"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Chiriac Toader s-a născut la 5 aprilie 1912 în comuna dâmbovițeană Slobozia Moară, într-o familie de țărani. A terminat liceul la Târgoviște, remarcându-se la învățătură și în diverse activități sportive. A urmat Facultatea de Drept din București, la câțiva ani după absolvire devenind judecător în localitatea Titu. Și-a exercitat funcția timp de cinci ani, din 1942 până în iulie 1947.
”A fost cinstit și avea un mare respect pentru lege, fiind respectat și apreciat de întreaga comunitate. Era corect până la sânge, avea o personalitate extrem de puternică. Oamenii din comună îl porecliseră ‹Cheacă›, de fapt, i se zicea ‹Cheacă a lu’ Perceptoru›, asta fiindcă tatăl său fusese perceptor. Eu îi spuneam simplu, ‹Nea Cheacă›”, relata fostul deținut politic Ilie Vasilescu, nepotul lui Chiriac Toader (interviu din arhiva personală).
Un anticomunist desăvârșit
Judecătorul avea vechi și ferme convingeri național-țărăniste, fapt cunoscut în Titu și împrejurimi.
”Obișnuia să vină deseori în vizită la părinții mei – îmi amintesc că, mereu când se ivea ocazia, vorbea în cei mai frumoși termeni despre PNȚ. Inevitabil, Chiriac Toader era un anticomunist desăvârșit, îi ura de moarte pe toți comuniștii – rețin cum îi înjura de mama focului, în timp ce lațul dictaturii se strângea din ce în ce mai sufocant, mai letal. Om dintr-o bucată, nici măcar nu și-a ascuns atitudinea ostilă. Asta ar fi fost sub demnitatea lui. Acest unchi al meu avea un caracter de fier, nu concepea să-și încalce principiile. Pentru el, compromisul de orice tip nu a fost niciodată o alternativă”, își amintea Vasilescu.
Atitudinea fățișă anticomunistă, convingerile național-țărăniste, cât și faptul că era judecător încă din perioada fostului regim l-au transformat în țintă pe Chiriac Toader. Pe acest fundal, în iulie 1947 a fost înlăturat de la Judecătoria Titu. Fără a fi motivată explicit, decizia era semnalul că risca o arestare, și asta într-un viitor apropiat.
Intrarea în clandestinitate
Hotărât să nu se lase dus ca un miel la abator, începând cu iulie ‘47, Chiriac se înarmează cu un pistol Mauser și cu un automat Daimler Puch, părăsind domiciliul din Titu (unde mai rămâne doar Florica, soția). Se va ascunde pe la rude și cunoscuți, prin satele din împrejurimi, rămânând într-un soi de semi-clandestinitate și așteptându-se la ce era mai rău. În primăvara lui 1948, în contextul marilor valuri de arestări, intră definitiv în clandestinitate, fiind pe deplin conștient că nu exista altă șansă pentru a rămâne în libertate. Tot în ‘48 aude că se pune la cale o percheziție a casei din Titu. Se arată la față rareori și numai puținilor oameni de încredere.
”Își făcea apariția la adăpostul întunericului, ca un haiduc…”
”A stat ascuns, în diverse perioade, și în casa mea părintească din Slobozia Moară, așa că l-am tot întâlnit. Țin minte cum își făcea apariția la adăpostul întunericului, ca un haiduc, îmbrăcat în cele mai simple straie țărănești, nebărbierit, încins la mijloc, pe sub surtuc, cu o cartușieră din piele plină cu gloanțe. Avea întotdeauna două arme la îndemână, altfel nu se simțea în apele sale – un pistol Mauser și un automat Daimler Puch. În perioada fugii nu l-am văzut niciodată fără ele. Dar mai avea și altele – bunăoară, știu despre un pistol Beretta și despre un altul, automat, pe care l-am ajutat să le ascundă, laolaltă cu multe gloanțe, în podul casei părinților, băgate în spatele unor grinzi. Tot acolo dosea mai multe cărți interzise a căror deținere se pedepsea drastic, printre titluri numărându-se și ‹Mustul care fierbe› a lui Octavian Goga, pe care uneori o scoteam și o răsfoiam pe ascuns în grădină.
Unchiul avea armament ascuns prin multe locuri, îmi amintesc că venea cu niște cutii de tablă în care ținea pistoale, automate și gloanțe. Nu am nici cea mai vagă idee de unde le-a procurat, întrucât nu vorbea niciodată despre așa ceva, nici măcar cu părinții mei, înțelegând prea bine riscurile la care ne-ar fi supus, și nici noi nu puneam întrebări ce nu ne priveau. Îi știam prea bine situația de fugar.
Venea noaptea și pleca noaptea. Când rămânea la noi, de-a lungul zilei stătea în casă, citind și recitind cărți ce le purta cu el, iar nopțile obișnuia să iasă prin grădină, mereu atent la orice zgomot, ca nu cumva să-l surprindă vreun vecin. De fel, avea încredere în foarte puțini oameni. Nu ne-a spus niciodată ce alte gazde mai avea, oameni care, asemeni nouă, îl ajutău cu adăpost, haine, arme și alimente. Nu știam când urma să apară, ne bătea el în geam ca de fiecare dată”, relata Ilie Vasilescu. Potrivit acestuia, Chiriac era ferm convins, chiar și în ‘52-‘53, că urma să înceapă un nou război și că vor veni americanii.
O percheziție cu urmări neașteptate
În noaptea de 11-12 octombrie 1953, Chiriac Toader se afla în casa din Slobozia Moară a uneia dintre surorile sale, Ioana Șerban, care îi mai oferise adăpost și în alte rânduri. În aceeași casă mai locuia o soră de-a lui, Elena Bârnovescu, profesoară suplinitoare în comuna Brezoaele, cu cele două fiice ale sale: Antuza și Macrina. Soțul Elenei era preot, fusese condamnat și încă se afla la închisoare (nu știa nimic de soarta lui, ulterior avea să afle că cea mai lungă perioadă a petrecut-o la Aiud). Nu peste mult timp, Antuza urma să se prăpădească la o vârstă fragedă, în familie spunându-se mereu că a murit de dor – plângea zi și noapte după taică-său, se simțea din ce în ce mai rău iar medicii n-au putut identifica o maladie exactă. S-a topit pe picioare și a bolit până când nu a mai fost.
În dimineața de 12 octombrie, în jurul orei 10.00, în ușa casei au ciocănit doi milițieni însoțiți de alte două-trei persoane care nu purtau uniforme (procesele-verbale de interogatoriu confirmă prezența a ”două-trei persoane îmbrăcate în civil” fără a li se specifica ocupația). Intenționau să facă o percheziție domiciliară, motivul fiind de-a dreptul ilar – insistau că dispăruse o butelie, dar nu explicau de ce ajunseseră să o caute tocmai la acea adresă. Dând cu ochii de Chiriac, i-au solicitat actele. Acesta le-a întins un buletin de identitate care nici măcar nu-i aparținea, dar asta doar pentru a le distrage atenția, în timp ce a scos pistolul Mauser de la cingătoare, ațintindu-l spre milițieni.
”– Pe burtă, toți! Acum!, a tunat Chiriac. Culcați pe burtă!
Milițienii s-au conformat în grabă, vizibil înspăimântați. Erau obișnuiți să bumbăcească în grup oameni fără apărare, acum ei se aflau în bătaia pistolului. S-au întins pe-acolo toți patru-cinci, câți or fi fost, și au implorat pentru viețile lor. Mare minune de nu s-or fi și scăpat pe ei... Cu unchiul nu era de joacă.
– Care mișcă îl găuresc!, i-a asigurat. Nici privirea să n-o ridicați!
Ar fi putut să-i împuște pe caraliii ăia, dar a evitat vărsarea de sânge, printre altele fiind conștient că astfel le-ar fi distrus definitiv pe Ioana și Elena”, relata Ilie Vasilescu, acesta povestind ceea ce a auzit chiar de la Chiriac și de la surorile acestuia.
Eroul secerat de gloanțe
Inevitabil, incidentul a fost raportat de urgență. În scurt timp, pe urmele fugarului au pornit 15-16 milițieni călări, înarmați cu automate și hotărâți să-l prindă viu sau mort, dar mai degrabă mort, având în vedere ce a urmat. L-au ajuns undeva la câțiva kilometri de Mănăstirea Bâldana, într-un zăvoi de salcâmi, în jurul orei 13.00, și au deschis focul asupra lui, fără somație. Chiriac a ripostat cu rafale de pistol-automat, reușind să fugă în zig-zag cam 4-5 kilometri, fapt confirmat de documentele de la dosar, în direcția pădurii Râioasa, printre gloanțe și cu milițienii călare după el, ba chiar împușcându-le și doi cai. (Ulterior, în anchetele Securității, Chiriac va declara, cu mândrie, că regretă că nu a reușit să-i împuște și pe milițieni, întrucât aceștia reprezintă regimul comunist, adică răul absolut. Întrebat insistent de ce nu s-a predat, va spune că asta ține de orgoliul și ambiția lui!)
Cursa lui Chiriac avea să se sfârșească chiar lângă zidul Mănăstirii Bâldana, unde a fost secerat de o rafală de automat sau de mai multe – în dosarul de la Securitate se vorbește când de 7, când de 8 gloanțe care i-au intrat în corp. S-a prăbușit inconștient, sângerând abundent. Când și-a revenit în simțiri, era legat de un pat al spitalului din Ghergani, pradă durerilor ce-i răvășeau corpul. Puțini ar fi scăpat cu viață după o astfel de împrejurare. La căpătâiul său se aflau securiștii, desigur, camera fiind păzită de milițieni înarmați. Rănile s-au vindecat cu greu.
Redactat la 13 octombrie, procesul-verbal de percheziție corporală consemnează că asupra lui a fost găsită o scrisoare purtând data de 5 octombrie 1953, două bucăți de hârtie, probabil rupte dintr-un registru, pe care erau scrise de mână mai multe poezii, o verighetă din metal galben, cu inscripția ”Floricel” (pe soție o chema Florica), un ceas marca Paul Garnier, un pistol-automat Daimler Puch, un pistol Mauser și 37 de cartușe. Într-o notă a aceluiași document, securiștii precizează că fostul judecător refuză să semneze procesul-verbal de percheziție corporală și nu recunoaște că obiectele i-ar aparține.
”La primul interogatoriu, când securiștii l-au luat la pumni și la picioare, făcând imprudența să-l lase fără cătușe, Chiriac Toader le-a răspuns cu aceeași monedă: i-a luat și el la pumni pe anchetatori!”
De la arestare și până în 1957-1958, când Ilie Vasilescu avea să-l revadă la tribunal (și el aflându-se în postura de învinuit, pentru că nu și-a turnat unchiul), Chiriac Toader a fost anchetat la Securitatea din Calea Rahovei, ulterior fiind deținut administrativ, fiindcă încă nu era condamnat în instanță, la Fortul 13 Jilava, de unde era adus deseori la suplimente de anchete. Dosarul a fost considerat unul extrem de important, se forța alcătuirea unui lot cât mai mare. Pe marginea speței se exprimase și Augustin Alexa, procurorul general al RPR, care solicitase o încadrare cât mai aspră, astfel încât, se subînțelege, să poată fi condamnat la moarte pentru acte de ”teroare”.
”La primul interogatoriu, când securiștii l-au luat la pumni și la picioare, făcând imprudența să-l lase fără cătușe, Chiriac Toader le-a răspuns cu aceeași monedă, ceea ce nu-i de ici, de colo: i-a luat și el la pumni pe anchetatori și chiar a apucat să administreze vreo doi-trei, zdraveni, vă asigur, că era un om vânjos, bine legat, până când l-au imobilizat și i-au pus cătușele. L-au torturat și l-au bătut ca pe nimeni altul, vă dați seama, fapt confirmat de mai mulți anchetați aflați în arestul Securității din Calea Rahovei, aspectele acestea fiind bine cunoscute în familie. Păi… să faci așa ceva acolo e de neimaginat acum, în anii ăștia, dar vă puteți da seama cum era atunci, în a doua jumătate a anilor ‘50, în plin genocid comunist?!
Gândiți-vă numai că a fost în stare să sară la beregata securiștilor după ce zăcuse în spital, între viață și moarte, secerat de 7 sau 8 gloanțe… nici nu mai contează numărul... Am trecut și eu prin numeroase anchete, am cunoscut mulți, mulți foști deținuți politici, dar nu am mai întâlnit niciodată un caz asemănător cu al lui Chiriac Toader”, relata Ilie Vasilescu.
Neînvinsul Chiriac Toader. El nu s-a terminat niciodată
Însă adevărata măreție a național-țărănistului nu stă în faptul că i-a luat la pumni pe securiști, fiind călcat în picioare și rezistând supliciilor ca unul fără de carne, sau că a tras cu automatul în milițieni, dorindu-și să moară în luptă, deși toate acestea sunt acte rarisime, ci vine din următoarea certitudine confirmată atât de învinuiții din lot, cât și de toate înscrisurile aflate în dosarul de la Securitate: de-a lungul anilor de anchete, torturi abominabile și bătăi demolatoare (‘53-‘57/‘58), Chiriac Toader nu doar că nu a admis nici o clipă acuzațiile securiștilor, dar aceștia nu au putut afla de la el absolut nimic, indiferent de caznele la care l-au supus. Mai mult, i-a persiflat și i-a înjurat în față.
Umplut de sânge și bătut până la inconștiență, în repetate rânduri, fostul judecător nu a dezvăluit niciodată numele celor care l-au ascuns și l-au ajutat cu alimente, haine și arme. De asemenea, el nu a dat declarații împotriva nimănui care era urmărit de Securitate, nici măcar împotriva celor care îl turnau în declarații oficiale, deși anchetatorii i-au tot propus, cu bâta, cu pumnii sau cu vorba ”bună”. Le-a spus ”Nu!” în față, zi de zi și noapte de noapte, cu toate că era torturat cu sălbăticie. Chiriac Toader a rămas de neînvins. El nu s-a terminat niciodată.
Înjura regimul din RPR, organele de stat și URSS. În fața securiștilor!
Iată ce aflăm din procesul-verbal datat 17 octombrie 1957: ”Noi, maior Marton Gh., căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă, procedând la anchetarea numitului Toader Chiriac, constatăm prin prezentul act că acesta refuză să facă declarații scrise și verbale referitoare la activitatea criminală pe care a desfășurat-o, spunând că astfel de declarații le va face numai în fața organelor de judecată.
În discuțiile ce s-au purtat cu Toader Chiriac, acesta s-a dedat la provocări fățișe, adresând cuvinte calomniatoare la adresa regimului democrat din RPR, a organelor de stat cât și a URSS.
Deasemeni a adus elogii organelor burghezo-moșierești ce s-au succedat în țară până la 23 august 1944, arătând că singurul partid care a fost și este acceptat de populația țării noastre este PNȚ-ul.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale”.
De notat că cei trei securiști care semnează – Gheorghe Marton, Mihai Bratu și Romeo Vintilă – l-au anchetat și pe Ilie Vasilescu, nepotul lui Chiriac, torturându-l bestial. În timp ce-l lovea, Romeo Vintilă îi spunea că făcea asta tocmai pentru a se răzbuna pe Chiriac, știind cât de mult își iubea acesta nepotul.
”A declarat verbal că regretă că nu a putut împușca organele de stat, deoarece el nutrește o ură înverșunată împotriva tuturor comuniștilor”
Din procesul-verbal întocmit la 19 octombrie 1957 aflăm că: ”Noi, maior Marton Gh.. căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă Romeo, prin prezentul proces verbal, constatăm următoarele:
Procedând la anchetarea învinuitului Toader Chiriac referitoare la pregătirea actului de teroare pe care l-a săvârșit la data de 12 oct. 1953, acesta a refuzat să facă declarații scrise și verbale arătând că atât timp cât este vorba de anchetarea sa, refuză categoric acest lucru.
Continuându-se diferitele discuții cu scopul de a-l determina să-și recunoască faptele, Toader Chiriac a declarat verbal că regretă că nu a putut împușca organele de stat, deoarece el nutrește o ură înverșunată împotriva tuturor comuniștilor și că nu concepe să trăiască sub regimul comunist.
De asemenea s-a manifestat că în curând imperialiștii vor declanșa un nou război pe care îl vor câștiga și se va instaura în RPR un regim burghez în cadrul căruia el va deține o funcție importantă, datorită căreia va putea să se răzbune pe toți comuniștii cunoscuți de el.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal, spre cele legale”.
Un locotenent-major al MAI se plânge că deținutul Toader l-a amenințat
În toamna lui ‘57 încă se ia în calcul trimiterea sa în fața plutonului de execuție, însă Chiriac Toader se comportă ca și cum nici nu i-ar păsa. Iată ce reclamă locotenentul-major Ion Petre din MAI, într-un proces-verbal datat 25 octombrie 1957:
”Am constatat că arestatul Toader Chiriac a adus insulte sergentului din post. (...) Am căutat să-l conving că contravine instrucțiunilor pe care le are în cameră afișate, însă a fost imposibil, în care timp a continuat să facă agitație, exprimându-se că el știe că mai sânt și alți arestați și să audă și ei că aici este Toader Chiriac”.
Locotenentul-major – în acea zi, ofițer de serviciu pe Închisoarea Direcției Regionale București, așa cum se numea în acte Securitatea din calea Rahovei – se plânge că a fost și el amenințat.
Același zelos Ion Petre de la MAI se mai remarcă printr-un proces-verbal, datat 6 noiembrie 1957, când susține că Toader a făcut agitație în arest, acuzându-i pe securiști că voiau să-l otrăvească. ”A ridicat tonul la mine. (...) Menționez că astfel de manifestări le-a avut în mai multe rânduri”, reclamă acesta.
”Fraților, sunt Chiriac Toader! Să știți că vin americanii! O să scăpăm de comuniști! Nu vă fie frică!”
”După decembrie 1989, când s-a înființat Asociația Foștilor Deținuți politici din România (AFDPR), am cunoscut persoane care fuseseră anchetate la Securitatea de pe Calea Rahovei în aceleași perioade cu unchiul meu. Cu toții au confirmat ceea ce oricum știam din familie: nu de puține ori, când caraliii îl scoteau de la anchetă sau îl duceau la anchetă, unchiul începea să strige cât putea de tare pe coridoarele arestului, fără pic de frică: ‹– Fraților, sunt Chiriac Toader! Să știți că vin americanii! O să scăpăm de comuniști! Nu vă fie frică!›
Exact așa făcea. Oricât l-au torturat și l-au bătut, ani și ani de zile, oricât l-au amenințat că va ajunge în fața plutonului de execuție, cum de altfel mă și mir că nu s-a întâmplat, având în vedere toate pe care le făcea, Chiriac Toader a rămas de nedomesticit. Pur și simplu nu au reușit să-l zdrobească”, relata Ilie Vasilescu.
Când acuzatul se transformă în acuzator, atât la procesul-mascaradă, cât și în camera de tortură
Dintr-un proces-verbal datat 16 noiembrie 1957, aflăm ce a răspuns Chiriac la un termen al procesului său, când judecătorul i-a cerut să spună în fața instanței cu ce armă a tras în milițienii călare cu prilejul arestării. Așa cum veți remarca, din document transpare furia securiștilor:
”Noi, maior Marton Gh., căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă Romeo, procedând în continuare la determinarea lui Toader Chiriac pentru a-și recunoaște faptele săvârșite în perioada în care a fost fugar, acesta s-a menținut pe aceiași poziție de a nu face declarații scrise, însă verbal a continuat să se manifeste dușmănos la adresa tuturor organelor de stat.
Fiind întrebat de ce în fața instanței nu a recunoscut că la data comiterii actului de teroare a avut asupra sa arme automate și a declarat că a avut în mână un ciomag, învinuitul a răspuns că acele afirmații le-a făcut cu scopul de a ignora organele judecătorești, întrucât ele sunt incapabile de a judeca un om ca el care în trecut a fost judecător.
De asemenea a arătat că toate organele de judecată cât și cele ale Procuraturii sunt în slujba comuniștilor fără a avea pregătirea necesară și ele nu fac nimic altceva decât cele ce li se ordonă.
Toader Chiriac a mai arătat că președinții completelor de judecată nu au fost capabili să ia nici un fel de măsuri împotriva lui cu toate provocările ce le-a adresat lor și așteptau ca procurorii din instanță să-și spună cuvântul.
De către noi i s-a interzis să facă astfel de afirmații calomniatoare, însă el a continuat și a adresat astfel de calomnii și la adresa organelor MAI.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale”.
Așadar, la un termen al procesului-mascaradă, regizat în cadrul unui tribunal militar, fiind întrebat despre armele sale, învinuitul Chiriac Toader, pasibil de plutonul de execuție, își bate joc de judecător și de procurorii Securității, răspunzând, zeflemitor, că purta ”un ciomag”, nici pe departe un pistol Mauser și un automat Daimler Puch cu care trăsese în milițieni! Apoi, readus la Securitatea din Calea Rahovei, e călcat din nou în picioare de anchetatori, înfuriați de prestația sa, dar el îi înjură fără pic de menajamente.
Mai mult, a se remarca și că acuzatul se transformă în acuzator, dezvăluind monstruozitatea așa-zisei justiții comuniste chiar acolo, în camera de tortură: judecătorul și procurorii sunt simple curele de transmisie ale Securității și ale partidului unic, sunt oportuniști, prost pregătiți și nu răspund decât la ordine de poliție politică. Fiindcă s-a comportat demn la proces, dând dovadă de un curaj ce sfida orice instinct de conservare, autoritățile au interzis accesul publicului în sală, deși primele ședințe fuseseră publice. Chiriac Toader era de necontrolat.
”Aici este Toader Chiriac, care va lupta contra comunismului cât va trăi!”
Un proces verbal datat 20 noiembrie 1957 relatează: ”Noi, locotenent-major Vintilă Marin din MAI, Dir. Regională București, ofițer de serviciu pe închisoarea Dir. Regionale MAI București, am constatat următoarele:
La orele 22.5 arestatul Chiriac Toader a făcut agitație în camera sa reținere, strigând cu voce tare că aici este Toader Chiriac care va lupta contra comunismului, cât va trăi.
Atrăgându-i atenția ca să înceteze cu astfel de manifestări și să respecte instrucțiunile, s-a exprimat din nou că el este un dușman de moarte al comuniștilor și că va lupta până îi va izgoni de la conducerea țării.
Menționez că cu această ocazie mi-a adus insulte atât mie cât și tov. sergent din post.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale”.
Precizarea că ”agitația” începe la 5 minute după ora 22.00, adică după momentul așa-numitei stingeri, deși becul din celulă nu se stingea niciodată, are un scop precis: Chiriac Toader încalcă în mod flagrant regimul de arest, această atitudine reprezentând o circumstanță agravantă.
Un război fără sfârșit
Același locotenent Marian Vintilă de la MAI reclamă, într-un alt proces-verbal, datat 22 noiembrie 1957:
”Noi, locotenent Vintilă Marin din MAI, ofițer de serviciu pe Închisoarea Dir. Regionale București, am constatat că arestatul Toader Chiriac a făcut agitație în închisoare, strigând cu voce tare că aici e Toader Chiriac și că va sparge ușa de la camera de reținere dacă Securitatea l-a condamnat să stea acolo.
Căutând să-l lămuresc că nu are voie să facă dezordine în închisoare s-a exprimat cu cuvintele că el va lupta contra statelor comuniste chiar cu riscul vieții.
Cu această ocazie a adus insulte atât sergentului din post cât și mie personal.
Menționez că susnumitul arestat întotdeauna refuză să respecte instrucțiunile închisorii, pe care le are afișate în camera de reținere”.
Ostilitatea lui Chiriac Toader este înfierată prin tot soiul de înscrisuri, care mai de care mai caraghioase și mai agramate. Asta pentru că avea obiceiul să intre în conflict frontal cu gardienii și ofițerii de serviciu de la Securitatea din Calea Rahovei, indiferent de numărul acestora, deseori amenințându-i și cu bătaia, chiar dacă pe asta o primea tot el. Îi contrazicea, îi sfida și-i insulta fără teamă.
”Comuniștii sunt dușmanii mei de moarte!”
Din procesul-verbal datat 6 decembrie 1957 aflăm: ”Noi, maior Marton Gh., căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă Romeo, prin prezentul proces verbal constatăm următoarele:
Continuându-se anchetarea lui Toader Chiriac acesta a refuzat să facă orice fel de declarații, însă după insistențe îndelungate, atunci când i s-a pus problema organizației contrarevoluționare pe care a creat-o împreună cu Georgescu Nicolae, acesta a declarat verbal că până la data arestării sale a discutat împreună cu Georgescu Nicolae problema reorganizării elementelor PNȚ din fosta plasă Ghergani, rămânând ca în timp să treacă la măsuri practice, fără a mai da amănunte.
Punându-i-se problema că dacă așa au stat lucrurile de ce nu vrea totuși să facă declarații scrise, Toader Chiriac s-a dedat din nou la provocări și a arătat că el nu concepe să fie anchetat de comuniști sau să dea socoteală în fața lor, deoarece el este dușmanul lor de moarte și caută să tergiverseze rezolvarea acestei probleme, căci în curând regimul din RPR va fi schimbat prin violență de alte elemente ca și el care în prezent se află libere și acționează.
Atrăgându-i-se atenția de a nu mai face astfel de provocări, Toader Chiriac a arătat că dacă el ar fi în stare de libertate și s-ar afla în plasa Ghergani, ar fi de ajuns ca el să ridice un deget și i se alătură imediat toată populația din care 85% sunt PNȚ și care posedă armament, cu ajutorul cărora ar putea întreprinde acțiuni împotriva regimului.
În toate celelalte ședințe de anchetă cu toate că s-a insistat ca să-și recunoască faptele, Toader Chiriac a refuzat să facă acest lucru și cu toate că i se interzicea să mai facă afirmații dușmănoase, el a continuat spunând că așa înțelege el să se comporte față de dușmanii lui comuniști.
Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal”.
Speța comportă un dramatism exacerbat. Potrivit înscrisurilor de la dosar, zdrobiți sub tortură, toți ceilalți învinuiți ajung să susțină punctele de vedere ale anchetatorilor, autoacuzându-se și acuzându-l pe Chiriac, însă acesta rămâne de nezdrobit, asemeni unei stânci. Nu recunoaște nimic și refuză orice fel de colaborare.
A aruncat cu tineta cu fecale după locotenentul-major Ștefan, unul dintre cei mai sadici criminali ai Jilavei
Inițial, Chiriac a fost condamnat la muncă silnică pe viață, în 1958, pentru ca mai apoi, în cursul aceluiași an, condamnarea să-i fie comutată la 25 de ani. Arestat de Securitate în septembrie ‘57, când era student în anul al V-lea la Institutul de Petrol și Gaze București (Facultatea Tehnologia Petrolului), tânărul Ilie Vasilescu avea să fie băgat în lotul unchiului său, fiind bătut cu sălbăticie (inclusiv cu o cravașă) și torturat în anchetele Securității din Calea Rahovei. Chinuindu-l pe el, securiștii se răzbunau pe Chiriac – i-au spus-o în față. Vasilescu va fi achitat abia după un an și șase luni de teroare, o perioadă fiind deținut administrativ la Jilava. A fost unicul achitat din lot. Va relata următoarele:
”Până la decretul din 1964, când va fi eliberat, Chiriac Toader s-a comportat exact ca în anchetele de la Securitate, dând dovadă de un curaj nebun. Până la condamnare a fost întemnițat la Jilava, unde avea să zăbovească o perioadă îndelungată, fiind scos deseori la suplimente de anchetă. La Jilava a stat cel mai mult pe Reduit, intrând de nenumărate ori în conflict frontal cu gardienii și conducerea închisorii. Nu se putea abține, așa era el, de nestrunit! Eu am rămas un timp la Jilava și am cunoscut mai mulți deținuți care au stat cu el în celulă, cu toții mărturisindu-mi marea admirație pe care o nutreau față de unchiul meu. Așa am aflat războaiele pe care le-a purtat împotriva torționarilor. Închipuiți-vă că a aruncat cu tineta cu fecale după locotenentul-major Ștefan, unul dintre cei mai sadici criminali ai Jilavei acelor ani. L-a înjurat în repetate rânduri, ba chiar l-a amenințat cu bătaia.
– Intră de unul singur cu mine în celulă, te ține? Dacă nu, valea!, i-a strigat lui Ștefan, care-l înjura și-l amenința prin vizetă.
”Mi-e dor de codru’ verde și de libertate”
În anii ăia, printre torționari era și unul poreclit ‹Bășică›, un grăsan sferic de o cruzime ieșită din comun, care-i depășea până și prostia, ceea ce în sine reprezenta un record notabil. Ce l-a mai înjurat și câte i-a mai spus și ăstuia, fără pic de menajamente... Din ‹criminali›, ‹proști› și ‹animale› nu-i scotea, motiv pentru care a fost bătut cu sălbăticie și aruncat perioade îndelungate în toate ‹Negrele› Jilavei. Alteori, aflat în celulă, Chiriac Toader se apuca să cânte în gura mare sau să fluiere cât putea de tare. La un moment dat, la vizetă și-a făcut apariția un caraliu, care-l înjurase și-l bătuse în repetate rânduri, evident, cu ajutorul altor gardieni.
– De ce fluieri, bă banditule?, s-a stropșit ăla.
– De ce fluier, mă? Pentru că mi-e dor de codru’ verde și de libertate. D-aia fluier și cânt, mă... Dacă mai vii pe-aici, mă reped în tine și te-ntorc pe dos ca pe-o căciulă!
Exact așa le vorbea. N-avea frică, suporta schingiuirile ca unul fără de carne. Despre acest episod mi-a relatat un fost deținut politic ploieștean, odinioară ofițer de jandarmi, pe care l-am cunoscut când s-a înființat AFDPR”.
După eliberare
În ‘64 a fost eliberată și Florica, fosta soție a lui Chiriac. La un moment dat, cei doi divorțaseră, însă acest gest fusese doar un tertip prin care proscrisul încercase (fără succes) să-și pună nevasta la adăpost. După detenție și-au reluat mariajul și au rămas împreună pentru tot restul vieții. S-au iubit mult, caznele n-au făcut altceva decât să confirme asta.
Inevitabil, lui Chiriac i-a fost foarte greu să își găsească un loc de muncă. Gura i-a rămas la fel de slobodă, curajul nu l-a părăsit niciodată. Își manifesta în continuare ostilitatea față de comunism, nu-i păsa de ce ziceau sau credeau alții. Până la urmă a fost angajat la o întreprindere de construcții din București, încadrat la muncă necalificată pe șantier în schimbul unui salariu mizerabil. Se ocupa de aprovizionarea cu materiale. Fiind o fire deschisă, dintr-o bucată, colegii îl simpatizau. Nu a avut niciodată mulți prieteni, cu principiile lui, ar fi fost imposibil, însă puținii care i-au fost apropiați s-au putut baza întotdeauna pe devotamentul și ajutorul său. A fost supravegheat în permanență de Securitate.
Moartea
În a doua jumătate a anilor ‘80, Chiriac Toader a suferit trei accidente vasculare cerebrale. După cel din urmă nu și-a mai revenit niciodată. În decembrie ‘89 nu mai știa pe ce lume trăia. Zăcea cu ochii pierduți, captiv în alte dimensiuni. Cel care odinioară deschisese focul împotriva milițienilor nu mai auzea împușcăturile, sau nu le mai lua în seamă. Avea să moară în primăvara lui 1990 la spitalul Fundeni. E îngropat la Slobozia Moară, comuna lui natală, alături de soție.
”Sunt ferm convins că cele trei accidente vasculare cerebrale s-au datorat numeroaselor lovituri primite în cap de-a lungul anchetelor de la Securitatea din Calea Rahovei. Bătăile alea cumplite nu puteau rămâne fără urmări, mai devreme sau mai târziu, la fel cum fără urmări nu puteau rămâne nici numeroasele lui Negre, fiind un obișnuit al izolărilor pe toată durata detenției”, relata Ilie Vasilescu (citiți întregul interviu AICI).
