Volumul ”Pitești după Pitești” – un document istoric prin excelență. Teroarea socială, represiunea, închisoarea politică, reeducarea de la Pitești și de după Pitești constituie consecința cea mai vizibilă și dramatică a obsesiei marxist-comuniste de facere a „omului nou”: cel înfricat, dezrădăcinat, alienat, lobotomizat și manipulabil

Apărut sub acest titlu special (care îți stârnește curiozitatea) la Editura Ratio et Revelatio, recentul volum al lui Răzvan Gheorghe este una dintre cărțile aparte pe care am avut șansa să le citesc în ultimii ani. Într-o colecție memorialistică personală, o situez alături de monumentala carte a lui Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, recitită în urma cu cca. doi ani.

"Pitești după Pitești" este una dintre acele cărți de care, chiar și după ce ai dat ultima filă, nu te poți despărți. O vreme, cel puțin, îți revin în minte imagini, emoții, trăiri, uluiri, mâhniri etc. Te întrebi cum de au fost posibile violențe care au sfârtecat trupuri și au descompus suflete. Te întrebi ce s-ar alege de tine însuți dacă ai nimeri într-un asemenea uragan al urii, al obscenității, al violențelor, alimentat din nemărginita morbiditate a firii omului.

Evident, titlul cărții este inspirat din celebrul și înspăimântătorul fenomen al reeducării desfășurat în închisoarea comunistă de la Pitești (1949-1952). O întunecime a minții, care te zdruncină, te dezorientează și din care s-a născut experimentul piteștean, imposibil de omis din orice panopticum al violenței progresistului, tehnologizatului dar atât de dezumanizantului secol al XX-lea.

Deși conține unele informații și perspective interesante, cartea lui Răzvan Gheorghe surprinde doar tangențial experimentul Pitești. În schimb, îi urmărește undele, la fel de sumbre și pustiitoare, ajunse în marea închisoare politică a Aiudului în perioada directoratului despotic al colonelului Gheorghe Crăciun. Organizată între anii 1961-1964, reeducarea de la Aiud, care a înșfăcat și surpat mii de conștiințe, este reconstituită prin intermediul a două remarcabile rememorări. Ele aparțin lui Marcel Petrișor și lui Demostene Andronescu, pe atunci doi tineri în jurul vârstei de 30 de ani, puși să aleagă între lepădarea de sine și polonicul în plus de mâncare, celula puțin mai încălzită, dreptul la libertate și chiar la viață. Mărturiile lor te impresionează, te frământă, te dor, dar te și ajută, poate angoasându-te, să simți iadul dezlănțuit în surdina zidurilor închisorii aiudene.

În fond, teroarea socială, represiunea, închisoarea politică, reeducarea de la Pitești și de după Pitești constituie consecința cea mai vizibilă și dramatică a obsesiei marxist-comuniste de facere a „omului nou”, cel înfricat, dezrădăcinat, alienat, lobotomizat, manipulabil. Însă, clocirea acestui "om nou", acolo, în duhoarea incubatorului comunist, trebuia pregătită prin demascarea și neutralizarea inamicului ideologic, vestitul dușman de clasă. Pentru el a fost clădit monstruosul sistem carceral în care trebuia eliminat fizic sau, dacă nu, prin metodologia demonică a reeducării, dizolvat/desființat ca identitate spirituală, culturală, socială, economică, politică.

Fiind un document istoric prin excelență, cartea lui Răzvan Gheorghe mai deține un atu ce trebuie subliniat. Prin cele două mărturii - excelent consemnate și valorizate de autor și de cunoscuta editoare Flori Bălănescu - teroarea, reeducarea, totalitarismul comunist sunt creionate într-un fel accesibil oricărui tip de public, inclusiv celui tânăr, eventual aflat la vârsta școlară. "Pitești după Pitești" nu doar că o lecturezi și o înțelegi cu ușurință, dar ea te mișcă, te dezmeticește pentru că mărturisește despre bezna comunistă prin răni sângerânde, prin oase zdrobite, prin morminte pierdute, prin ființe frânte, dar și prin suflete înălțate.