"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Teo, o tânără sclipitoare care este bloggeriță de succes, dar și studentă la medicină în Spania, a revenit de curând în București, unde a avut parte de o experiență traumatizantă, cel mai probabil cu nimic diferită însă de umilințele îndurate zilnic de persoanele care se deplasează în căruciorul cu rotile.
Diagnosticată la vârsta de un an cu paralizie cerebrală și tetrapareză spastică, Teo „merge pe patru roți”, cum spune chiar ea pe blog,. Bucureștiul e una dintre puținele capitale europene unde nu poate folosi căruciorul electric, ci doar pe cel mecanic, având nevoie de ajutorul mamei sau al unui alt însoțitor pentru a se putea deplasa dintr-un loc în altul. Situația e și mai complicată în ce privește accesul în mijloacele de transport în comun. Șoferii STB fie refuză efectiv să ia în autobuz o persoană aflată în cărucior, fie devin agresivi verbal când trebuie să aștepte în stație până când se termină „operațiunea” de îmbarcare.
Teo (Maria Teodora Dumitru) a povestit pe pagina sa de Facebook ce a îndurat, luni seară, chiar pe Calea Victoriei unde aștepta mașina 104, solicitând autorităților să sancționeze astfel de comportamente halucinante:
„Am spus eu că nu mă mai vedeți prea mult pe aici, însă anumite situații te împing over the edge.
Ca să înțelegeți contextul, m-am întors în București în vacanță de vară. De ce m-am întors? Ca nu cumva să uit câte dizabilități are sistemul, societatea și așa mai departe. Nu voi stiliza foarte mult textul, pentru că nu are rost. Voi spune scurt și la obiect ca să nu las loc de interpretări pentru cei care ar îndrăzni.
Mă întorceam de pe Calea Victoriei după ce am petrecut o seară atât de relaxantă cu una dintre prietenele mele dragi. Eram împreună cu mama, deoarece, după cum bine știți povestea, aici nu pot folosi scaunul cu rotile electric din cauza bordurilor, rampelor etc. Voiam să luăm autobuzul 104 de la stația Națiunile Unite. Primul autobuz care a ajuns în stație ne-a ignorat efectiv existența. Sau, mai bine spus, a considerat probabil că în mașina lui nu are ce căuta un scaun cu rotile, pentru NE-A ÎNCHIS UȘA ÎN FAȚĂ. LA PROPRIU.
Asta se întâmplă la 21:32 și este vorba despre șoferul mașinii cu numărul 602 STB.
Ok, ok, notat număr pentru reclamație.
Dacă credeți că asta a fost urât, puneți-vă centurile.
Vine următoarea mașină. Nenea șofer, că nu-i pot găsi alt apelativ care să nu depășească normele bun simțului, pe lângă faptul că nu și-a făcut datoria de a coborî rampa, invocând DIN NOU scuza patetică "însoțitorul trebuie să facă asta", și-a arătat misoginismul care putrezește în toată ființa lui. Nu a pornit din stație până nu s-a asigurat că noi ar trebui să-i mulțumim pentru buna lui voința de a ne permite să urcăm în autobuzul său ruginit. De ce am folosit termenul de misogin? Păi cum să vă spun? I-a strigat mamei de pe prea înaltul său scaun de șofer "Să-mi sugi ***". Éste vorba despre șoferul mașinii cu numărul 91 NZK.
Și acum, pun și eu o întrebare lui Nicușor Dan , Societatea de Transport București ... VI SE PARE NORMAL CA O PERSOANĂ CU DIZABILITĂȚI SĂ SUPORTE ASTFEL DE COMPORTAMENTE DIN PARTEA UNOR ASTFEL DE INDIVIZI?
Vi se pare normal ca aceste lucruri se să întâmple în 2022 într-o capitală europeană?
Cer sancțiuni, și nu doar din vorbe precum răspunsul generic primit la fiecare reclamație "vom Lua măsuri". De ani de zile tot "luați măsuri", situația devenind și mai gravă. De ani de zile se întâmplă aceleași lucruri. De ani de zile.
Iar singurul meu gând era că abia aștept să mă întorc în Madrid...
Cine este „Teoonwheels”
Chiar dacă nu-și poate folosi mâinile, Maria Teodora Dumitru scrie mereu despre ce i se întâmplă. Are o scriitură bine închegată, dinamică, veselă, energizantă și majoritatea textelor ei sunt despre lucruri pozitive, foarte rar în nota de revoltă în care a redactat textul cu pățania din București.
Despre cum scrie la calculator, despre cum a susținut chiar și examenul de intrare la Medicină în Spania a detaliat pe blog: cu nasul. A fost o situație inedită care i-a uluit pe examinatorii spanioli.
„Am dat examen de admitere. Venind dintr-un sistem de educație străin, trebuia ca aceste examene să fie susținute prin UNED (Universidad Nacional de Educación a Distancia). Ei, ca să vedeți că sunt oameni în alte țări care chiar se gândesc la toate, au un departament care se ocupă cu tot ce ține de adaptarea examenului. Și când spun adaptare mă refer la sensul propriul și la conceptul de a face în așa fel încât examenul să fie total accesibil în funcție de dizabilitatea fiecăruia. Ți se dă un formular în care ești întrebat de necesitățile și dificultățile tale, de cum scrii sau cum rezolvi subiectele acasă sau dacă tu folosești un software special care îți facilitează activitatea. Eu am solicitat un laptop/calculator și am precizat că eu scriu cu nasul.
Apoi ești sunat și întrebat despre toate detaliile. M-au sunat și pe mine. La celălalt capăt al firului era o doamnă extrem de drăguță, care știa și citise toate cerințele mele. M-a întrebat, mai mult șocată decât mirată, dacă este adevărat că eu tastez cu nasul. Eu, zâmbăreață și senină, am spus un larg și luminos sí. Ea a insistat. Nu-i venea să creadă. Îmi spunea, în spaniolă, „să știi că la biologie în a doua parte a examenului trebuie să dezvolți și să detaliezi mai multe noțiuni”. Eu, puțin amuzată de mirarea și uimirea ei, îi răspundeam „sí, lo sé”. Ea era din ce în ce mai surprinsă.
M-a sunat zilnic timp de o săptămână. Mă întreba detalii precum la ce înălțime să-ți punem tastatura? sau cât de lată să fie masa, astfel încât să poți intra cu căruțul?. Nu era totuși mulțumită, pentru că eram primul elev care dădea examenul cu nasul. De speriat, nu s-au speriat sau nu mi-au spus că nu au așa ceva prevăzut în regulament, cum se întâmplă la noi. În România, eu m-am adaptat la sistem, nu sistemul la dizabilitate mea. Ok, înțeleg să fie niște norme generale, dar ce te faci când ai parte de „o premieră”, așa cum am fost eu la UNED? Respingi persoana, pe motiv că „noi nu știm, nu putem”?
Ca paranteză, când m-au întrebat cei de la UNED la ce facultate vreau să dau, nici nu s-au gândit să-mi spună că eu nu pot face asta din cauza dizabilității mele.
M-au chemat cu trei zile înainte de examen să testez adaptările pregătite de ei, pentru a ne asigura cu toții că nu vor fi probleme în ziua examenului. Într-adevăr, masa respectivă era prea joasă pentru scaunul meu cu rotile, iar tastatura trebuia poziționată mai sus. Astfel, tot centrul s-a dat peste cap pentru a-mi găsi o masă și o soluție pentru tastatură. De la paznic, până la cel care se ocupa cu partea tehnică, toți au început să se agite în toate părțile și direcțiile astfel încât totul să fie perfect pentru mine.
Pentru mine. O singură persoană cu dizabilități, din altă țară.
Mi-au găsit soluțiile ideale. Mi-au acordat încă o oră și jumătate pentru rezolvarea examenului. Și astfel, dragii mei cititori, am dat și eu un examen care putea fi încadrat, fără doar și poate, la categoria „Cum să acorzi egalitate de șanse”. Pentru că doar despre asta este vorba.
Finalul poveștii este unul foarte fericit. Mi-am crescut media până la 10,5 și am fost admisă la medicină. ÎN SFÂRȘIT!! După trei ani!!”, a povestit Teo pe blog, anul trecut, în iulie.
Teodora Maria Dumitru a terminat matematică-informatică bilingv engleză la Colegiul Național ”Iulia Hașdeu” din București, cu media la Bacalaureat de 9,13 și a fost admisă, în 2019, la Universitatea Complutense din Madrid unde se studiază terapie ocupațională, una dintre cele mai importante proceduri în procesul de recuperare.
A încercat la Medicină și în București, dar nu a fost admisă și așa s-a reorientat către Spania. Și-a echivalat diploma de Bacalaureat și a învățat singură spaniolă. Nici în Spania nu a reușit din prima la Medicină, fiind admisă în vara lui 2021, la a doua încercare.
Mai multe detalii despre fascinanta poveste de viață a Teodorei găsiți AICI.
