După 31 de ani, istoricii ucraineni încă operează cu FALSURILE sovietice despre Bucovina și Basarabia. Dinamitarea minciunilor preluate de la ruși

Pentru a deveni un stat cu adevărat european, Ucraina trebuie să renunțe la miturile istoriografiei sovietice, inventate cu scopul explicit de a dezmembra teritorial România, să recunoască anumite realități și să își asume greșelile făcute când vine vorba de subiecte mai controversate din istoria sa, precum pogromurile antievreiești și antipoloneze. Istoricii și publiciștii ucraineni, și astăzi, după 31 ani, în ciuda accesului larg la arhive, documente și la alte surse de primă mână, continuă să opereze cu tertipurile sovietice antiromânești, punând la îndoială apartenența românească a Basarabiei de Sud și a Bucovinei de Nord. 

Un exemplu despre modul viciat în care ucrainenii ajung să trateze istoria provinciilor românești este site-ul znohistory.ed-era.com.

Publicăm mai jos fragmente dintr-un articol al acestui portal, pentru ca mai apoi să le combatem:

“România a știut să profite din plin de vicisitudinile războaielor care au avut loc pe pământ ucrainean. În calitate de aliați ai Antantei, românii au putut să-și legitimeze toate achizițiile teritoriale în fața învingătorilor. În timpul războiului polono-ucrainean din 1918-19, România a anexat ținuturile Bucovinei de Nord. În 1920, țările Antantei au semnat cu România Protocolul privind Basarabia, care recunoștea anexarea Basarabiei de Sud. Aproximativ un milion de ucraineni trăiau în aceste regiuni”. 

„Comparativ cu toate cele patru state în care ucrainenii au trăit în perioada interbelică, ucrainenii din România au avut cea mai proastă situație. Românii au dus o politică de asimilare culturală față de minoritățile naționale: îi vedeau ca pe niște români rătăciți. Limba română a devenit singura limbă în educație, în administrație și chiar în biserică. Până în 1928, Bucovina s-a aflat în stare de urgență, iar activitatea politică a fost restricționată. Guvernul român, ca și cel polonez, a facilitat strămutarea românilor în regiunile locuite de ucraineni. Chiar și numele de familie ucrainene au fost schimbate în românești. Este clar că această politică a guvernului român a creat un teren fertil pentru răspândirea ideilor naționaliste și comuniste în rândul ucrainenilor. Sudul Basarabiei a fost mai receptiv la ideile comuniste. În 1924, acolo a izbucnit revolta tătar-bunară, care a fost reprimată cu brutalitate. Bucovina de Nord, pe de altă parte, a favorizat ideile naționaliste. Organizația Naționaliștilor Ucraineni și-a răspândit aici primele celule. Din cauza persecuțiilor din partea autorităților române, a fost obligată să intre în clandestinitate”.

“Ucrainenii au încercat, de asemenea, să își apere interesele prin mijloace legale, deși fără succes. Singurul partid național ucrainean oficial, condus de Volodymyr Zalozetskyi, a funcționat până în 1938. În România a fost instaurată o dictatură militară, iar activitățile tuturor partidelor au fost pur și simplu interzise”.

1.Apartenența Bucovinei 

Bucovina în totalitatea ei nu putea fi niciodată “pământ ucrainean” – până în anul 1775 teritoriul convențional numit Bucovina a făcut parte din Țara Românească de la Est de Carpați, Principatul Moldovei. Istoria ținuturilor Cernăuți și Suceava, până la dezmembrarea lor din principatul Moldovei, aparținea dezvoltării politice, culturale și economice a Țării de Sus a Moldovei. Țara de Sus a Moldovei, niciodată ucraineană, fusese partea cea mai bine cultivată a statului moldovenesc! (Ion Nistor. Istoria Bucovinei. Humanitas, 1991). 

În Bucovina, în vecinătatea țării-mume Maramureș s-a aflat la început, în timpul primelor două veacuri, centrul de gravitație al Principatului Moldovei. Aici a fost scaunul domnitorului, aici este Suceava, prima capitală atestată, până ce, în a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1568), capitala a fost strămutată la Iași. 

Alături de români, în zona ,,bucovineană” coexistau slavii, de la care au fost preluate denumirile slave ale localităților și râurilor. Populația slavă întărită prin emigrația rusă trebuie să se fi menținut sub dominația pecenegilor și a cumanilor, deși nu s-a făcut remarcată prin nimic în acea perioadă. Cu toate că orașele românilor aveau denumiri de origine slavă, dintre care Socava, Siret și Cern (probabil Cernăuți) , alături de care Hotin este arătat drept oraș vlah, totuși românii/vlahii, populația majoritară, nu slavii, au fost cei care au creat aici o orânduire de stat. Aceștia sînt primii care, prin întemeierea Principatului Moldovei, au dat acestei țări o importanță istorică și au câștigat-o pentru cultură. (Dimitre Onciul. Din istoria Bucovinei. Universitas, 1992). 

2) Bucovina s-a reunit cu patria-mamă România în condițiile vitrege ale anului 1918

Bucovinenii (folosind acest termen nu ne referim doar la populația românească) revin în spațiul românesc de conviețuire, acolo de unde au fost rupți cu forța de austrieci. Minciuna ucrainenilor sovietizați despre ,,anexarea” sau “ocuparea” românească a Bucovinei în 1918 nu rezistă!

În anul 1918, românii din Bucovina constituie Consiliul Național Român din Cernăuți, și fac încercări de preluare a puterii în Bucovina imediat după ce împăratul Carol al IV-lea al Austriei, în același timp rege al Ungariei sub numele de Carol I, dă la 17 octombrie numai pentru Austria proclamația Către popoarele mele, prin care lasă libertate popoarelor ce urmau să-și exprime dorințele lor prin deputații aleși, iar aceștia să hotărască modul și căile de urmat pentru constituirea unor state naționale autonome. La propunerea președintelui de vârstă, Dionisie Bejan, este ales președinte al adunării Consiliului Iancu Flondor. Dori Popovici, om foarte respectat în Bucovina, ajutor de primar al orașului Cernăuți și deputat în Dieta Bucovinei, a dat citirii unei moțiuni care susține în mod clar dorința bucovinenilor de a se reuni cu celelalte părți teritoriale românești, solidarizându-se cu românii din Transilvania și Ungaria. 

Adunarea națională a ucrainenilor a păstrat tăcerea timp de o săptămână, și nu a protestat asupra deciziei adoptate de români. Nu a protestat imediat nici atunci când armata română a intrat în Bucovina pentru a lua sub protecție acest teritoriu după instaurarea anarhiei cauzate de pierderea de către guvernatorul Etzdorf a legăturilor cu Viena. Atunci autoritățile austriece nu mai puteau menține autoritatea și ordinea, și abia atunci ucrainenii ,,s-au trezit” să conteste moțiunea Constituantei românești, în scopuri care ni se par evidente. 

Mult mai târziu, la 28 noiembrie 1918, Nicolae Vasilco, reprezentantul Radei Ucrainene la Viena, într-o declarație în nume propriu, protesta împotriva ,,ocupării” întregii Bucovine, afimând că s-ar fi săvârșit de trupele române excese sângeroase și pogromuri. Este de remarcat că declarația nu contesta preluarea administrației de Consiliul Național Român și legitimitatea constituirii guvernului Bucovinei de sub conducerea lui Iancu Flondor. 

A doua zi, la 29 noiembrie 1918, Legația din Paris a publicat un răspuns în care se afirma că marșul armatei române în Nordul Bucovinei a fost hotărât de Comandamentul trupelor aliate, generalul Berthelot, și că soldații au manifestat sentimente umanitare față de populație. Acuzația de jafuri și pogromuri este o calomnie care face parte din metodele folosite de fosta monarhie austro-ungară. 

Iancu Flondor, în numele guvernului, propune convocarea, la 28 noiembrie 1918, la ora 11, a unui Congres al poporului bucovinean în marea sală sinodală a Palatului Metropolitan, având la ordinea zilei stabilirea raportului politic între Țara Bucovinei și României. Aducând la cunoștința Consiliului Național Român eforturile depuse de guvern pentru a da putința tuturor naționalităților din Bucovina să-și poată exprima opțiunea în problema care urma să fie discutată la acest congres, Iancu Flondor arată că germanii și polonezii au dat un răspuns afirmativ și că așteaptă și din partea evreilor același răspuns. Numai cu ucrainenii nu s-au putut stabili contacte. În orice caz, toate naționalitățile vor fi binevenite la congres. Supusă la vot, propunerea guvernului este adoptată în unanimitate. După 144 de ani de la răpirea austriacă, Bucovina se întoarce în trupul Moldovei, pentru a reîntregi hotarele românimii. (Radu Economu. Unirea Bucovinei, 1918. Editura Fundației Culturale Române, 1994).

3) Termenul ,,Basarabia de Sud” cu care operează istoricul ucrainean, prezentând denaturat evenimentele politice din anul 1918, din Basarabia, demonstrează un anistorism evident. Acesta nu numai că acreditează teza falsă sovietică a ,,anexării Basarabiei de către burghezia româno-moșierească”, o teză demontată de o mulțime de istorici care au adus la lumină zeci de documente și mărturii istorice ce au demonstrat justețea Actului  Unirii din 27 martie 1918, dar mai susține și punctul de vedere al lui Stalin și Molotov de ciopărțire a Basarabiei, exact după scenariul bucovinean, ceea ce s-a și produs după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Întreaga Basarabie, cu partea sudică a ei, ca și partea nordică a Bucovinei sunt într-adevăr reanexate ilegal de URSS. Ciopârțind aceste provincii istorice românești, URSS cedează părți din ele Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Astfel, în mentalul românilor și al ucraineilor termenii de „Basarabia de Sud”, ca și „Bucovina de Nord” se întipăresc mai ales după criminalul Pact Ribbentrop-Molotov și reanexările din anul 1944. Acești termeni sunt o rană sângerândă pentru toți românii și trebuie excluși mai ales din discursul politicienilor ucraineni. 

4) Minciuna ,,asimilării culturale” și pretinsa ,,situație proastă” a etnicilor ucraineni 

În primul rând, nu este corect să vorbim despre o ,,românizare” sau o ,,asimilare culturală” într-o regiune istoric românească unde românii nu erau nici pe departe minoritari. Limba română revine în propria matcă, după sute de ani de prigoană. 

În al doilea rând, în anul 1875 nu a existat în Bucovina posibilitatea de a studia literele, știința, dreptul, iar medicina a trebuit să fie însușită la mare distanță. Sub austrieci ucrainenii aveau la dispoziție un singur liceu pur ucrainean, cel de la Vijnița. În perioada românească a Bucovinei și a regiunii nordice a Bucovinei, învățământul românesc atinge un nivel foarte înalt în Europa, elevii ucraineni obținând rezultate remarcabile la învățământ. Iată ce declara Peter Rychlo, un intelectual ucrainean din Cernăuți în volumul editat de Andrei Corbea și Michael Astner (Iași, 1992) despre școala românească: “În orice caz cunoștințele însușite la liceele din Cernăuți dovedesc un nivel ridicat, care și-a găsit aprecierea și în Europa”. Această apreciere nu face decât să exprime un adevăr! (Mircea Grigoroviță, Din istoria colonizării Bucovinei. București). 

Până la momentul reintrării limbii române în drepturile sale firești, în Bucovina exista o singură limbă oficială – germana. Dar, pentru că Imperiul Habsburgic încuraja ucrainizarea românilor bucovineni, ucrainenii se pare că nu erau prea deranjați de germanizarea lingvistică a regiunii. Paranteza obiectivității pe care trebuie să o facem – în 1938, după ce Carol al II-lea instaurează dictatura regală, drepturile ucrainenilor bucovineni, care erau a doua etnie după număr din regiuni, au fost într-adevăr lezate. Ziare și reviste au fost suspendate, nenumărate școli ucrainene întreținute anterior de statul român au fost închise de Carol al II-lea, slujba slavono-bisericească tolerată anterior, a fost interzisă, ca și conferințele și reprezentanțiile teatrale. (Nicolae Ciachir. Din istoria Bucovinei (1775-1944), București, 1999)

5) Chestiunea limbii din Bucovina

Odată cu Proclamarea Unirii Bucovinei cu România, limba germană, care până atunci fusese unica limbă oficială din ținut, a fost scoasă din învățământul public, rămănând a fi cultivată numai în școlile coloniștilor germano-austrieci, ce trăiau ca funcționari și meseriași la orașe și agricultori la sate. De asemenea s-a îngăduit și ucrainenilor să-și cultive limba ucraineană/ruteană, ca de-altfel și tuturor celorlalte minorități etnice, dar cu condiția însușirii și a limbii române, limba oficială de stat. (Ion Nistor, Istoria Bucovinei, București: Humanitas, 1991)

Vasyl Mustetsa, cercetător al rezistenței OUN-UPA în Bucovina de Nord și Basarabia a scris un articol pentru site-ul ucrainean istpravda.com.ua, care abordează tematici istorice. Acesta și-a intitulat articolul: ,,OUN și minoritatea românească din Bucovina”. Textul, deși mai consistent, repetă narațiunile mincinoase pe care le-am analizat mai sus și care vorbesc despre așa-zisa ,,ocupație românească” sau despre așa-zisa ,,asimilarea-românizarea ucrainenior”. Iată câteva afirmații făcute de Mustetsa, pe care le vom contesta în totalitate: 

“Cu toate acestea, după mai mulți ani de cercetări, se poate afirma că în Bucovina nu a fost înregistrat nici un caz de comportament agresiv al Organizației Naționaliștilor Ucraineni față de populația românească locală. Autoritățile sovietice nu aveau prea mare încredere în populația locală românească și, prin urmare, nu au implicat reprezentanții acesteia în administrația locală, cu atât mai puțin în structurile punitive. De asemenea, grupul etnic românesc nu a format nicio forță militară influentă în Bucovina care să susțină apartenența regiunii la România și să se opună celulelor locale OUN. Pe lângă absența exemplelor de ostilitate, avem acum mai multe exemple de încercări clare de a stabili o înțelegere cu populația românească locală, în principal pe baza opoziției comune față de politicile guvernului sovietic, pentru crearea unei Ucraine independente, în care minoritățile naționale, popoare înrobite, ar trăi mult mai bine”.

“Cazul lui Vasyl Kantemir, șeful conducerii raionului Kitsman al OUN (1946-1948) membru al districtului OUN Zastavna ("Zaprut"). Partea sa pozitivă este că vorbea fluent limba română, ceea ce era necesar pentru activitatea antisovietică în rândul populației de naționalitate română. Vorbind cu mine, "Kobzar" a spus că "Kariy" ar putea fi un bun lider al OUN. El intenționa să-l numească pe "Karyi" în calitate de lider raional al OUN în vreun raion din estul regiunii, unde majoritatea populației vorbește limba română". (sursa utilizată: Protocolul interogatoriului lui Vasyl Kantemir din 2 aprilie 1948 // Arhiva de Stat a USS Cernăuți - fond principal - dosar nr. 1391. - С. 80-84). 

“Încercarea OUN de a-și extinde rețeaua în așezări cu o populație etnică preponderent românească, așa cum este descrisă aici, care a avut loc în Sadhirske și în așezările adiacente din districtul Novoselytsia, rămâne un exemplu viu al activităților clandestine ucrainene în zonele de etnocontact. De asemenea, arată răspunsul pozitiv al populației locale de origine etnică română la acțiunile OUN și la eforturile acesteia de a construi un stat ucrainean independent ca opțiune de eliberare de sub sistemul sovietic de exploatare și opresiune a populației locale”.

Dinamitarea minciunilor

1)În primul rând, este evident că ocupanții sovietici nu aveau încredere în populația românească, pe care au venit să o ocupe, deznaționalizeze și deporteze în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. NKVD și NKGB, încă din primele zile de la sosirea lor pe teritoriul Bucovinei, au început să lucreze activ pentru a "curăța" regiunea de "elementul antisovietic și contrarevoluționar". După ce au intrat în posesia arhivelor Siguranței, ale poliției și jandarmeriei, ale partidelor politice dizolvate și ale organizațiilor publice, au lucrat pentru a le neutraliza activitățile și a le izola membrii. Au avut loc arestări și interogatorii ale foștilor jandarmi, ofițeri de poliție angajați și agenți ai Siguranței din slujba statului român, membri ai partidelor politice și ai organizațiilor naționale și societăți naționale. 

Soveticii în schimb au colaborat cu unii naționaliști ucraineni, care pledau agresiv pentru ucrainizarea Bucovinei românești, și chiar pentru crearea unui stat artificial ucrainean bucovinean, care să se „unească cu o Ucraină independentă”. Aderența ucrainenilor la comunism-bolșevism era, fie una sinceră, bazată pe dorința unei “fraternități” cu bolșevicii de la Moscova, fie era doar un scop, un mijloc pentru a lupta din culise pentru crearea unui stat ucrainean. 

Este adevărat că URSS pornise o luptă aprigă împotriva OUN, dar nu trebuie omis nici faptul că mulți naționaliști ucraineni au devenit colaboraționiști NKVD, înfiltrându-se în structurile de putere sovietică din Bucovina și Ucraina, printre ei, de exemplu Yarema Yakubovsky, care mai târziu a lucrat în miliția ucraineană din Kiev.

Organizația Naționaliștilor Ucraineni a căutat, pe perioada războiului, să câștige simpatia populației românești, iar aici trebuie să îi dăm dreptate istoricului Mustetsa. Scopul acestei apropieri dintre români și ucraineni era însă lupta comună, activă sau pasivă, împotriva ocupației sovietice, a colectivizărilor forțate din Bucovina (de  Nord) etc. Dar, faptul că românii au fost combatanți antisovietici activi nu însemna și faptul că ei priveau cu simpatie sau rezonau cu obiectivele naționaliștilor ucraineni de a crea un stat al ucrainenilor, din care să facă și ei parte. Românii nu s-au identificat cu eticheta de ,,minoritate” în Bucovina de Nord, așa cum vrea să îi numească Mustetsa, chiar dacă ar fi fost numeric depășiți de ucraineni în acele părți. Termenul dat este anistoric și este folosit într-un context total diferit, probabil din dorința de a se face conexiune cu situația demografică actuală din Bucovina de Nord.