeaba îmi schimbasem numele, crezând că, vezi Doamne, îi păcălisem. Citind toate alea, mi-a intrat un morcov, vă dați seama.  

Când mai aveam cam o lună până la eliberare, CI-stul unității , care într-un fel era băiat bun, mi-a spus: 

– Domnule, să știți că va trebui să vă mutați de la unitatea asta. 

– De ce?, l-am întrebat, surprins de cele auzite. Eu nu mai am decât o lună. 

Nu mi-a răspuns, a plecat ca și cum nu îmi auzise întrebarea. Și într-adevăr, la puțin timp după aceea mi-a venit o hârtie în care eram înștiințat că trebuia să mă transfer de acolo. Unde? Nu scria. Contrariat, m-am înfățișat la comandat ca să aflu ce era de făcut. Fără să intre în detalii, mi-a zis că nu mai puteam rămâne. Până la urmă, fiindcă aveam specializare de inginer mecanic, m-a trimis la școala de șoferi de la Buzău, unde mi se deschidea și perspectiva de a preda. Școala funcționa în cadrul unității. M-am dus, ce aș fi putut face? Aveam doi prieteni buni printre colegi, țin mine că plângeau în gară când am plecat. 

Răzvan Gheorghe: De ce v-au mutat la o altă unitate? Care a fost motivația reală? 

Nicolae Iulian Cujbescu: Motivul? Se pregăteau să ne facă sublocotenenți – cu gradul ăsta se finaliza stagiul militar obligatoriu –, iar eu trebuia să rămân simplu soldat, având în vedere originea ”nesănătoasă”. Așa că m-au trimis la Buzău ca să scape de mine. Unitatea de acolo era ca vai de ea, n-aveau nici măcar logistica elementară. De unde veneam, avuseserăm arme automate funcționale, aici mai toate erau stricate. Le țineau în mână ca pe o lopată. Pretutindeni domnea cea mai mare delăsare. Colegii nici nu păreau soldați, erau mai degrabă șoferi. Stând de vorbă, mi-au zis că aici se pregăteau pentru munca de pe diverse șantiere. Nu erau ca mine. Ei făceau 1 an și patru luni de armată, eu mai aveam doar o lună. Unii urmau să ajungă la fabrica de melană din Câmpulung Muscel, alții la Docul Uscat de la șantierul naval din Constanța sau în diverse alte zone. Spuneau că cel mai bine era la Constanța, la Docul Uscat, fiindcă acolo stăteau numai doi-trei în cameră, condițiile fiind mai bune decât pe alte șantiere.   

Curând după ce am ajuns la Buzău, m-am prezentat în fața comandantului unității, curios să aflu ce puteam face acolo. Mi-am dat seama că n-avea rost să mă apuc să predau mecanica la școala de șoferi, pentru că mă eliberam curând, peste numai o lună, iar acolo era nevoie de un profesor care să-și poată duce până la sfârșit cursurile. Și mă-ntreabă comandantul: 

– Cujbescule, ce să fac eu cu tine? 

– Mă puteți trimite la un punct de lucru.

– Uite ce, te trimit la Câmpulung. Ești muscelean, vei fi aproape de casă. 

Nu voiam la Câmpulung. Mi-era rușine să mă vadă cunoscuții că dădeam cu sapa pe-acolo. 

– Dați-mă la Docul Uscat de la Constanța, i-am solicitat, amintindu-mi de cele discutate în compania colegilor.     

Comandantul a fost boier, mi-a dat imediat o foaie de drum pentru Constanța. Acolo am dus-o bine. Docul Uscat e o gaură mare și secată în care se construiește vaporul, fiind inundată numai după finalizarea acestuia. Într-o duminică, am intrat în discuții cu un căpitan de la garnizoană – un om sufletist și de toată isprava. Din vorbă-n vorbă, i-am relatat tot ce v-am spus și dumneavoastră cu privire la drama mea și a familiei. A doua zi de dimineață, acest căpitan m-a luat și m-a dus la comandantul de acolo, care era într-o ședință cu toți căpitanii, explicându-i că grupa sa de meseriași (în special strungari și lăcătuși) avea nevoie de un inginer mecanic. Comandantul mi-a aprobat să lucrez sub coordonarea acestui căpitan. Meseriașii munceau cu civilii la Docul Uscat, în timp ce alte grupe dădeau la sapă sau prestau diverse alte munci. Numai armată nu era aia… Eu aveam grijă de plutonul acesta de meseriași, mă duceam cu ei. Curând a venit și eliberarea. Asta a fost armata mea. 

Răzvan Gheorghe: Ce ați muncit după armată?   

Nicolae Iulian Cujbescu: M-am angajat la Trustul Pitești. Întotdeauna am fost apreciat și respectat pentru munca mea. Într-o perioadă chiar s-a pus problema să fiu numit director la SMA Curtea de Argeș, dar cea mai importantă condiție pentru a deține o astfel de funcție era să fi membru de partid, or eu nu eram, nu puteam deveni și nici nu-mi doream. Nu m-a deranjat niciodată că n-am fost membru PCR, însă efectul era că nu puteam avansa în funcție. Asta frustrează. Acolo eram vreo 18 ingineri și toți ceilalți aveau carnet de partid. La Trustul Pitești doar eu și femeia de serviciu nu eram membri de partid. 

Primeam salariul maxim pentru un inginer principal – ajungeam la 2800 de lei, asta cu toate sporurile aferente. În schimb, un director de SMA câștiga dublu: în jur de 5000 de lei. Desigur, în familie ne-am descurcat, fiindcă aveam două salarii bune în casă, soția fiind medic stomatolog, însă tot simțeam o strângere de inimă. O fi fost salariul meu unul bun, dar nu era de director, nu era cât aș fi putut și cât aș fi meritat. 

La un moment dat a fost cât pe ce să am din nou probleme. Într-o perioadă se luaseră la puricat cadrele de partid. Teoretic eu n-aveam treabă, că nu eram membru PCR, dar probabil că atunci i-au luat în colimator și pe aia care nu erau, că de ce nu erau. Astea vor fi fost vremurile. Că au existat astfel de discuții în ceea ce mă privea, am aflat de la un inginer bucureștean, Trandafir îl chema, pe care îl cunoșteam de mult timp și deveniserăm prieteni. El mi-a relatat că de verificări se ocupase chiar tovarășul Ion Dincă – pe-atunci era prim-secretar al Comitetului Județean de Partid din Argeș. Mai mult, același Dincă îl băgase în ședință pe directorul de la Trustul Pitești, pe tovarășul Leca, pentru clarificări, cerându-i să mă trimită pe secție. Norocul meu a fost că directorul ținea în mod real la mine, cu atât mai mult cu cât se obișnuise să-i rezolv multe dintre hârtiile și problemele de la muncă. Potrivit lui Trandafir, care văzuse cu ochii lui întreaga scenă, Leca i-a spus lui Dincă în față:

– Tovarășe prim-secretar, trebuie să înțelegeți că nu mă pot dispensa de Cujbescu. Vă rog să-l lăsați aici. 

Și m-a lăsat. Mare om directorul Leca, dom’le. Dacă nu intervenea pentru mine, cine știe pe unde mai ajungeam. I-am rămas recunoscător pentru asta. Până la urmă s-a rezolvat și cu salariul meu, să vă spun cum. Să știți că în viață există unele trenuri importante – dacă nu le prinzi, nu le mai aduce nimeni înapoi. 

S-a-ntâmplat ca Direcția Agricolă să organizeze o radioconferință cu ministrul Agriculturii, iar Leca m-a trimis pe mine la acest eveniment, întrucât el nu putea ajunge. M-am dus. Acolo erau adunați vreo 25 de directori de la nivel județean – cadastrul, apele, doctorii veterinari, IAS-ul, Direcția Agricolă și așa mai departe. Inițial m-am așezat pe un scaun mai la ușă, fiind stânjenit, dar directorul Trustului IAS – Caragiu îl chema – mi-a făcut semn să vin în față și să mă așez pe scaunul ocupat de obicei de Leca. Acolo fiecare avea scaunul lui. S-a anunțat ordinea de zi, s-a făcut apelul și ni s-a dat cuvântul pe rând. Cei de dinaintea mea au cam fost muștruluiți și pe bună dreptate, fiindcă se prezentaseră într-un hal fără de hal, se vedea cu ochiul liber că erau prost pregătiți, deși cu toții vor fi fost directori. Până să-mi deschid gura, simțisem un nod în gât, văzând ce pățiseră cei ce luaseră cuvântul înaintea mea, însă, când am auzit întrebările ce mi-au fost adresate, mi-a venit inima la loc, fiindcă știam despre ce era vorba. Răspunsurile mi-au fost apreciate. 

– Băi, da ce pui are Leca și nu l-a arătat la față până acum!, se mirau ăia.   

La final, directorul Trustului IAS m-a tras deoparte și mi-a spus:

– Măi Cujbescule, hai la noi la IAS, că te numesc inginer mecanic-șef  și îți dau salariu cât un director de SMA.

Adică aș fi avut un salariu dublu. Oferta mă încânta, cum să nu? I-am promis că mă voi gândi la ea, rămânând să vorbesc și cu ai mei, adică să vad ce avea Leca de zis. A doua zi de dimineață m-am dus în biroul lui, mi-am proptit fundul în ușa capitonată, așa cum făceam de obicei, și l-am anunțat.

– Domnule director, să știți că vreau să plec.    

Leca s-a schimbat la față. Nu-i pica bine să rămână fără omul bun la toate.  

– Păi de ce?

I-am explicat. Copiii crescuseră, începeau meditațiile pentru facultate și nu ne mai ajungeam cu banii. Chiar nu mai puteam rămâne pe salariul ăla. Leca a înțeles situația. Mi-a cerut să mai am răbdare o lună, promițându-mi că îmi va rezolva problema salarială. Și a rezolvat-o. Începând cu luna următoare, m-a avansat ca inginer-șef și director de delegație. Dacă pleca unul dintre directori la București, că se făceau tot felul de pregătiri și specializări la Ștefan Gheorghiu, eu îi țineam locul, totodată având dreptul să primesc un salariu de director timp de 11 lui. Apoi plecau alții și tot așa. Primeam banii ăștia fără să fiu director titular și fără să fiu membru de partid. Era bine. 

Au trecut anii și a venit Revoluția. Pe 23 decembrie, cam așa, m-am dus la fabrică dimineață, la ora 7.00. Și Leca obișnuia să ajungă devreme. Cu o zi înainte, cei de la IAS se strânseseră în curte și-i ceruseră demisia. Nimeni nu știa ce se va întâmpla. Pe scări, în drum spre biroul directorului, am remarcat că dispăruse vechiul fotomontaj ce-l înfățișa dând mâna cu Nicolae Ceaușescu. Nu mai era de actualitate. Am ciocănit și am intrat, sprijinindu-mi posteriorul în ușă, cum făceam de obicei. Ca niciodată, l-am văzut pe Leca cum a tresărit și s-a albit la față. Se gândea că venisem să-l dau jos. S-a făcut coală de hârtie, dom’le, tot sângele i s-a dus din față. 

– Bună dimineața. Ce părere aveți de toate câte se întâmplă?, l-am descusut. 

Era vizibil furios, dar se abținea. 

– Uită-te și tu la ăștia ce fac…, mi-a zis, referindu-se la cei de la IAS. Așa se procedează? 

Nu i-am mai răspuns la asta, ci i-am zis direct:

– Domnule director, profit de faptul că suntem doar noi aici pentru a vă spune următoarele: vreau să vă asigur că eu nu voi face niciodată ceva, orice, împotriva dumneavoastră, pentru că știu ce i-ați zis primului secretar atunci când v-a cerut să îmi luați responsabilitățile și să mă trimiteți la secție.  

Imediat i s-a irigat fața. Nu i-aș fi provocat nici cel mai mic neajuns. A fost om cu mine. 

Răzvan Gheorghe: Cu ce v-ați ocupat după Revoluție? 

Nicolae Iulian Cujbescu: A trecut timpul, mi-am dat doctoratul la Politehnica București. Mi-am urmat chemarea. Ulterior am fost lector universitar, timp de opt ani, la Universitatea din Pitești, pentru Facultatea de Horticultură. Eram cadru universitar asiocial, întrucât dețineam, în același timp, și funcția de director al Oficiului Județean de Consultanță Agricolă. În urmă cu vreo 10 ani, s-a întâmplat să predau niște cursuri și la Curtea de Argeș. Cu acel prilej aveam să revăd, nu fără o strângere de inimă, liceul din care fusesem dat afară. La insistențele mele, directoarea a fost amabilă, permițându-mi să intru chiar și în cancelarie, acolo unde, odinioară, mi se pusese dosarul în brațe, în timp ce îmi arătau ușa. Mi s-a făcut pielea de găină, parcă retrăind întregul episod. Am doi băieți realizați și la casele lor, cel mare - Dan Iulian - e inginer, iar cel mic - Alexandru Nicolae - e medic stomatolog. Am doi nepoți minunați, un băiat și o fată. 

De ceva ani dețin o firmă de consultanță în domeniul agriculturii. Nu mă pricopsesc de pe urma ei, dar mă ține în viață. Îmi place să fiu foarte activ, poate așa mai păcălesc bătrânețea. Una peste alta, să știți că m-a ajutat Dumnezeu, care mi-a deschis mintea și m-a pus pe drumul meu.   

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc pentru acest interviu. A fost o onoare.

Nicolae Iulian Cujbescu: Eu vă mulțumesc!

Răzvan Gheorghe: Doamne, ajută!