EXCLUSIV Interviu. A tras cu automatul în milițieni și i-a luat la pumni pe securiști în anchete! Fabulosul Chiriac Toader, un erou uitat al rezistenței anticomuniste. Recviem pentru țăranul român. Prețioasele mărturii ale domnului Ilie Vasilescu, fost deținut politic

Judecător în Titu, timp de cinci ani, național-țărănist cu ferme convingeri și, evident, un anticomunist desăvârșit, Chiriac Toader (foto dreapta sus) este îndepărtat din funcție în iulie 1947. Prinzând de veste că Securitatea se pregătea să-l aresteze, se înarmează până-n dinți, părăsește domiciliul conjugal din Titu și ia calea vieții de fugar, ascunzându-se pe la rude și prieteni, mai cu seamă în comuna sa natală, Slobozia Moară, unde dosește armament și cărți interzise, laolaltă cu zeci de gloanțe, dar și prin localitățile limitrofe. Pe-atunci avea 35-36 de ani.  

Din ‘48, pe fundalul marilor valuri de arestări, represiunea devine irespirabilă. Chiriac Toader reușește să rămână în libertate încă cinci ani, îndurând numeroasele privațiuni și chinuri ale vieții în clandestinitate, până în fatidica dimineață de 12 octombrie 1953, când doi milițieni și alte două-trei persoane în civil îl surprind în casa surorii sale, Ioana Șerban. Fără să ezite, Toader scoate de la brâu pistolul Mauser, îi amenință și-i culcă pe burtă, apoi o rupe la fugă încercând să se facă nevăzut. Caraliii telefonează la centru și cer ajutoare. În urmărirea lui pleacă 15-16 milițieni călare înarmați cu pistoale-automate, hotărâți să-l prindă viu sau mort, dar mai degrabă mort, având în vedere ce a urmat.  

L-au ajuns într-un zăvoi de salcâmi, la câțiva kilometri de Mănăstirea Bâldana, în jurul orei 13.00, și au deschis focul ca la balamuc asupra lui, fără vreo somație. Deloc impresionat, Chiriac Toader a ripostat pe măsură, cu focuri de pistol și rafale de automat. Închipuiți-vă că a reușit să fugă în zig-zag cam 4-5 kilometri, poate și mai mult, având în vedere cifrele invocate în procesele-verbale de interogatoriu, în direcția pădurii Râioasa, printre gloanțe și cu milițienii pe urme, izbutind totuși să-i țină la distanță, ba chiar împușcându-le și doi cai.  

(Chiriac Toader este primul din dreapta / poză de familie de la finalul anilor 70 / sursa: arhiva Podul.ro)

Incredibila și glorioasa cursă a fostului judecător avea să se sfârșească abrupt, chiar lângă zidul Mănăstirii Bâldana, unde a fost secerat de o rafală de automat sau de mai multe – în dosarul de la Securitate se vorbește când de 7, când de 8 gloanțe care i-au intrat în corp, dar mai contează numărul? S-a prăbușit inconștient, sângerând abundent. Când și-a revenit în simțiri, era legat de un pat al spitalului din Ghergani, pradă durerilor ce-i răvășeau corpul. Puțini ar fi scăpat cu viața-n ei după o astfel de împrejurare. Lângă el se aflau securiștii, desigur, camera fiind păzită de milițieni înarmați.

Vă avertizez că cele citite până aici nici măcar nu se compară cu cele ce abia urmează. La primele interogatorii, când securiștii l-au luat la pumni și la picioare, făcând imprudența să-l lase fără cătușe, Chiriac Toader le-a răspuns cu aceeași monedă, ceea ce nu-i de ici, de colo: i-a luat și el la pumni pe anchetatori și chiar a apucat să administreze vreo doi-trei, zdraveni! Un detaliu esențial: anchetele aveau loc în arestul Securității din Calea Rahovei, un abator uman.  

Însă adevărata măreție a național-țărănistului Toader Chiriac nu stă în faptul că i-a luat la pumni pe securiști, fiind călcat în picioare după aia și rezistând supliciilor ca unul fără de carne, sau că a tras cu automatul în milițieni, dorindu-și să moară în luptă, deși toate acestea sunt acte rarisime, ci vine din următoarea certitudine confirmată atât de învinuiții din lot, cât și de toate înscrisurile aflate în dosarul de la Securitate: de-a lungul anilor de anchete, torturi abominabile și bătăi demolatoare (‘53-‘57/‘58), fiindcă despre așa ceva a fost vorba, Chiriac Toader nu doar că nu a admis nici o clipă acuzațiile securiștilor, dar aceștia nu au putut afla de la el absolut nimic, indiferent de caznele la care l-au supus. Mai mult, i-a persiflat și i-a înjurat în față. A se reține că, potrivit proceselor-verbale de interogatoriu, întrebat de ce a ales să tragă în milițieni în loc să se predea, învinuitul răspunde că din ”ambiție” și ”orgoliu personal”, precizând că regretă că nu a reușit să-i împuște.  

(Domnul Ilie Vasilescu, fost deținut politic, nepot al lui Chiriac Toader / sursa: arhiva Podul.ro)

Toate aceste istorii fabuloase mi-au fost prezentate de luminosul domn Ilie Vasilescu, nepot al regretatului Chiriac Toader, care mi-a făcut uriașa onoare de a-mi acorda următorul interviu-carte (peste 170.000 de semne). La numai 23 de ani, în septembrie 1957, student în anul al V-lea la Institutul de Petrol și Gaze București – Facultatea Tehnologia Petrolului, Vasilescu avea să fie arestat de Securitate și băgat în lotul unchiului său, fiind torturat și bătut cu sălbăticie (inclusiv cu o cravașă) în anchetele desfășurate tot la Securitatea din Calea Rahovei. Chinuindu-l pe el, securiștii se răzbunau pe unchiul său, i-au spus-o în față. Avea să fie achitat abia după un an și șase luni de bătăi și privațiuni înfiorătoare, o perioada fiind deținut la Fortul 13 Jilava. Chiar și așa, Ilie Vasilescu a fost unicul achitat din întregul lot, restul primind ani grei de zeghe.  

Întreaga familie i-a fost arestată și bătută: mama (Smaranda), trecută de 60 de ani, sora (Florica Stoian), gravidă în aproape patru luni, fratele mai mic (Nicolae), unchiul Nicolae Vasilescu (nenea ”Culăiță”) pe care securiștii l-au alergat pe câmp, unul dintre agenți izbindu-l în cap cu patul pistolului-automat, lăsându-l paralizat pe viață, dar, cu toate acestea, fiind bătut în continuare așa, afectat de pareză, și condamnat la ani grei de zeghe.  

În primul rând, prezentul interviu se vrea a fi un recviem închinat țăranului român, segmentul uman care a avut cel mai mult de suferit sub jugul comunist, parafrazându-l astfel pe regretatul Romulus Rusan, care va fi folosit această sintagmă făcând trimitere la uriașa dramă a familiei partizanilor Vasile și Gheorghe Motrescu, primul fiind un martir legendar al rezistenței armate anticomuniste. Observați că, la fel ca în cazul familiei Motrescu (e doar un exemplu sugestiv, au fost sute de mii de alte cazuri) și în speța familiei Vasilescu sunt vizate, criminal și programatic, vârfuri ale țărănimii – oameni gospodari, cu principii sănătoase și frică de Dumnezeu – și la fel de important, ținta e fixată pe primele generații de intelectuali ai familiilor din care făceau parte, la distanță de ani, atât Chiriac Toader cât și Ilie Vasilescu.  

Interviul reprezintă, de asemenea, cadoul de Crăciun oferit cititorilor Podul.ro, cărora le mulțumesc din suflet că sunt alături de noi. Menționez că textul face parte dintr-un amplu proiect editorial aflat în faza de finalizare, proiect despre care vă voi mai anunța, la timpul cuvenit. Până atunci, vă invit să citiți și să distribuiți interviul.  

Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule Ilie Vasilescu! Vă foarte mulțumesc pentru acest interviu. Mă onorează nespus. Haideți să purcedem, vă rog, cu o serie de repere personale.  

Ilie Vasilescu: Bună ziua, domnule Gheorghe! Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog. Mă onorează deopotrivă. M-am născut la 10 august 1934, în comuna Slobozia Moară, care pe atunci făcea parte din raionului Răcari, regiunea București. Părinții mei – Ioan și Smaranda Vasilescu – erau țărani gospodari și cinstiți care s-au ocupat toată viața cu muncile câmpului. Am avut o copilărie fericită... îmi amintesc cu nostalgie de anii aceia în care n-aveam griji și probleme, însă situația avea să se schimbe curând, foarte curând. Dar, până să intrăm în detaliile privind cazul meu, am o rugăminte la dumneavoastră.  

Răzvan Gheorghe: Vă ascult.

Ilie Vasilescu: Îmi doresc să fiu personaj secundar în acest interviu. Vedeți dumneavoastră, e drept că am suferit teribil, că am fost bătut cu sălbăticie de securiști, în anchetele din Calea Rahovei, ulterior fiind ținut la Jilava, ca vai de mine, în cele mai criminale condiții carcerale, alături de numeroși ”politici”, însă suferința mea e un mizilic în comparație cu suferințele altora. Eu am stat doar 1 an și 6 luni în spatele gratiilor, pe când alții erau acolo de 13-10 ani sau mai bine.  

Răzvan Gheorghe: Vă înțeleg, dar, chiar și-așa, nimeni nu poate cuantifica suferințele...    

Ilie Vasilescu: Și asta-i drept, sunt perfect de acord, însă consider că e de datoria mea să-i mărturisesc în primul rând pe alții, în special pe cei care-s plecați de-un amar de ani dintre noi și despre ale căror suferințe nu mai vorbește nimeni. Uitarea asta mă doare, e profund nedreaptă. Un astfel de caz este cel al unchiului meu, Chiriac Toader, pentru sufletul căruia mă rog și aprind deseori câte o lumânare. Aș vrea ca el să fie personajul principal al acestui interviu. De altfel, eu am fost judecat în lotul dânsului, așa că povestea lui o înglobează oricum pe a mea.  

Răzvan Gheorghe: Vom face exact cum doriți dumneavoastră, vă asigur. Cine a fost unchiul la care vă referiți? Cu ce se ocupa?    

Ilie Vasilescu: Chiriac Toader s-a născut la 5 aprilie 1912 în comuna Slobozia Moară. A terminat liceul în Târgoviște, s-a remarcat la învățătură și în diverse activități sportive. La ceva ani după ce a absolvit Facultatea de Drept – îmi povestea mama că învăța pe rupte printre morminte, întrucât casa părintească se afla lângă cimitir, uneori aducând pentru cină și câte o găină rătăcită pe care o surprindea printre cruci – avea să ajungă judecător în localitatea Titu. Și-a exercitat funcția timp de cinci ani, din 1942 până în iulie 1947, cu cinste și devotament pentru lege, fiind respectat și apreciat de întreaga comunitate. Era corect până la sânge, avea o personalitate extrem de puternică. Oamenii din comună îl porecliseră ”Cheacă”, de fapt i se zicea ”Cheacă al lu’ Perceptoru’”, asta fiindcă tatăl său fusese perceptor. Eu îi spuneam simplu, ”Nea Cheacă”.  

Răzvan Gheorghe : Cum a intrat în colimatorul autorităților?  

Ilie Vasilescu: Chiriac Toader avea vechi și ferme convingeri național-țărăniste, întotdeauna pactizase cu Partidul Național Țărănesc. Lucrul acesta era cunoscut în Titu și prin împrejurimi. Obișnuia să vină deseori în vizită la părinții mei – îmi amintesc că, mereu când se ivea ocazia, vorbea în cei mai frumoși termeni despre PNȚ. Inevitabil, Chiriac Toader era un anticomunist desăvârșit, îi ura de moarte pe toți comuniștii – rețin cum îi înjura de mama focului, în timp ce lațul dictaturii se strângea din ce în ce mai sufocant, mai letal. Om dintr-o bucată, nici măcar nu și-a ascuns atitudinea ostilă. Asta ar fi fost sub demnitatea lui. Acest unchi al meu avea un caracter de fier, domnule, nu concepea să-și încalce principiile. Pentru el, compromisul de orice tip nu a fost niciodată o alternativă.      

Pe de altă parte, era judecător încă din perioada fostului regim, ceea ce oricum l-a transformat într-o țintă vie, vă dați seama, prigoana începând, de fapt, prin îndepărtarea lui din funcție. Vremurile erau tenebroase și situația degenera de la o zi la alta, iremediabil. Pe acest fundal, Chiriac Toader a fost înlăturat de la Judecătoria Titu, în iulie 1947. Avea 35 de ani pe atunci. Fără a fi motivată explicit, decizia a fost semnalul că risca o arestare, și asta într-un viitor apropiat.  

Începând cu iulie 1947, unchiul meu nu va mai fi de găsit la domiciliul din Titu, unde a mai rămas doar soția sa, Florica. Se înarmează până-n dinți și se ascunde pe la rude și cunoscuți, prin satele din împrejurimi, așteptându-se ca Securitatea să-l caute dintr-o clipă în alta. În ‘48, în contextul marilor valuri de arestări, Chiriac Toader intră definitiv în clandestinitate, fiind pe deplin conștient că nu există altă șansă pentru a rămâne în libertate. Tot prin ‘48 aude că se pune la cale o percheziție a casei din Titu. Se arată la față rareori și numai puținilor oameni de încredere.  

A stat ascuns, în diverse perioade, și în casa mea părintească din Slobozia Moară, așa că l-am tot întâlnit. Țin minte cum își făcea apariția la adăpostul întunericului, ca un haiduc, îmbrăcat în cele mai simple straie țărănești, nebărbierit, încins la mijloc, pe sub surtuc, cu o cartușieră din piele plină cu gloanțe. Avea întotdeauna două arme la îndemână, altfel nu se simțea în apele sale – un pistol Mauser și un automat Daimler Puch. În perioada fugii nu l-am văzut niciodată fără ele. Dar mai avea și altele – bunăoară, știu despre un pistol Beretta și despre un altul, automat, pe care l-am ajutat să le ascundă, laolaltă cu multe gloanțe, în podul casei părinților, băgate în spatele unor grinzi. Tot acolo dosea mai multe cărți interzise a căror deținere se pedepsea drastic, printre titluri numărându-se și ”Mustul care fierbe” de Octavian Goga, pe care uneori o scoteam și o răsfoiam pe ascuns în grădină.  

Chiriac Toader avea însă armament ascuns prin multe locuri, îmi amintesc că venea cu niște cutii de tablă în care ținea pistoale, automate și gloanțe. Nu am nici cea mai vagă idee de unde le-a procurat, întrucât nu vorbea niciodată despre așa ceva, nici măcar cu părinții mei, înțelegând prea bine riscurile la care ne-ar fi supus, și nici noi nu puneam întrebări ce nu ne priveau. Îi știam prea bine situația de fugar.  

Venea noaptea și pleca noaptea. Când rămânea la noi, de-a lungul zilei stătea în casă, citind și recitind cărți ce le purta cu el, iar nopțile obișnuia să iasă prin grădină, mereu atent la orice zgomot, ca nu cumva să-l surprindă vreun vecin. De fel, avea încredere în foarte puțini oameni. Nu ne-a spus niciodată ce alte gazde mai avea, oameni care, asemeni nouă, îl ajutău cu adăpost, haine, arme și alimente. Nu știam când urma să apară, ne bătea el în geam ca de fiecare dată.  

Uneori zăboveam la taclale întreaga noapte cu el și părinții, pe întuneric, ca să nu dăm de bănuit. Vedeți dumneavoastră, Chiriac Toader era ferm convins că va începe un nou război și că vor veni americanii. Prin ‘52-‘53, eu nu mai credeam că așa ceva s-ar mai putea întâmpla. Aveam deja 19 ani, tot auzisem, în ‘48-‘49, despre ”inevitabila” sosire a americanilor, dar nu se întâmplase nimic și chiar nu îmi mai legam speranțele de asta. Însă unchiul meu credea cu tărie în venirea lor, în declanșarea unui mare război care să măture orânduirea comunistă. Își propusese să lupte până la ultima suflare într-un astfel de război.  

– Nu mai vin americanii. Dacă voiau să vină, ar fi fost deja aici.  

– Or să vină, o să vezi. Nu ne lasă americanii sub comuniști!, mă-ncredința, de-aproape ajungeam și eu să sper din nou, atât de convins era.  

Îmi pare foarte rău că am avut dreptate. Și eu îmi doream să vină ceva salvator, și eu visasem cu ochii larg deschiși la un război total împotriva comunismului, însă realitățile ce ni se pregătiseră erau cu totul altele. Și asta se vedea, se simțea în aer. Era clar că nu va veni nimeni. Poate că Chiriac Toader se convinsese de inevitabila venire a americanilor fiindcă avea nevoie de o astfel de convingere, cu atât mai mult în condițiile vieții de proscris, când te izbești de fel și fel de neajunsuri. Pe-atunci, avea 40-41 de ani și tot ce își dorea era să trăiască liber, să se aleagă praful de comuniști. Dar n-a fost să fie. M-am întâlnit și am vorbit deseori cu unchiul meu în cei 5 ani cât a fost fugar. În ultima lui perioadă de clandestinitate, l-am văzut mai rar, ce-i drept, fiindcă intrasem la facultate și eram dus la București, însă veneam frecvent acasă. L-am admirat enorm. Mai rar așa român.  

(Domnul Ilie Vasilescu, fost deținut politic, nepot al lui Chiriac Toader / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Dezvoltați, vă rog. Când și cum a fost arestat?  

Ilie Vasilescu: În noaptea de 11 spre 12 octombrie 1953, Chiriac Toader se afla în casa din Slobozia Moară a uneia dintre surorile sale, Ioana Șerban, care îi mai oferise adăpost și în alte rânduri. În aceeași casă mai locuia o soră de-a lui, Elena Bârnovescu, profesoară suplinitoare în comuna Brezoaele, cu cele două fiice ale sale: Antuza și Macrina. Soțul ei era preot, fusese condamnat de ceva ani și încă se afla la închisoare, nu știa nimic de soarta lui, ulterior aveam să aflăm că a stat amar de timp la Aiud. Nu peste mult timp, Antuza urma să se prăpădească la o vârstă fragedă, în familie spunându-se mereu că a murit de dor – plângea zi și noapte după taică-său, se simțea din ce în ce mai rău iar medicii n-au fost în stare să identifice o maladie exactă. S-a topit pe picioare, a bolit până când nu a mai fost. Și micuța Macrina plângea deseori după taică-său, țin minte cum își îngropa fața în palme și scâncea într-un colț. Curând, foarte curând, securiștii le vor aresta și mama și o vor bate cu sălbăticie timp de o lună.    

Dar să revenim la arestarea unchiului meu. A doua zi dimineață, în jurul orei 10.00, la ușa casei au ciocănit doi milițieni însoțiți de alte două-trei persoane ce nu purtau uniforme – procesele-verbale de interogatoriu vor consemna, rece, alte ”două-trei persoane îmbrăcate în civil”, fără a le specifica ocupația. Intenționau să facă o percheziție domiciliară, motivul fiind de-a dreptul ilar – insistau că dispăruse o butelie, vezi Doamne, dar nu explicau de ce ajunseseră să o caute tocmai la acea adresă. Dând cu ochii de unchiul meu, i-au solicitat actele. Acesta le-a întins un buletin de identitate care nici măcar nu-i aparținea, dar asta doar pentru a le deturna atenția, în timp ce a scos pistolul Mauser de la cingătoare, ațintindu-l spre milițieni.  

– Pe burtă, toți! Acum!, a tunat. Culcați pe burtă!

Ăia s-au conformat în grabă, vizibil înspăimântați. Erau obișnuiți să bumbăcească în grup oameni fără apărare, acum ei se aflau în bătaia pistolului. S-au întins pe-acolo toți patru-cinci, câți or fi fost, și au implorat pentru viețile lor. Mare minune de nu s-or fi și scăpat pe ei... Cu unchiul nu era de joacă.  

– Care mișcă îl găuresc!, i-a asigurat. Nici privirea să n-o ridicați!  

Chiriac Toader și-a luat bruma de lucruri, printre care și automatul Daimler Puch, evident, ținându-i în permanență pe milițieni sub amenințarea pistolului, și a tăiat-o direct prin grădini, încercând să dispară cât mai repede, deși nu-i convenea să se miște ziua în amiaza mare. Ar fi putut să-i împuște pe caraliii ăia, dar a evitat vărsarea de sânge, printre altele fiind conștient că astfel le-ar fi distrus definitiv pe Ioana și Elena.  

Milițienii au telefonat degrabă, au raportat incidentul și au chemat ajutoare. În scurt timp, pe urmele lui Chiriac Toader au pornit 15-16 milițieni călări, înarmați până-n dinți și hotărâți să-l prindă viu sau mort, dar mai degrabă mort, având în vedere ce a urmat. L-au ajuns undeva, la câțiva kilometri de Mănăstirea Bâldana, în jurul orei 13.00, și au deschis ca la balamuc focul asupra lui, fără vreo somație. Unchiul a ripostat pe măsură, n-a stat pe gânduri, cu focuri de pistol și rafale de automat. Închipuiți-vă că a reușit să fugă în zig-zag cam 4-5 kilometri, poate și mai mult, având în vedere procesele-verbale de interogatoriu, în direcția pădurii Râioasa, printre gloanțe și cu miliția călare pe urme, izbutind totuși să-i țină la distanță pe caralii, ba chiar împușcându-le și doi cai. Ulterior, în anchetele Securității, Chiriac Toader va declara cu mândrie că regretă că nu a reușit să-i împuște și pe milițieni, deoarece aceștia sunt niște ”oarecare”, reprezentând regimul comunist, adică răul absolut. Întrebat insistent de ce nu s-a predat, va spune că asta ține de orgoliul și ambiția lui! Vom analiza aceste aspecte la momentul potrivit, fiindcă așa ceva nici n-ar putea fi trecut cu vederea.  

Incredibila cursă a unchiului meu avea să se sfârșească chiar lângă zidul Mănăstirii Bâldana, unde a fost secerat de o rafală de automat sau de mai multe – în dosarul de la Securitate se vorbește când de 7, când de 8 gloanțe care i-au intrat în corp. S-a prăbușit inconștient, sângerând abundent. Când și-a revenit în simțiri, era legat de un pat al spitalului din Ghergani, pradă durerilor ce-i răvășeau corpul. Puțini ar fi scăpat cu viața-n ei după o astfel de împrejurare. Lângă el se aflau securiștii, desigur, camera fiind păzită de milițieni înarmați. Rănile s-au vindecat cu greu, a avut mult, mult, de tras, dar s-a încăpățânat să rămână în viață.  

De-a lungul anilor, am trecut deseori pe la Mănăstirea Bâldana, am aprins câte o lumânare și m-am gândit la glorioasa și de-a dreptul fabuloasa cursă a unchiului meu, hotărât să moară în luptă decât să se predea unor ”oarecare”, sfidându-i pe securiști.

Răzvan Gheorghe: Unde a fost anchetat?  

Ilie Vasilescu: Cele mai dure anchete s-au desfășurat la Securitatea din Calea Rahovei, notorie pentru torturi și bătăi. Așa cum veți afla, eu aveam să fiu arestat abia în septembrie 1957, deci peste patru ani de la momentul arestării unchiului meu, securiștii băgându-mă în lotul Chiriac Toader, firește, laolaltă cu mai mulți învinuiți din Slobozia Moară și satele din împrejurimi. Acuzațiile care mi-au fost puse în cârcă erau ”crimă de uneltire contra ordinei sociale”, ”favorizarea infractorului” și ”omisiune de denunț”. Foarte mulți și-au lăsat ciolanele prin gropi comune în urma unor acuzații identice. Dar vom ajunge, la timpul cuvenit, și la episodul arestării mele.  

De la arestarea survenită în toamna lui 1953 și până în 1957-1958, când aveam să-l revăd la tribunal, și eu aflat pe atunci în postura de învinuit, Chiriac Toader a fost anchetat la Securitatea din Calea Rahovei, ulterior fiind deținut administrativ, fiindcă încă nu era condamnat în instanță,  la Fortul 13 Jilava, de unde era adus deseori la suplimente de anchete, în funcție de capriciile poliției politice. Dosarul era considerat unul extrem de important, se forța alcătuirea unui lot cât mai mare, distrugerea a cât mai multe vieți, or la asta Securitatea se pricepea de minune. În speța unchiului meu se exprimase și Augustin Alexa, procurorul general al RPR, care solicitase o încadrare cât mai aspră, astfel încât, se-nțelege, să poată fi condamnat la moarte pentru acte de ”terorism”. În fine, inițial i s-a dat muncă silnică pe viață, pentru ca mai apoi condamnarea să îi fie comutată la 25 de ani.

Să știți că tot ce v-am relatat până acum nici măcar nu se compară cu cele ce urmează, domnul meu. Închipuiți-vă numai că, la primele interogatorii, când securiștii l-au luat la pumni și la picioare, făcând imprudența să-l lase fără cătușe, Chiriac Toader le-a răspuns cu aceeași monedă, ceea ce nu-i de ici, de colo: i-a luat și el la pumni pe anchetatori și chiar a apucat să administreze vreo doi-trei, zdraveni, vă asigur, că era un om vânjos, bine legat, până când l-au imobilizat și i-au pus cătușele. L-au torturat și l-au bătut ca pe nimeni altul, vă dați seama, fapt confirmat de mai mulți anchetați aflați în arestul Securității din Calea Rahovei, aspectele acestea fiind bine cunoscute în familie. Păi… să faci așa ceva acolo e de neimaginat acum, în 2021, analizând retrospectiv, dar vă puteți da seama cum era atunci, în a doua jumătate a anilor ‘50, în plin genocid comunist?! Gândiți-vă numai că a fost în stare să sară la beregata securiștilor după ce zăcuse în spital, între viață și moarte, secerat de 7 sau 8 gloanțe, nici nu mai contează numărul... Am trecut și eu prin numeroase anchete, am cunoscut mulți, mulți foști deținuți politici, dar nu am mai întâlnit niciodată un caz asemănător cu al lui Chiriac Toader.  

Însă adevărata măreție a unchiului meu nu stă în faptul că i-a luat la pumni pe securiști, fiind călcat în picioare după aia, sau că a tras cu automatul în milițieni, dorindu-și să moară în luptă, deși toate acestea sunt acte rarisime, ci vine din următoarea certitudine confirmată atât de învinuiții din lot, cât și de toate înscrisurile aflate în dosarul de la Securitate: de-a lungul anilor de anchete, torturi abominabile și bătăi demolatoare, fiindcă despre așa ceva a fost vorba, Chiriac Toader nu doar că nu a admis nici o clipă acuzațiile securiștilor, dar aceștia nu au putut afla de la el absolut nimic, indiferent de caznele la care l-au supus. Umplut de sânge și bătut până la inconștiență, în repetate rânduri, unchiul meu nu a dezvăluit niciodată numele celor care l-au ascuns și l-au ajutat cu alimente, haine și arme. De asemenea, el nu a dat declarații împotriva nimănui care era urmărit de Securitate, nici măcar împotriva celor care îl turnau, în declarații oficiale, deși anchetatorii i-au tot propus, cu bâta, pumnii și cu vorba ”bună”. Dar nu, domnule, le-a zis ”Nu!” în față, i-a refuzat categoric, zi de zi și noapte de noapte, preferând să sufere ca unul fără de carne. Chiriac Toader a rămas de neînvins. El nu s-a terminat niciodată.  

După decretul din ‘64, căci va supraviețui gratiilor și sârmelor ghimpate, avea să relateze rarilor apropiați, printre care m-am numărat și eu, în puține cuvinte, îngrozitoarele torturi și bătăi la care fusese supus în anchetele de la Securitatea din Calea Rahovei. Nu s-a plâns niciodată și nici nu a vorbit mult despre asta, fiindcă așa era felul lui, nu-i plăcea să se laude, să vorbească despre sine. Chiriac Toader a fost omul faptelor duse până la cea din urmă consecință, nu al vorbelor deșarte, întreaga-i viață stând pildă pentru asta. Și nici nu le cerea altora să aibă tăria lui. Le înțelegea căderile.  

Răzvan Gheorghe: Haideți, vă rog, să răsfoim dosarul lui Chiriac Toader de la Securitate, să vedem ce spun anchetatorii despre atitudinea și comportamentul unchiului dumneavoastră. Sunt numai ochi și urechi. E un caz fascinant.  

Ilie Vasilescu: Haideți, documentele vorbesc de la sine. Asta vă propun și eu, așa veți înțelege mai bine speța, dar și maniera halucinantă în care decurgeau anchetele Securității, fiindcă acesta era tiparul. Acolo unde se impune, voi face clarificările de rigoare. Iată ce aflăm din procesul-verbal datat 17 octombrie 1957:  

”Noi, maior Marton Gh., căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă, procedând la anchetarea numitului Toader Chiriac, constatăm prin prezentul act că acesta refuză să facă declarații scrise și verbale referitoare la activitatea criminală pe care a desfășurat-o, spunând că astfel de declarații le va face numai în fața organelor de judecată.

În discuțiile ce s-au purtat cu Toader Chiriac, acesta s-a dedat la provocări fățișe, adresând cuvinte calomniatoare la adresa regimului democrat din RPR, a organelor de stat cât și a URSS.

Deasemeni a adus elogii organelor burghezo-moșierești ce s-au succedat în țară până la 23 august 1944, arătând că singurul partid care a fost și este acceptat de populația țării noastre este PNȚ-ul.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale”.  

Cei trei securiști care semnează – Gheorghe Marton, Mihai Bratu și Romeo Vintilă – erau niște adevărate bestii, domnule. Le-am încăput și eu în pumni, știu prea bine ce vă spun, am proprietatea termenilor pe care-i folosesc. Cel mai sadic dintre ei era Romeo Vintilă, care te cotonogea înfiorător. El nu era la fel de prostălău ca ceilalți, mai putea închega câteva cuvinte, dar era de un sadism ieșit din comun. O să ne mai întâlnim cu ei când vom discuta despre arestarea mea. Desigur, procesele-verbale emise de securiști nu consemnează și torturile, bătăile încasate de anchetat, care reprezentau dominanta ”justiției” comuniste, însă în cazul lui Chiriac Toader acestea se întrezăresc de la o propoziție la alta, având în vedere multitudinea rapoartelor și a acuzațiilor redactate de agenți sau caralii.    

Din procesul-verbal întocmit la 19 octombrie 1957 aflăm că:  

”Noi, maior Marton Gh.. căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă Romeo, prin prezentul proces verbal, constatăm următoarele:  

Procedând la anchetarea învinuitului Toader Chiriac referitoare la pregătirea actului de teroare pe care l-a săvârșit la data de 12 oct. 1953, acesta a refuzat să facă declarații scrise și verbale arătând că atât timp cât este vorba de anchetarea sa, refuză categoric acest lucru.

Continuându-se diferitele discuții cu scopul de a-l determina să-și recunoască faptele, Toader Chiriac a declarat verbal că regretă că nu a putut împușca organele de stat, deoarece el nutrește o ură înverșunată împotriva tuturor comuniștilor și că nu concepe să fie liber sub regimul comunist.

De asemenea s-a manifestat că în curând imperialiștii vor declanșa un nou război pe care îl vor câștiga și se va instaura în RPR un regim burghez în cadrul căruia el va deține o funcție importantă, datorită căreia va putea să se răzbune pe toți comuniștii cunoscuți de el.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal, spre cele legale”.

De notat că ”actul de teroare” invocat de securiști se referă exclusiv la împrejurările arestării lui Chiriac Toader, când acesta a refuzat să se predea și a deschis focul împotriva milițienilor. De reținut ce le spune verde-n față anchetatorilor: Regret că nu i-am împușcat! Oare câtă bătaie o fi mâncat în ziua/noaptea aia? Să nu ignorăm nici că securiștii acuză ”ura înverșunată împotriva toturor comuniștilor”. În economia dosarului, rapoartele acestea nu-s apă de ploaie, sunt înscrisuri menite să-i adâncească problemele astfel încât încadrarea finală să fie cât mai severă. În toamna lui ‘57 încă se ia în calcul trimiterea sa în fața plutonului de execuție, însă Chiriac Toader se comportă ca și cum nici nu i-ar păsa.    

Iată ce reclamă locotenentul-major Ion Petre din MAI, într-un proces-verbal datat 25 octombrie 1957: ”Am constatat că arestatul Toader Chiriac a adus insulte sergentului din post. (...) Am căutat să-l conving că contravine instrucțiunilor pe care le are în cameră afișate, însă a fost imposibil, în care timp a continuat să facă agitație, exprimându-se că el știe că mai sânt și alți arestați și să audă și ei că aici este Toader Chiriac”. Locotenentul-major – în acea zi, ofițer de serviciu pe Închisoarea Direcției Regionale București, așa cum se numea în acte Securitatea din calea Rahovei – se plânge că a fost și el amenințat.  

Același zelos Ion Petre de la MAI se mai remarcă printr-un proces-verbal, datat 6 noiembrie 1957, când susține că Chiriac Toader a făcut agitație în arest, acuzându-i pe securiști că voiau să-l otrăvească. ”A ridicat tonul la mine. (...) Menționez că astfel de manifestări le-a avut în mai multe rânduri”, reclamă acesta.  

După decembrie 1989, când s-a înființat Asociația Foștilor Deținuți politici din România (AFDPR), am cunoscut persoane care fuseseră anchetate la Securitatea de pe Calea Rahovei în aceleași perioade cu unchiul meu. Cu toții au confirmat ceea ce oricum știam din familie: nu de puține ori, când caraliii îl scoteau de la anchetă sau îl duceau la anchetă, Chiriac Toader începea să strige cât putea de tare pe coridoarele arestului, fără pic de frică:  

– Fraților, sunt Chiriac Toader! Să știți că vin americanii! O să scăpăm de comuniști! Nu vă fie frică!

Exact așa făcea. Oricât l-au torturat și l-au bătut, ani și ani de zile, oricât l-au amenințat că va ajunge în fața plutonului de execuție, cum de altfel mă și mir că nu s-a întâmplat, având în vedere toate pe care le făcea, Chiriac Toader a rămas de nedomesticit. Pur și simplu nu au reușit să-l zdrobească.    

Dintr-un proces-verbal datat 16 noiembrie 1957, aflăm ce a răspuns unchiul meu, fost judecător timp de 5 ani, la un termen al procesului său, când judecătorul comunist i-a cerut să spună în fața instanței cu ce armă a tras în milițienii călăreți cu prilejul arestării. Așa cum veți remarca, din document transpare furia securiștilor:  

”Noi, maior Marton Gh., căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă Romeo, procedând în continuare la determinarea lui Toader Chiriac pentru a-și recunoaște faptele săvârșite în perioada în care a fost fugar, acesta s-a menținut pe aceiași poziție de a nu face declarații scrise, însă verbal a continuat să se manifeste dușmănos la adresa tuturor organelor de stat.  

Fiind întrebat de ce în fața instanței nu a recunoscut că la data comiterii actului de teroare a avut asupra sa arme automate și a declarat că a avut în mână un ciomag, învinuitul a răspuns că acele afirmații le-a făcut cu scopul de a ignora organele judecătorești, întrucât ele sunt incapabile de a judeca un om ca el care în trecut a fost judecător.  

De asemenea a arătat că toate organele de judecată cât și cele ale Procuraturii sunt în slujba comuniștilor fără a avea pregătirea necesară și ele nu fac nimic altceva decât cele ce li se ordonă.  

Toader Chiriac a mai arătat că președinții completelor de judecată nu au fost capabili să ia nici un fel de măsuri împotriva lui cu toate provocările ce le-a adresat lor și așteptau ca procurorii din instanță să-și spună cuvântul.  

De către noi i s-a interzis să facă astfel de afirmații calomniatoare, însă el a continuat și a adresat astfel de calomnii și la adresa organelor MAI.  

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale”.  

(Fortul 13 Jilava / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Așadar, la un termen al procesului-mascaradă, regizat în cadrul unui cogeamitea tribunalul militar, fiind întrebat despre armele sale, învinuitul Chiriac Toader, pasibil de plutonul de execuție, își bate joc de judecător și de procurorii Securității, răspunzând, zeflemitor, că purta un ciomag, nici pe departe un pistol Mauser și un automat Daimler Puch cu care trăsese în milițieni! Apoi, readus în iadul Securității de pe Calea Rahovei, e călcat din nou în picioare de anchetatori, isterizați de prestația sa, dar el îi înjură fără pic de menajamente. Mai mult, a se remarca și că acuzatul se transformă în acuzator, dezvăluind monstruozitatea așa-zisei justiții comuniste chiar acolo, în camera de tortură: judecătorul și procurorii sunt simple curele de transmisie ale Securității și ale partidului unic, sunt oportuniști, prost pregătiți și nu răspund decât la ordine de poliție politică. Fiindcă s-a comportat demn la proces, dând dovadă de un curaj ce sfida orice instinct de conservare, autoritățile au interzis accesul publicului în sală, deși primele ședințe fuseseră publice. Chiriac Toader era de necontrolat. Rețineți un aspect esențial: unchiul meu se comporta așa în toamna lui 1957, la patru ani după arestarea sa, patru ani plini de tortură și bătăi sălbatice, în cele mai criminale și mai umilitoare condiții cu putință. Însă nimic nu-l putea frânge.  

Dintr-un proces verbal datat 20 noiembrie 1957 aflăm următoarele:  

”Noi, locotenent-major Vintilă Marin din MAI, Dir. Regională București, ofițer de serviciu pe închisoarea Dir. Regionale MAI București, am constatat următoarele:

La orele 22.5 arestatul Chiriac Toader a făcut agitație în camera sa reținere, strigând cu voce tare că aici este Toader Chiriac care va lupta contra comunismului, cât va trăi.  

Atrăgându-i atenția ca să înceteze cu astfel de manifestări și să respecte instrucțiunile, s-a exprimat din nou că el este un dușman de moarte al comuniștilor și că va lupta până îi va izgoni de la conducerea țării.  

Menționez că cu această ocazie mi-a adus insulte atât mie cât și tov. sergent din post.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale”.

Precizarea că ”agitația” începe la 5 minute după ora 22.00, adică după momentul așa-numitei stingeri, deși becul din celulă nu se stingea niciodată, are un scop precis: Chiriac Toader încalcă în mod flagrant regimul de arest, această atitudine reprezentând o circumstanță agravantă. Același locotenent Marian Vintilă de la MAI reclamă, într-un alt proces-verbal, datat 22 noiembrie 1957:

”Noi, locotenent Vintilă Marin din MAI, ofițer de serviciu pe Închisoarea Dir. Regionale București, am constatat că arestatul Toader Chiriac a făcut agitație în închisoare, strigând cu voce tare că aici e Toader Chiriac și că va sparge ușa de la camera de reținere dacă Securitatea l-a condamnat să stea acolo.  

Căutând să-l lămuresc că nu are voie să facă dezordine în închisoare s-a exprimat cu cuvintele că el va lupta contra statelor comuniste chiar cu riscul vieții.  

Cu această ocazie a adus insulte atât sergentului din post cât și mie personal.  

Menționez că susnumitul arestat întotdeauna refuză să respecte instrucțiunile închisorii, pe care le are afișate în camera de reținere”.

Ostilitatea lui Chiriac Toader este înfierată prin tot soiul de înscrisuri, care mai de care mai caraghioase și mai agramate. Asta pentru că, așa cum remarcați, avea obiceiul să intre în conflict frontal cu gardienii și ofițerii de serviciu de la Securitatea din Calea Rahovei, indiferent de numărul acestora, deseori amenințându-i și cu bătaia, chiar dacă pe asta o primea tot el, deși vă asigur că i-ar fi spart cu bătaia dacă ar fi putut. Îi contrazicea, îi sfida și îi insulta fără teamă.  

Din procesul-verbal datat 6 decembrie 1957 aflăm:  

”Noi, maior Marton Gh., căpitan Bratu Mihai și căpitan Vintilă Romeo, prin prezentul proces verbal constatăm următoarele:  

Continuându-se anchetarea lui Toader Chiriac acesta a refuzat să facă orice fel de declarații, însă după insistențe îndelungate, atunci când i s-a pus problema organizației contrarevoluționare pe care a creat-o împreună cu Georgescu Nicolae, acesta a declarat verbal că până la data arestării sale a discutat împreună cu Georgescu Nicolae problema reorganizării elementelor PNȚ din fosta plasă Ghergani, rămânând ca în timp să treacă la măsuri practice, fără a mai da amănunte.  

Punându-i-se problema că dacă așa au stat lucrurile de ce nu vrea totuși să facă declarații scrise, Toader Chiriac s-a dedat din nou la provocări și a arătat că el nu concepe să fie anchetat de comuniști sau să dea socoteală în fața lor, deoarece el este dușmanul lor de moarte și caută să tergiverseze rezolvarea acestei probleme, căci în curând regimul din RPR va fi schimbat prin violență de alte elemente ca și el care în prezent se află libere și acționează.  

Atrăgându-i-se atenția de a nu mai face astfel de provocări, Toader Chiriac a arătat că dacă el ar fi în stare de libertate și s-ar afla în plasa Ghergani, ar fi de ajuns ca el să ridice un deget și i se alătură imediat toată populația din care 85% sunt PNȚ și care posedă armament, cu ajutorul cărora ar putea întreprinde acțiuni împotriva regimului.  

În toate celelalte ședințe de anchetă cu toate că s-a insistat ca să-și recunoască faptele, Toader Chiriac a refuzat să facă acest lucru și cu toate că i se interzicea să mai facă afirmații dușmănoase, el a continuat spunând că așa înțelege el să se comporte față de dușmanii lui comuniști.  

Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal”.

Documentul expus mai sus datează din decembrie 1957, așadar trecuseră mai bine de patru ani de la arestarea sa. Ce stâncă de om! După cum observați, în toată această perioadă securiștii nu au fost în stare să scoată absolut nicio informație utilă de la Chiriac Toader, în pofida numeroaselor suplicii la care l-au supus. Mai mult, învinuitul parcă se joacă cu nervii anchetatorilor, îi persiflează și le spune în față niște aspecte generale, fără cap și coadă, pe care ei sunt disperați să le demonstreze, însă face asta doar pentru a-i enerva, refuzând categoric mai apoi să își asume declarații scrise sau verbale în acest sens. Nu își recunoaște vreo culpă, cât de mică, și nici nu îi toarnă pe cei care l-au găzduit și l-au ajutat cu haine și alimente, deși asta l-ar mai fi scos din pumni și poate, doar poate, i-ar fi ”îndulcit” încadrarea. Dar compromisul este exclus din capul locului, nici nu concepe să fie anchetat de comuniști sau să dea socoteală în față lor. E motivul pentru care securiștii întocmesc înscrisul prezentat, însă hârtia nu are nici cea mai mică susținere din partea anchetatului, care refuză categoric să o semneze.

Obsesia securiștilor de a tot încerca să-l forțeze pe Chiriac Toader, fără succes însă, ca să-l toarne pe învățătorul Nicolae Georgescu – prieten, rudă prin alianță și vechi național-țărănist, care la găzduit în repetate rânduri – este prezentă de la. un capăt la celălalt al anchetei. Agenții intenționau să-l acuze pe Georgescu nu doar de ”favorizare” și ”omisiune de denunț”, ci și de ”crimă de uneltire contra ordinei sociale”, alături de unchiul meu. E motivul pentru care să ai grijă de anchetatorii insistă că cei doi ar fi pus bazele unei organizații subversive al cărei scop ar fi fost coagularea și înarmarea unor țărăniștilor din zonă, în vederea răsturnării regimului. Chiriac Toader la protejat cu toată tăria și loialitatea pe Nicolae Georgescu, la fel cum ia protejat pe toți cei care care i-au oferit adăpost și ajutor, chiar dacă și aceștia vor ceda în anchete.  

(Domnul Ilie Vasilescu, fost deținut politic, nepot al lui Chiriac Toader / sursa: arhiva Podul.ro)    

Răzvan Gheorghe: Dacă așa stătea situația în ‘57, haideți, vă rog, să răsfoim înscrisurile de la dosar din perioada ‘53-‘54. Vom avea o viziune de ansamblu privind comportamentul acestui om extraordinar, dar și asupra modului în care Securitatea înțelegea să instrumenteze o anchetă politică, ceea ce cred că va fi interesant pentru cititorii noștri. Prefer să nu vă întrerup, pentru a nu secționa prea mult expunerea. Vă ascult.    

Ilie Vasilescu: De acord, se impune o viziune de ansamblu. Drept pentru care, în cele ce urmează voi prezenta o serie de înscrisuri securistice, respectând ordinea cronologică de la dosar. Să revenim, așadar, la momentul arestării unchiului meu. După ce se prăbușește inconștient, găurit de o mână de gloanțe, la 12 octombrie 1953, lângă Mănăstirea Bâldana, Chiriac Toader își revine în simțiri pe un pat al spitalului din Ghergani, pradă unor dureri cumplite. E imobilizat. Securiștii îi rânjesc la capul patului. Camera e păzită cu strășnicie de milițieni înarmați cu automate.  

Datat 13 octombrie, procesul-verbal de percheziție corporală consemnează că asupra lui a fost găsită o scrisoare purtând data de 5 octombrie 1953, două bucăți de hârtie, probabil rupte dintr-un registru, pe care sunt scrise de mână mai multe poezii, o verighetă din metal galben, cu inscripția ”Floricel”, pe soția lui chemând-o Florica, un ceas marca Paul Garnier, un pistol-automat Daimler Puch, un pistol Mauser și 37 de cartușe. Într-o notă a aceluiași document, securiștii precizează că Chiriac Toader refuză să semneze procesul-verbal de percheziție corporală și nu recunoaște că obiectele i-ar aparține.  

Potrivit procesului-verbal de interogatoriu din 19 noiembrie 1953, anchetatorul îl întreabă pe unchiul meu de unde își procurase ”cele două cartoane băgate în bocancii maron”. Agenții suspectează că bucățile respective sunt coperțile unui caiet în care învinuitul și-a relatat activitățile dușmănoase din perioada vieții în clandestinitate. Ca să pună mâna pe caiet sau pe caiete, fiindcă suspectează că ar mai multe, sunt în stare de orice, îl torturează și-l bat îngrozitor. Chiriac Toader respinge categoric existența unui manuscris, insistând că bucățile respective comportau un banal scop practic: insistă că băga între ele cărți pe care obișnuia să le citească, pentru a nu le deteriora. Securistul îi atrage atenția că pe cartoanele alea nenorocite erau scrise numele celor doi copii ai fratelui său, Nicolae Vasilescu. Îl întreabă cine i le-a procurat. Respectivii se fac vinovați de favorizare și omisiune de denunț – adică l-au ajutat (cu două bucăți de hârtie!) și nu l-au turnat autorităților, deși știau prea bine că era fugar. La un moment dat, anchetatorul îl întreabă:  

”Posesorii acelor caiete (coperte de caiete) au precizat locul unde le-au lăsat spunând și când le-au văzut ultima dată, ceea ce este în contradicție cu cele declarate de dumneata. Ce ai de spus?”

”Dacă nu declară ca mine, atunci ei mint”, e răspunsul lui Chiriac Toader.

Vedeți dumneavoastră, în acea perioadă, securiștii începuseră să-i aresteze de-a valma rudele și prietenii, intenționând, așa cum se practica, alcătuirea unui lot cât mai ramificat, căruia să-i aducă acuzații de cea mai mare gravitate, soldate cu ani grei de zeghe, poate și cu plutonul de execuție pentru unchiul meu. Torturați și bătuți animalic, sărmanii oameni începuseră să cedeze și să spună diverse, doar ca să scape de teroare, chiar dacă astfel se acuzau de unii singuri, declarațiile fiind date la directa indicație a securiștilor.  

Ei bine, trebuie spus că Chiriac Toader a refuzat categoric să intre în acest joc al nimicirii, nerecunoscând absolut nimic, niciodată, nici despre faptele lui, nici despre faptele altora, chiar și atunci când avea să fie confruntat cu fostele sale gazde, cu fețele tumefiate de la atâta bătaie, care, zdrobite, recunoșteau că l-au ascuns și l-au ajutat. Pentru că, în fond, cu asta se ocupa Securitatea criminală: aresta oameni la grămadă, printre care bătrâni, copii și femei, marea majoritatea neavând nici cea mai mică vină, că ce vină ar fi putut avea un copil, și-i demola în bătaie și torturi până când cedau și acceptau să își asume ce li se dicta, chiar dacă faptele acelea nu mai aveau vreo legătură cu realitatea. Și nu, nu-i chinuia doar pe respectivii, ci le schingiuia și le distrugea familiile, programatic. Asta era ”justiția” comunistă, astfel de cazuri judecau ”tribunalele poporului”. Tinerii să ia aminte la toate aceste realități ale istoriei recente!  

La 18 ianuarie 1954, potrivit procesului-verbal de interogatoriu, anchetatorul îl întreabă pe unchiul meu ”ce răzmerițe cunoști că au existat în comuna Slobozia Moara în perioada 1949-1953 când dta ai fost fugar?”. Chiriac Toader va rosti un singur nume, al familiei Șchiopu, reprezentanții acesteia fiind arestați și condamnați în urmă cu ani de zile, fapt cunoscut prea bine de securiști, așa că nu-i ajuta cu nimic. Refuză categoric să numească pe altcineva.  

”Arată cunoștințele pe care sub o formă sau alta ai reușit să le obții din domeniul subversivului cât timp dumneata ai fost fugar.”

”Nu cunosc absolut nimic în legătură cu vreo activitate subversivă desfășurată de mine sau alte elemente chiar fără complicitatea mea.”

”Dar în cazul în care are să ți se dovedească faptul că posezi asemenea cunoștințe, ce ai să zici?”

”Nu va exista posibilitatea de a mi se arăta o asemenea situație întrucât în realitate nu există.” Cu alte cuvinte, Chiriac Toader le spune securiștilor în față că mint. A se remarca și tâmpenia fără de margini a întrebării – cum adică să zici ce o să faci tu atunci când ei îți vor arăta ceva despre care tu încă nu ai cunoștință?!

Procesul-verbal de interogatoriu datat 22 ianuarie 1954 este relevant, alături de multe alte înscrisuri, pentru comportamentul adoptat de unchiul meu în anchete. După ce refuză să recunoască că a dus ”activitate subversivă” și ”dușmănoasă”, securistul îi spune:  

”Arată atunci despre activitatea desfășurată de alte elemente și despre care dta ai cunoștință”.

”Nu am nici o cunoștință despre vreo activitate subversivă desfășurată de alte elemente, în afară de unele cazuri care au fost date publicității și despre care am citit și eu prin ziare”, precizează Chiriac Toader, care va refuza să rostească vreun nume, orișicare.  

”Cine te-a găzduit?”, continuă securistul – întrebarea va reveni, într-o formă sau alta, în mai toate interogatoriile.  

Răspunsul oferit de unchiul meu este același pe care l-a susținut de-a lungul întregii anchete:  

”Ion Petrescu din comuna Slobozia Moară este singurul care m-a găzduit în perioada fugii mele, din 1948 până în 1953. Alte elemente nu m-au găzduit”.  

Ajunși în acest punct al expunerii, e bine de știut că, pentru a înțelege declarația învinuitului, se impun o serie de precizări. Un cititor neavizat ar putea crede că Chiriac Toader l-ar fi turnat în anchetă pe numitul Ion Petrescu, de loc din Slobozia Moară, comuna sa natală, deși respectivul l-ar fi ajutat amar de ani. Nimic mai fals, domnule, nimic mai fals! A se reține că Ion Petrescu era poate cel mai mare dușman al unchiului meu. Mai mult, acest individ îi era cumnat, fiind soțul celei mai mici dintre surorile lui. Chiriac Toader și Ion Petrescu nu-și mai vorbiseră de o lungă perioadă, erau certați la cuțite. Sfada începuse demult, când Petrescu reușise, prin viclenie, să își însușească mai tot pământul pe care-l posedau părinții unchiului meu, lăsându-i și lui doar un pogon amărât. Domiciliul familiei Petrescu se afla chiar în casa părintească a lui Chiriac Toader, unde acesta n-ar fi căutat niciodată adăpost și ajutor, e cât se poate de limpede, cu atât mai mult în condițiile date, având în vedere relațiile lui Petrescu la Securitate.  

Așadar, schingiuit ca vai de el, Chiriac Toader se încăpățânează să arunce totul în spinarea lui Petrescu, dușmanul său, refuzând categoric să divulge identitatea adevăratelor gazde. Repet: va continua să facă asta până la capăt, în ciuda tratamentelor demolatorii ce-i erau administrate și în pofida confruntărilor directe cu persoane care îl ajutaseră, acum zdrobite și îngenuncheate de securiști. Însă unchiul meu nu va îngenunchea niciodată. Cât despre Ion Petrescu, firește că acesta nu avea să pățească nimic, grație relațiilor lui. Securiștii nu l-au deranjat nici cu un deget. Nu i-a făcut nimeni nimic.  

Când anchetatorul îl avertizează că îi va prezenta dovezi care îi vor contrazice declarațiile, Chiriac Toader răspunde:  

”Socotesc că ancheta nu are posibilitatea de a stabili alte fapte împotriva mea, deoarece nu există, și din moment ce nu există, nu se poate face ceva existent”.  

Trecând, cu rapiditate, de la o obsesie la alta, securistul ia urma tuturor cuvintelor scrise de învinuit de-a lungul celor patru ani de clandestinitate, cu scopul de a le transforma în fapte penale de o mare gravitate:  

”În perioada 1949-1953 ai corespondat cu cineva?”

”Nu am corespondat cu nimeni”.

”Ce scrieri ai făcut dta în timpul cât ai fost fugar?”

”Nicio scriere nu am făcut”.

Securistul continuă interogatoriul – pumnii nu sunt consemnați în procesul-verbal, evident, dar vă asigur că s-au tot dat, aproape că-i auzi vâjâind când citești. Îl întreabă unde a ascuns cele 4-5 caiete ce ”oglindeau viața dtale de fugar”. Chiriac Toader dezminte că ar fi existat – la urma urmei, nici eu nu cred că ar fi avut atâtea, nu mi-a spus nimic despre ele, nici după decretul din 1964. Anchetatorul îl presează, îi atrage atenția că el ar fi confirmat existența unor astfel de caiete chiar în cadrul primului interogatoriu la care a fost supus, la 13 octombrie 1953, când zăcea în spitalul din Ghergani, găurit de gloanțe, zbătându-se între viață și moarte.  

”Nu am niciun caiet, iar dacă am spus ceva în privința acestora la 13 octombrie 1953, fie că am glumit, fie că am visat (...) Nu-mi amintesc că aș fi declarat acest lucru”, punctează Chiriac Toader.  

Firește, securistul îi pune în față procesul-verbal amintit, pe care unchiul meu îl semnase. Răspunsul:  

”La 13 octombrie 1953, văd că în procesul verbal scrie așa ceva, însă eu nu recunosc. (...) Azi sunt în legitimitatea facultăților mintale, iar la 13 octombrie eram posibil în delir din cauza febrei și a răurilor ce le aveam”.  

Anchetatorul îi atrage atenția că ”documentele oficiale date de medicul ce te trata dovedesc contrariul”.  

”Era la o zi după ce corpul meu primise 7 gloanțe de la milițieni”, amintește Chiriac Toader, retrăgându-și apoi, fără drept de apel, scurta declarație din 13 octombrie 1953.  

Așadar, securiștii solicitaseră o expertiză psihiatrică a unchiului meu, luând în calcul că ar fi fost posibil să fie cu mintea razna. Nu oricine avea curajul nebun de a trage cu automatul în milițieni! Doar închipuiți-vă prin câte a trecut pe patul ăla de spital unde a deschis ochii după arestare... Acolo, imobilizat, l-au interogat prima oară. Probabil că încă mai avea gloanțele în el, când ăștia îl înjurau și-l amenințau. Nu e deloc exclus nici să fi bravat, când a vorbit despre caiete, cu atât mai mult cu cât chiar el recunoștea pe față că voia să facă tot ce putea pentru a tărăgăna ancheta, cu toate că asta îi prelungea calvarul.  

Securistul îi arată una din hârtiile găsite la el cu prilejul percheziției corporale. Dialogul relatat e următorul:  

”În privința hârtiei ce mi-a fost prezentată, nu o recunosc că mi-ar fi aparținut sau că aș fi avut-o vreodată în mâna mea”.  

”Pe aceeași hârtie – partea a II-a – există scrisul dumitale cu creion negru, îl recunoști?”

”Îl recunosc ca fiind scrisul meu și este un fragment dintr-o poezie a unui poet. Nu pot preciza care este poetul și care este poezia din care am extras fragmentul respectiv. Făceam probabil exerciții la scris ca să nu uit scrisul”.

Desigur, versurile îi aparțin lui Chiriac Toader, dar nu vrea să recunoască nici în ruptul capului. Deși le scrisese cu mâna lui, despre unele strofe, cele mai problematice, va susține că ar fi fost scrise de altcineva, nu știe de către cine, evitând să citească cu voce tare numele sau poreclele inserate în versuri, pentru a nu le cauza probleme respectivilor. Pus că citească o strofă, o face într-un târziu, însă cu dificultate calculată, insistând că nu poate descifra numele scris pe ultimul rând al compoziției. Versurile fac trimitere la soția sa, pe care Chiriac Toader refuză să o numească prin viu grai în anchetă, întrucât, recunoscând menținerea legăturilor și existența unei corespondențe, fie chiar banală, aceasta urma să fie acuzată de favorizare și omisiune de denunț. Iată strofa cu pricina, în locul punctelor de suspensie aflându-se porecla soției, pe care unchiul meu refuză să o aducă în prim-plan, în scris sau verbal:  

”Bolnav mi-e sufletul acum

Când nu te văd venind pe drum

Și gândurile-mi sunt pustii

Când... tu nu-mi vii”

Apoi precizează: ”Nu cred că este scris de mine. Nu pot completa rândul patru, întrucât acel cuvânt nu-l pot descifra”. Securistul continuă interogatoriul și-l pune să dea citire următoarelor două strofe:  

”Voi!... acolo unde rămâneți

Voi primăvara mea sunteți

Și în curând cred c-o să fiți

Părtași la bucurii, să știți!

Și de vă chem sunt animat

De-un ideal învăpăiat

Ce-l port în suflet cu mândrie

Pe voi cei trei ca o făclie”

”Explică conținutul strofelor!”, solicită anchetatorul.

”Strofele nu sunt compuse de mine, ci numai scrise de mine”, vine răspunsul, învinuitul folosindu-se de orice tertip întrezărește, printre pumni zguduitori și rafale de palme, pentru a evita o mărturie incriminatoare. Fiți sigur că asta se întâmpla în realitate, laolaltă cu amenințări și înjurături de nereprodus.  

Întrebat la cine crede el că se referă poetul, când îi invocă pe ”cei trei” purtați în suflet ”ca o făclie”, Chiriac Toader declară că îi e imposibil să știe la cine anume se gândea poetul, fiindcă el nu-l cunoaște pe acesta și nici nu știe cine este, însă insistă că, atunci când citea versurile respective, se gândea întotdeauna numai la cumnatul Ion Petrescu și la părinții săi.      

”Minți!”, îi strigă anchetatorul, precizând că familia Petrescu are patru membri, în timp ce familia căpitanului de jandarmi Marin Tomșeneanu are trei, ceea ce ar reprezenta un indiciu concludent. Fostul judecător respinge însă orice apropiere de Tomșeneanu, face orice pentru a-l proteja, repetând că pe acesta nu l-a întâlnit niciodată în anii fugii, cu toate că, în realitate, se ascunsese de multe ori în casa lui. A se nota că Marin Tomșeneanu era chiar ginerele lui Toader Chiriac, fiind însurat cu fiica vitregă a acestuia, fiică pe care soția, Florica Toader, o avea dintr-o altă căsnicie.  

Anchetatorul îi ordonă să citească o altă strofă, dar, pentru că unchiul meu se încăpățânează să refuze, pe motiv că nu ar putea descifra scrisul, e nevoit să-i dea chiar el glas:  

”De-aici din satul tău natal

Îți trimit, Maze, al meu dar

Câteva strofe ce sunt scrise

Din podul casei și ascunse”.

Chiriac Toader ascultă versurile, ridică din umeri și spune că e pentru prima oară când le aude – nu a scris-o el și nici nu știe ce ar putea reprezenta.  

Anchetatorul îi spune că ”Maze” e, de fapt, una dintre poreclele lui Tomșeneanu, dar învinuitul se face că plouă. Apoi e întrebat dacă a fost vreodată, în anii clandestinității, prin Costești Vale, în regiunea Pitești. Este vorba, desigur, de satul natal al ginerelui Maze, în podul căruia, probabil, fusese ascuns ceva – fie armament, fie stătuse chiar el acolo. Chiriac Toader neagă cu vehemență, insistă că nici nu mai știe de câți ani nu a mai călcase pe acolo. E momentul în care securistul îl anunță că Marin Tomșeneanu, pe care unchiul meu îl iubea ca pe un fiu, îl trădase deja, recunoscând în cadrul anchetei că lui îi fuseseră adresate acele versuri. Mai mult, Maze se preta la tot soiul de acuzații și ”dezvăluiri” care nu-i făceau deloc cinste. Căzuse în partea cealaltă și acolo urma să rămână.    

”Nu cred ca el să spună asemenea irealități și povești”, spune Chiriac Toader  și-apoi se-nchide în el, refuzând categoric să mai facă orice declarație, în scris sau verbală, despre familia Tomșeneanu. Putem doar bănui ce furtună răbufnește în sufletul lui.  

Ca să răsucească cuțitul în rană, anchetatorul o readuce în discuție pe soția Florica Toader, și-l întreabă cine este ”Ciucurel”. Menționez că, într-o poezie, apărea acest alint care se referea la Florica. Firește că unchiului meu nici prin cap nu-i trece să recunoască așa ceva.    

”Dar cu numele Ciucurel cui i te adresezi?”, îl presează securistul, știind prea bine despre cine e vorba.  

Nici mai mult, nici mai puțin, Chiriac Toader dă următorul răspuns: ”Cu numele de Ciucurel m-am adresat întotdeauna sfântului meu ocrotitor care este sfântul Gheorghe”. Vă puteți închipui ce a urmat, dincolo de cuvinte? Procesul-verbal rămâne mut în această privință, reproducând doar întrebarea batjocoritoare a anchetatorului, accentuată cu două semne de întrebare: ”Mai cunoști alte persoane care au pe Ciucurel ocrotitor??”

Securistul își continuă hărțuirea, ordonându-i să citească cu voce tare strofa în care e pomenită Ciucurel. Fiindcă unchiul meu refuză, insistând că nu a scris-o și că nu înțelege scrisul, anchetatorul e nevoit din nou să recite în gura mare. Iată halucinantul dialog:    

”Ți se prezintă o altă strofă. Citește-o, fiind scrisă descifrabil!”

”Nu o pot citi, căci nu văd”.

”Dar să scrii cum vezi?”

”Cu puterea obișnuinței, așa cum și alții merg pe drum fără să cadă”.  

”Atunci ți-o citesc eu, iar dta să o explici întrucât este vorba de Ciucurel:

Stelele se sting pe cer

Bezna mă înconjoară

Către tine Ciucurel  

Gândurile-mi zboară”.

”N-am ce răspunde, căci nu-mi aparține această strofă”.

”Ancheta are să-ți dovedească în continuare faptul că dta ești un om nesincer”.  

”Am fost și sunt sincer – și aceasta mă caracterizează”.

Remarcați cum Chiriac Toader face orice altceva decât jocurile securiștilor și se îndârjește să li se împotrivească cu întreaga sa ființă, deși ceilalți începuseră să-l toarne. Bătută, chinuită, umilită și confruntată cu turnătoriile altora, zdrobiți în anchete, nici soția sa nu se va putea opune securiștilor, până la urmă acceptând să declare ceea ce i se dicta.  

O altă strofă a poeziei face trimitere, în mod evident, la calvarul vieții de proscris. Simple și directe, cuvintele transmit o suferință profundă:  

”Pașii mei rătăcitori

Unde să-i închin

Mă trec lacrimi de sudori

Cărând acest chin”.

Potrivit procesului-verbal de interogatoriu din 28 ianuarie 1954, anchetatorul încearcă să-l facă pe Chiriac Toader să recunoască faptul că, în anii de clandestinitate, a găzduit și la frații Neagu, domiciliați într-un cătun aferent comunei Slobozia Moară. Fac precizarea că frații Neagu erau oameni de toată isprava, niște anticomuniști desăvârșiți, care, sunt convins, îl ajutaseră, mai ales că, peste ani, unchiul meu va vorbi întotdeauna foarte frumos despre familia Neagu. Evident, în anchetă neagă categoric că ar fi găzduit la ei sau că i-ar cunoaște îndeaproape, îl ia pe nu în brațe, deși chiar propriul său tată îi contrazice declarațiile. Iată ce aflăm din procesul-verbal amintit:  

”Ai arătat că în afară de familia Petrescu nu ai mai găzduit la nimeni. Arată dacă și în prezent susții acest lucru”.

”Da. Susțin și în prezent faptul că în afară de familia Petrescu nu am mai găzduit la nimeni altcineva în perioada 1949-1953 cât timp am fost fugar”.

”Tată dumitale, cumnatul dumitale Petrescu precum și alții declară că dta ai găzduit la frații Neagu. Ce ai de spus?”

”Persoanele care declară în acest fel spun minciuni – Petrescu Ion și tata dacă spun acest lucru este pentru că așa i-am instruit eu cu scopul de a deruta autoritățile”.

”Cunoști pe acești frați Neagu?”

”Da. Îi cunosc însă nu știu cum îi cheamă și câți sunt pentru că nu i-am mai văzut de când eram student. Știu că au domiciliul în comuna Slobozia Moară, cătunul Târchilești”.

”Ancheta are să-ți dovedească cu probe concrete faptul că dta ai găzduit și la familia – frații Neagu din Târchilești”.

”Basme”, conchide Chiriac Toader, care se îndârzește să aibă ultimul cuvânt, acuzându-i fățiș pe securiști de minciună.  

Potrivit procesului-verbal de interogatoriu datat 25 iunie 1954, ancheta se axează, în această perioadă, pe împrejurările arestării unchiului meu. Securiștii încearcă să afle, de asemenea, de unde își procurase armamentul din dotare. Chiriac Toader declară, din nou, că atât armele cât și gloanțele îi fuseseră oferite de cumnatul Ion Petrescu, care, v-am explicat deja, în realitate îi era mare dușman. Întrebat ce a făcut și unde a fost în perioada ianuarie-martie 1949, insistă că s-a ascuns în București, într-o casă pusă la dispoziție de același Petrescu. Ce a făcut după aceea? Evident, răspunde că s-a dus în comuna Slobozia Moară, în casa lui Petrescu, la invitația acestuia, deși securiștii știu prea bine că lucrurile nu au stat deloc așa.  

Pus să descrie cum a fost arestat, o face succint, fără să aducă vorba de faptul că a deschis focul asupra milițienilor: ”Între orele 13-14, când stăteam ascuns într-un zăvoi de salcâmi am fost surprins de milițieni care veneau călări. Am fugit și am fost prins la 6-7 kilometri depărtare spre pădurea Rîioasa”.

Un alt episod dramatic are loc, printre multe altele, știute și neștiute, în ancheta din 5 iulie 1954. Procesul-verbal redă o parte din tirul anchetatorului, care încearcă să-l lege de o persoană sau alta care îi oferiseră adăpost și ajutor. Chiriac Toader o ține pe a lui: când nu a stat în casa lui Ion Petrescu, s-ar fi ascuns pe câmp, în niște glugi de coceni, unde nu a primit ajutor din partea nimănui, s-a hrănit cu porumb copt și cartofi copți. De unde ai venit la sora dumitale, Ioana Șerban, dacă nu cumva te ascundeai în mod uzual la ea, în ziua de 12 octombrie 1953, când te-au găsit milițienii?, întreabă anchetatorul. ”Am venit de pe câmp”, declară unchiul meu, cu nonșalanță, pentru a o proteja pe cât posibil de acuzațiile autorităților. Insistă că n-ar fi intrat niciodată în casa Ioanei dacă nu l-ar fi surprins ploaia pe câmp.      

”Minți! La cine ai mai stat?”

”Doar la Ion Petrescu”.

”Minți! Declară adevărul!”

Nu avem de unde să știm câtă bătaie a mâncat Chiriac Toader în ziua aceea, fiți convins că a fost brutalizat, însă știm, din procesul-verbal, că pentru a-i demonstra contrariul, anchetatorul i-a pus în față un fragment dintr-o declarație dată chiar de Ioana Șerban, care, chinuită de securiști, recunoscuse că unchiul meu a găzduit în casa ei, într-o noapte din iulie-august 1951, împreună cu soția. Agenții știau chiar și ce mâncaseră la cină: ”biscuiți și prăjituri, dintr-un pachet deținut de Florica”.  

”Ce ai de spus?”, îl presează anchetatorul.  

”Sunt minciuni, probabil vise, a visat ea. Nu este nimic adevărat”.

În replică, i se prezintă un alt fragment desprins din declarația Ioanei Șerban,  de această dată fiind vorba despre o altă întâlnire, tot din vara lui 1951, când susține că ar fi mâncat un pepene cu unchiul meu, de față fiind și cealaltă soră, Elena Bârnovescu.  

”Ce ai de spus?”

”Nu este adevărat. (...) Socotesc că numita Șerban Ioana este absolut nebună și cred că este cazul să fie consultată de medici de specialitate care să constate dacă este în facultățile mintale complet. Fac această afirmație întrucât știu că numita Șerban Ioana a mai dat dovadă de un dezechilibru mintal, încă din anii 1939-1940 de când a ieșit din Spitalul Filantropia din București unde a fost grav bolnavă din cauza unei nașteri grele”.  

Procesul-verbal de interogatoriu datat 10 septembrie 1954 e unul din cele mai lungi aflate la dosar (de la ora 7.30 până la 22.30, cu o singură pauză: 15.30-16.30) și totuși conține doar 17 pagini. Închipuiți-vă numai câtă bătaie i-au dat în acea zi, prin ce chinuri o fi trecut numai Dumnezeu știe...  

”Ți se atrage atenția asupra neadevărului pe care îl expui. Ancheta posedă dovezi că ai găzduit și în alte locuri”, avertizează securistul, în timp ce Chiriac Toader o ține una și bună că s-ar fi ascuns numai în casa cumnatului Ion Petrescu, pe întreaga durată a clandestinității sale. Punctează:  

”Dacă aveți dovezi, acestea sunt ireale”.  

Anchetatorul își fixează tirul întrebărilor asupra relației lui cu Nicolae Georgescu, învățător căsătorit cu sora Floricăi Toader, așadar rudă a sa prin alianță. Unchiul meu stătuse ascuns lungi perioade în gospodăria acestuia, dar s-a îndârjit să nu recunoască asta nici mort. Mai mult, el inventează o mai veche ceartă cu Georgescu – ”Nu prea mă împăcam cu el prin aceia că el nu prea a fost de acord cu căsătoria mea cu sora soției sale” –, dar numai pentru a susține că nu l-a vizitat pe acesta niciodată în anii fugii: ”Eram în rapoarte distanțate. (...) Prin rapoarte distanțate se înțelege că nu mă interesa viața lui și nici pe dumnealui nu-l interesa viața mea”.  

Securistul forțează o breșă, întreabă despre activitatea politică a lui Nicolae Georgescu, înainte și după 23 august 1944, acesta fiind cunoscut ca național-țărănist. Chiriac Toader admite că știa despre convingerile țărăniste din anii ‘30 ale lui Georgescu, acestea fiind deja cunoscute și îndosariate de Securitate, însă refuză să facă orice alte comentarii.  

”Ce știi de activitatea lui politică de după 23 august 1944?”

”Nu cunosc absolut nimic pentru că nu m-a interesat politica”.

”După 23 august 1944 și până la data arestării dtale, l-ai vizitat la domiciliu pe numitul Georgescu Nicolae?”

”Nu îmi amintesc”.

”Ți se acordă 10 minute timp de gândire pentru ca să îți amintești”.

Ajuns în acest punct, procesul-verbal de interogatoriu relatează următoarea situație:  

”I s-a pus ceasul în față, iar după trecerea celor 10 minute anchetatul este întrebat din nou dacă în perioada 23 august 1944 și până la data arestării, l-a vizitat la domiciliu pe numitul Georgescu Nicolae”. Învinuitul declară că și-a amintit cu exactitate: spune că este cât se poate de sigur că de la momentul 23 august 1944 și până la arestarea lui nu l-a vizitat niciodată la domiciliu pe Georgescu Nicolae.

”De ce nu l-ai mai vizitat, doar erați neamuri?”

”Am fost probabil ocupat. Eram singurul judecător în tribunalul de la Titu și nu aveam timp”.  

Securistul îi amintește că a fost judecător până în iulie 1947 și îl întreabă dacă nu cumva l-a vizitat totuși, după ce rămăsese fără serviciu, când avea timp berechet să o facă. Răspunsul unchiului meu:  

”N-am vrut să mă mai duc la Georgescu Nicolae, cu toate că aveam timp”.  

”Ancheta constată că dta ascunzi adevărul și îți cere să declari realitatea!”, tună securistul, însă unchiul meu rămâne de nezdrobit, respingând cu vehemență orice apropiere a lui de Nicolae Georgescu, acesta fiindu-i vechi prieten. O ține una și bună: suntem certați de ani de zile, nu am găzduit niciodată la el, cine susține contrariul minte. Chiriac Toader e consecvent până la capăt, indiferent de consecințe.  

Anchetatorul rostește numele unei alte gazde, tot un învățător: ”Îl cunoști pe Osiac Filip?”. ”Nu direct, îl cunosc din vorbe”, spune Chiriac. Evident, întrebat de câte ori l-a vizitat la domiciliu, neagă că asta s-ar fi întâmplat vreodată. În replică, securistul îl anunță, triumfător, că Osiac recunoscuse în anchetă că l-a găzduit.    

”Nu mă interesează ce declară Osiac Filip”.

”De ce nu te interesează?”

”Pentru că nu l-am vizitat, de aceea nu mă interesează. Adevărul este puterea mea”.  

”Ancheta îți atrage atenția asupra nerealității afirmațiilor dtale și că trebuie să îți revizuiești atitudinea față de organele anchetatoare!”

E momentul în care i se pune în față un  fragment dintr-o declarație a lui Filip Osiac. Bătut și chinuit de securiști, acesta recunoscuse că unchiul meu înnoptase într-un rând la el, în ianuarie 1950, pe când se ascundea de autorități.  

”Nu este adevărat că l-am vizitat la domiciliu pe numitul Osiac Filip”, reiterează Chiriac Toader, chiar și în aceste circumstanțe. Securistul îl readuce în discuție pe Nicolae Georgescu, e interesat de activitatea politică a acestuia, dar învinuitul refuză să mai răspundă.  

”Ancheta constată rea voință din partea dtale” – cu această notă se sfârșește interogatoriul din 10 septembrie 1954.  

Potrivit procesului-verbal de interogatoriu datat 11 septembrie 1954, anchetatorul îi cere lui Chiriac Toader să divulge numele persoanelor pe care le întâlnise, în ianuarie 1949, la nunta fiicei învățătorului Nicolae Georgescu, nuntă la care unchiul meu admite că participase, doar îl văzuseră acolo toți invitații. Florica Toader e numită ”fosta soție” fiindcă la un moment dat divorțase, dar asta numai la indicația lui Chiriac și doar de ochii autorităților, tocmai în dorința de a fi ținută cât mai departe de această speță. Vă prezint părți ale interogatoriului așa cum sunt relatate în documentul de la Securitate:  

”Nu îmi amintesc alte persoane”.

”Au participat persoane din familia fostei tale soții?”

”Nu îmi amintesc”.

”Ți se cere să îți amintești și să declari realitatea!”

”Nu îmi amintesc și nu știu”.  

”Ți se cere să fii serios și să declari realitatea!”

”Sunt serios și declar că nu știu”.

”Dar dta ai fost la nunta aceea, pentru ce declari că nu știi?”

”Nu îmi amintesc și nu știu cine a mai fost la acea nuntă. Ce vreți mai mult decât atâta?”

”Vreau să declari realitatea!”

”Mai realitate ca asta nu se poate”.

”Ți se atrage din nou atenția asupra atitudinii serioase pe care trebuie să o ai în anchetă!”

Întrebat dacă învățătorul Filip Osiac fusese invitat la nunta respectivă, Chiriac  Toader susține că nu își amintește.  

”Cum nu știi, că dta ai fost acolo”.  

”Nu știu. Dacă nu știu, nu știu. Nu pot să știu dacă nu știu”.  

”Ți s-a arătat și citat un fragment din declarația lui Osiac Filip în care aceasta arată că v-ați întâlnit la nunta aceia. Pentru ce declari dta că nu știi?”

”Eu nu l-am văzut la nuntă pe numitul Osiac Filip și acesta minte când afirmă că ne-am întâlnit acolo. (...) Dacă nu l-am văzut, înseamnă că nu știu”.

”Din nou ți se atrage atenția să fii sincer”.

”Socotesc că sunt foarte sincer în răspunsurile pe care le dau”.

”Ancheta posedă și alte dovezi că dta te-ai văzut cu Osiac Filip la nunta fiicei lui Georgescu Nicolae. Ce ai de zis?”

”Eu nu cred că ancheta posedă astfel de dovezi”.

”Ce ai să spui atunci când au să îți fie arătate?”

”Nu știu ce o să spun atunci”.

Întrebat dacă s-a întâlnit cu Osiac în zilele de dinaintea nunții, Chiriac Toader îl ia din nou pe ”nu” în brațe. A găzduit vreodată la acesta? Niciodată. E momentul în care securistul îl anunță că însuși Nicolae Georgescu ar fi dat o declarație în care recunoaște că unchiul meu s-a întâlnit cu Osiac la nunta fiicei sale.  

”Eu îl consider pe Georgescu Nicolae om serios și nu va putea declara acest lucru”.

”Acest lucru se confirmă și prin declarațiile altora. (...) Se confirmă că dta și Georgescu Nicolae ați avut activitate dușmănoasă”.

”Eu cred că glumiți. Nu cred acestea ca fiind serioase. (...) Pentru că acțiunea nu există (...) Dacă nu am făcut nimic, nu mă puteți obliga să declar”.

”Poate dta nu îți mai aduci aminte, este posibil?”

”Nu este posibil. Poate uit chestiuni mărunte, însă acesta este un lucru mare și dacă l-aș fi făcut, nu l-aș fi uitat”.

”În anchetă s-a încercat să ți se aducă aminte de unele fapte mărunte dar care sunt legate de faptele dușmănoase comise de dta. Pentru ce nu le recunoști?”

”Nu recunosc pentru că nu e posibil așa ceva. Cei care spun despre mine că am comis fapte dușmănoase să vină în fața mea și să spună sau să vad cel puțin scris de ei”.  

La 12 septembrie 1954, potrivit procesului-verbal de interogatoriu, securistul e din nou foarte interesat de împrejurările în care Chiriac Toader își părăsise, în 1947, domiciliul conjugal din Titu, după ce, în luna iulie, fusese îndepărtat din postul de judecător. Întrebările sunt extrem de perfide – dacă unchiul meu ar fi admis că plecase de acasă ca să evite o arestare, asta ar fi însemnat că soția Florica ar fi știut prea bine situația sa de fugar, ceea ce ar fi făcut-o vinovată de favorizare și omisiune de denunț. E motivul pentru care Chiriac Toader susține că nu teama de arestare, ci certurile cu Florica, stârnite de faptul că el rămăsese fără loc de muncă, l-ar făcut să își părăsească domiciliul din Titu. Unde s-a dus după aceea? În comuna Slobozia Moară, evident, în casa lui Ion Petrescu, unde altundeva? Mai mult, unchiul meu insistă că și-ar fi ajutat cumnatul la agricultură și la comerțul cartofilor rezultați. Securistul îl întreabă cum se face că Florica nu știa nimic despre el în perioada aceea. ”Niciodată în viața mea nu am dat socoteală în fața soției unde mă duc și ce fac”, punctează unchiul meu. Ulterior, mai recurge la o serie de nuanțări, tot pentru a-și proteja soția, declarând că el nu s-a ascuns de teama arestării începând cu ‘47, ci începând cu toamna lui ‘48, când a auzit ”din zvon public” că urma să fie arestat și el.  

”Începând din vara anului 1949 am stat închis în casa cumnatului meu Petrescu Ion ziua, iar noaptea ieșeam pe afară prin grădina acestuia”, își reia vechea placă, menționând că despre marile valuri de arestări ar fi fost informat tot de către cumnatul său.  

Întrebat în mod repetat cine erau persoanele care știau că s-ar fi ascuns acolo, Chiriac Toader îi nominalizează pe Ion Petrescu, pe Aurica Petrescu, sora lui cea mică, și pe părinții săi, Gheorghe și Smaranda Vasilescu. A se nota că el nu își învinuiește părinții, nu dă niciodată declarații împotriva lor, însă nu-i poate exclude total din scenariul pe care-l prezintă securiștilor, întrucât familia Petrescu locuia chiar în casa lui Gheorghe și Smaranda Vasilescu, fiind imposibil ca bătrânii să nu fi prins de veste că fiul lor s-ar fi aflat sub același acoperiș cu ei. Când unchiul meu repetă că s-ar fi ascuns mereu în casa aceea, deși nu a făcut-o niciodată, el evită să o numească ”părintească”, ci o numește ”casa lui Ion Petrescu”, cel care i-ar fi dat tot armamentul pe care l-a posedat, deopotrivă cu întreaga muniție, cel care i-ar fi relatat despre valurile de arestări și l-ar fi invitat acolo, la fel cum l-ar fi chemat, în prima jumătate a anului 1949, în casa lui de la București. Chiriac Toader rămâne consecvent în pozițiile sale, nici nu concepe să dea înapoi.    

Procesul-verbal de interogatoriu datat 13 septembrie 1954 începe cu aceeași obsesie a securiștilor de a-l face pe învinuit să recunoască faptul că îl mai vizitase pe învățătorul Nicolae Georgescu, după ianuarie 1949, când Toader Chiriac admite că participase la nunta fiicei acestuia, dar refuză să recunoască orice alte întrevederi ulterioare. Iată dialogul relatat în documentul aflat la dosar:  

”Îmi mențin răspunsurile pe care le-am dat anterior în această privință, adică după această dată nu l-am mai vizitat niciodată pe Georgescu la domiciliu”.

”Ancheta constată că dta nu ești sincer în răspunsurile pe care le dai în fața organelor anchetatoare, deoarece persoanele care te-au cunoscut în casa lui Georgescu Nicolae după ianuarie 1949 declară altfel. Dta ce-ai de spus în acest sens?”

”Chiar dacă totuși există declarații din partea unora că eu am fost la domiciliul lui Georgescu Nicolae după ianuarie 1949, le consider neîntemeiate deoarece nu am discutat cu nimeni la locuința lui Georgescu după această dată”.  

”Ancheta consideră că dta nu ești sincer în cele declarate până-n prezent iar asupra celor întrebate vom mai reveni” – astfel se finalizează interogatoriul din 13 septembrie 1954. Remarcați că, indiferent de întrebările care i se pun, Chiriac Toader nu recunoaște nimic și se împotrivește anchetatorilor cu toată tăria. A fost torturat și bătut îngrozitor pentru atitudinea asta, dar nu s-a dezis de principiile sale.  

Potrivit procesului-verbal de interogatoriu datat 14 septembrie 1954, securistul face presiuni asupra unchiului meu cu scopul de a-l determina să-l toarne pe Nicolae Georgescu.  

Nu am avut niciodată legături cu Georgescu Nicolae, iar după luna ianuarie 1949 nu l-am mai vizitat la domiciliu”.

”Ancheta posedă dovezi cu dta ai fost la domiciliul numitului Georgescu Nicolae în mai multe rânduri după luna ianuarie 1948 și îți cere să declari realitatea!”

”Nu cred să posede ancheta dovezi în această privință, pentru că nu am fost niciodată la Georgescu Nicolae acasă după luna ianuarie 1949, de la nunta fiicei sale”.

”Persoanele care te-au cunoscut în casa numitului Georgescu Nicolae declară altfel de cum declari dta. Ce ai de zis?”

”Nu sunt persoane care să declare acest lucru pentru că nu s-a întâmplat așa ceva”.

Ajuns aici, securistul îl întreabă dacă îl cunoaște pe un anume Vasile Ștefănescu, ginerele lui Georgescu. Învinuitul neagă fără să stea pe gânduri. Evident, i se flutură prin fața ochilor un fragment dintr-o declarație a lui Ștefănescu, bănuim cum fusese dată, acesta susținând că l-ar fi văzut pe unchiul meu în casa lui Georgescu, într-o zi din vara lui 1950.  

”Nu recunosc cele spuse de numitul Ștefănescu Vasile, în sensul că în vara anului 1950 nu am fost la Georgescu Nicolae și nici nu am întâlnit pe numitul acolo”.

”Unde ai stat atunci in vara 1950?”

”La cumnatul meu Ion Petrescu, atât”.

”Minți! Ștefănescu Vasile declară realitatea”.  

După cum remarcați, fără a face notă discordantă, și acest document se finalizează abrupt, cu aprecieri securistice privind ostilitatea și viclenia învinuitului.  

Tot la 14 septembrie 1954 a fost realizat un proces-verbal de identificare, Chiriac Toader insistând, firește, că nu cunoaște niciuna dintre cele trei persoane ale căror fotografii îi sunt prezentate de anchetatori:  

”Pe cine cunoști din persoanele a căror fotografii sunt atașate pe această pagină?”

”Nu cunosc nici o persoană din fotografiile de mai sus”.

”Susții aceasta cu toată tăria?”

”Da, susțin cu toată tăria”.

Deși documentul nu oferă nume, probabil că din una dintre fotografii îl privea sanitarul de la spitalul din Ghergani, locul unde își revenise în simțiri după arestarea cu împușcături, sanitar căruia Chiriac Toader îi dăduse, în ascuns, verigheta și cruciulița de la gât, în timp ce zăcea pe patul de spital, ciuruit de gloanțe, cu rugămintea arzătoare de a face în așa fel încât aceste obiecte simbolice să ajungă la soția sa. Pe lângă obiectele amintite, din anchetă reiese că învinuitul încercase să-i trimită și mesaje Floricăi, mesaje scrise succint pe două bilețele – nu se știe cum de reușise și performanța asta, având în vedere că se afla sub pază! Deși îi făgăduiește că-l va ajuta, sanitarul îl toarnă securiștilor, cărora le înmânează degrabă cruciulița, verigheta și biletele, transformându-se în martor al acuzării. Dezvăluie că unchiul meu îl direcționase explicit spre fiica sa vitregă, securiștii înțelegând că, prin aceasta, mesajul ar fi urmat să ajungă atât la soție, cât și la ginerele Marin Tomșeneanu. Iată cum decurg ostilitățile în scripte, potrivit procesului-verbal datat 15 septembrie 1954:      

”La momentul arestării aveai asupra dumitale un inel. Unde este acesta în prezent?”

”În momentul arestării aveam în deget un inel (verighetă), însă după o săptămână, în timpul când eram în spital, am văzut că îmi lipsește. Totodată am constatat că nu mai aveam la gât nici cruciulița. Era prinsă într-un șnur de ață, precum și un ceas de buzunar marca Paul Garnier pe care îl țineam în buzunarul pantalonilor kaki. Aceste obiecte mi-au dispărut în timpul când eram în spital și nu știu unde se află în prezent”.

”Ancheta revine asupra acestei întrebări și îți cere să declari realitatea în această chestiune!”

Chiriac Tudor își menține cu fermitate declarațiile. Nu dă un pas înapoi.

”Susții că acest răspuns al dumitale exprimă realitatea?”

”Da. Răspunsul meu exprimă numai realitatea”.

”Ancheta posedă dovezi contrarii afirmațiilor dumitale, ce ai de spus?”

”Nu cred că ancheta ar putea avea dovezi contrarii, pentru că realitatea este așa cum am declarat-o eu”.

”Ce ai spune în momentul când ancheta ți-ar prezenta dovezi contrarii afirmațiilor dumitale?”

”Eu nu pot răspunde la o imposibilitate pe care ancheta mi-o va prezenta”.

Previzibil, securistul îi vâră sub ochi unul din cele două bilete scrise chiar de el și pasate sanitarului, în speranța de a putea să-și anunțe apropiații cu privire la situația sa.    

”Nu recunosc acest bilet ca fiind al meu”.

”Ce vrei dta să ți se prezinte ca să întărească această probă?”

”Aceasta este de competența anchetei. Eu însă nu pot să recunosc acest document pentru că nu este scrisul meu”.  

Securistul îl încolțește mai abitir ca în alte dăți, crede că e pe cale să-i smulgă o mărturie incriminatoare. Triumfător, îi trântește în față declarația propriei soții, care, arestată, umilită și bătută animalic, recunoscuse, într-un final dramatic, nemaiputând să suporte chinurile, că scrisul de pe biletul acela nenorocit i-ar aparține bărbatului ei.  

”Citește declarația scrisă de soția dtale Toader Florica și spune ce ai de zis!”, jubilează anchetatorul.

Documentul se încheie abrupt, ca mai toate din acest dosar, cu răspunsul unchiului meu, care neagă categoric:

”Nu recunosc scrisul ca fiind al soției mele Florica iar în ceea ce privește conținutul, nu-l recunosc ca fiind realitate”.  

Potrivit procesului-verbal de interogatoriu datat 16 septembrie 1954, securiștii încearcă în continuare să-l facă pe Chiriac Toader să recunoască faptul că a încercat să ia legătura din spital cu cu fiica vitregă, cu soția și cu Tomșeneanu.  

”Dtale ți s-a arătat în față realitatea, pentru ce nu declari adevărul?”

”Tot ce mi s-a arătat consider irealități, în afară de verighetă, astfel că nu recunosc”.

”Ți se atrage totuși atenția că aceste obiecte sunt în posesia anchetei, deci probă. Plus declarația sanitarului prin care ai încercat să le transmiți împreună cu biletele fiicei dtale. Ca atare, ancheta îți cere să recunoști adevărul”.  

”Eu nu recunosc faptul că i-aș fi dat sanitarului – așa după cum afirmă el – verigheta și cruciulița împreună cu două bilete pentru a le duce fiicei soției mele. Eu declar că nu am nici o cunoștință în această privință”.  

”De unde știa atunci sanitarul numele și locul unde funcționează fiica soției dtale?”  

”Nu știu de unde știa el acest lucru”.

”Dar faptul că soțul fiicei soției dtale este căpitan (de jandarmi – n. aut.), de unde putea sanitarul să cunoască?”

”Habar n-am”.

”Ancheta îți cere să îți revizuiești atitudinea și să declari realitatea asupra legăturilor pe care le-ai avut cu sanitarul în timpul când ai stat în spital!”

”Nu am avut nici o legătură cu persoana cu care am fost confruntat (fusese confruntat față-n față, în anchetă, cu sanitarul – n. aut.), în timpul când am fost internat în spital, pentru că nu am cunoscut această persoană niciodată”.  

”Dta ai cerut probe și ți s-a arătat biletul și verigheta. Pentru ce nu recunoști adevărul?”

”Pentru mine nu constituie probe cele ce mi s-au adus, ci le consider mincinoase”.

”Deci dta îți retragi propriile-ți vorbe și aceasta înseamnă neseriozitate, în acest caz ancheta îți cere să fii serios și să declari realitatea!”

”Probele care mi s-au adus le consider ireale și deci nu le pot recunoaște”.

”Și persoana cu care ai fost confruntat a fost ireală?”

”Persoana cu care am fost confruntat era o persoană necunoscută mie, iar afirmațiile ei erau mincinoase. Nu am văzut această persoană în viața mea”.  

Zi încărcată, la 16 septembrie 1954 mai este încheiat un proces-verbal de anchetă. Securistul își reia tirul întrebărilor privind gazdele la care s-a ascuns în anii de clandestinitate, dar Chiriac Toader își reiterează mai vechile declarații, pe care le menține cu strășnicie: insistă că a găzduit doar în casa lui Ion Petrescu, acesta fiind unica persoană care i-ar fi oferit adăpost.  

”Vasăzică dumneata te situezi pe aceeași poziție de negare și nu vrei să recunoști adevărul!”, răbufnește securistul.  

E întrebat cum și de câte ori a luat legătura cu soția. Neagă orice întâlnire, orice formă de comunicare. I se pune în față un fragment dintr-o declarație a Floricăi, în care aceasta recunoștea, bătută și chinuită, că se întâlnise cu soțul ei pe la diferitele gazde unde stătea ascuns.  

”Care e răspunsul dumitale?”

”Eu nu cred că cele scrise în declarația care mi-a fost prezentată ca fiind dată de soția mea să fie scrise de mâna acesteia și nu recunosc cele cuprinse în ea”. (...) Acest scris nu pare a fi al soției mele Toader Florica. (...) Chiar dacă mi se prezintă și alt scris asemănător din declarația ce mi-a fost prezentată ca fiind din partea ei, eu nu-l recunosc că aparține soției mele până ce aceasta nu va veni să-l susțină verbal”.

”Și dacă fosta dumitale soție va susține declarația pe care a dat-o și verbal atunci care va fi poziția dumitale față de organele anchetatoare?”

”În acest caz, dacă soția mea va scrie în fața mea două rânduri să am elementul de comparație al scrisurilor, voi recunoaște acest scris, însă în ce privește textul declarației nu pot fi de acord”.

Remarcați, așadar, că unchiul meu se încăpățânează să nu recunoască absolut nimic, în pofida tuturor evidențelor. Îi urăște din tot sufletul pe comuniști și nu va accepta sub nici o formă să se autoinculpe, cu atât mai puțin să-i toarne pe alții, chiar dacă aceștia, zdrobiți, se conformau tuturor solicitărilor Securității.  

Potrivit procesului-verbal de interogatoriu datat 17 septembrie 1956, Chiriac Toader este pus să descrie cum a fost arestat.  

”Am fost lovit de circa 8 gloanțe și pierzând sânge am căzut în nesimțire”.  

”Pentru ce nu te-ai dus să te predai și ai tras?”

”Nu am vrut să dau socoteală organelor de miliție”.  

Anchetatorul repetă întrebarea. Răspunsul lui Chiriac Toader denotă un curaj de-a dreptul neverosimil:  

”Pentru că nu am voit. Nu voiam eu să fiu arestat de milițieni și aceasta din mândria mea personală. (...) Atunci a fost ambiția mea personală de a nu fi arestat de milițieni”.  

”Pentru ambiție ai preferat să fii împușcat?”  

”Eu am gândit că milițienii nu au să mă nimerească pentru că fugeam în zig-zag”.

”Pentru că nu aveai acte, n-ai voit să te predai când milițienii au deschis focul asupra dumitale?”

”Când milițienii au deschis focul, nu am vrut să mă predau din ambiție și orgoliu personal”.

”Precizează care a fost motivul pentru care nu te-ai predat autorităților”, îl somează securistul.  

”Nu m-am predat autorităților fiindcă aveam ambiția mea personală de a nu mă pleca oricui”.  

”Oricui pentru dumneata înseamnă și organele de stat?”

”Da. Pentru mine, organele de stat, în speță milițienii erau (niște) oarecare în fața cărora aveam ambiția de a nu mă pleca”.

”Bine, dar milițienii, în cazul de față, erau reprezentanți ai statului. Nici în fața acestuia nu voiai să te pleci?”

”Nu”.

Domnule, aceste declarații sunt de o măreție incredibilă! Oricine știe cât de cât ce a însemnat Securitatea înțelege prea bine la ce mă refer. Chiriac Toader repetă că a tras cu automatul în milițieni din orgoliu și ambiție personală – ați mai auzit mulți care să facă asta în anchetele Securității, după toate torturile și bătăile alea înfiorătoare? De asemenea, le spune explicit securiștilor că el n-are de gând să se plece în fața statului comunist – nu-i prima oară, ideea aceasta e recurentă. Realmente grandios ”Nu-ul” acela categoric consemnat la finalul documentului. Vă dați seama ce tărie de caracter a avut omul acesta? Vă puteți imagina cât de chinuit a fost pentru atitudinea și declarațiile sale? E înspăimântător curajul lui. Era perfect conștient că risca plutonul de execuție. Știa prea bine că, dacă totuși va scăpa de glonț, viața îi va fi fost deja distrusă, urmând ani grei de închisori și lagăre de exterminare.    

Ca să n-o lungim mai mult decât e cazul, întrucât consider că documentele deja expuse sunt grăitoare pentru comportamentul unchiului meu în anchete, vă mai prezint un ultim proces-verbal de interogatoriu, datat 2 noiembrie 1956. Așadar, cele ce urmează se petrec la mai bine de trei ani de la arestarea lui. E aproape incredibil că întâlnim aceleași declarații pe care Chiriac Toader se îndârjește să le mențină până-n pânzele albe. Insistă din nou și din nou că întregul armament de care a dispus în anii de fugă i-a fost oferit de Ion Petrescu, desigur, acesta rămânând unica gazdă pe care o recunoaște, în timp ce toți ceilalți arestați din lot declarau contrariul. Respinge cu fermitate acuzația că ar fi primit un pistol-automat de la ginerele Tomșeneanu. Insistă că nu a deținut niciodată pistolul-automat Beretta pe care securiștii urmau să-l dezgroape din curtea casei mele părintește, alături de un alt pistol și câteva zeci de gloanțe, în urma unei percheziții. Printre altele, e întrebat de unde își procurase pistolul marca ”Orița”. Răspunde că nu a auzit și nici nu a văzut vreodată o armă cu numele ăsta. ”Nici nu știu cum arată un asemenea pistol”, adaugă.  

Întrebat ce ”lume” cunoștea că el se ascundea în comuna Slobozia Moară, Chiriac Toader se face că nu înțelege, jucându-se în permanență cu nervii anchetatorului, cine știe cu ce preț. Iată frânturi din interogatoriul consemnat de călăii săi:  

”Ți se atrage atenția să nu fii necuviincios în anchetă!”

”Sunt foarte cuviincios”.  

”Ce fel de purtare cuviincioasă este aceasta față de organul anchetator, când răspunzi că te-ai născut în sat, cunoști tot satul și numai la față (adică refuza să dea nume, zicea că-i știe doar după figură – n. aut.)? Care îți este poziția în anchetă?”  

”Poziția mea este cuviincioasă pentru că nu cunosc pe nimeni pe lume”.  

”Deci dumneata continui să ai poziție necuviincioasă față de anchetator?”, răbufnește securistul, atrăgându-i atenția că nu avea cum să nu cunoască oameni din comuna lui natală, au atât mai mult cu cât acolo locuiau numeroase rude de-ale lui.  

”Eu am înțeles că sunt întrebat referitor la lumea din sat nu și la familia mea”.  

Vedeți, domnule, cum se juca unchiul meu cu securiștii, cum îi persifla, după ani de suferințe și nimicire? După torturi și bătăi de neînchipuit? N-au reușit să-l zdrobească, a ținut-o pe-a lui până la capăt! Mai rar așa ceva... Gândiți-vă că-i băteau soția, știa prea bine asta... Torturați și călcați în picioare, puținii oameni în care se încrezuse n-au putut rezista chinurilor, s-au conformat anchetei, cine să-i judece? Nu puneți mâna pe piatră înainte de a vă gândi cum ați fi reacționat dumneavoastră dacă ați fi avut neșansa să ajungeți într-un astfel de impas. Așa-zisa justiție comunistă nu presupunea probe, fapte clare, nu, nici pe departe. Pentru comuniști, intenția și fapta însemnau același lucru, prezumția de nevinovăție nu exista. Aia nu era justiție, era poliție politică de cea mai criminală speță, era angrenajul care a facilitat genocidul.  

Unica grijă a securiștilor era să alcătuiască loturi cât mai mari și să-i bată pe toți de le suna apa-n cap, bătrâni, femei și copii deopotrivă, până când, nemaiputând să suporte schingiuirile, recunoșteau tot ce li se punea în cârcă și declarau orice li se cerea, când li se cere. Nu toți, nu cei mai mulți, dar mulți au cedat. Da, domnule, făceau orice numai să iasă din pumnii ălora. Și-apoi, în permanență, securiștii îi persecutau pe unii cu declarațiile altora, cauzând delațiuni în avalanșă, toate depozițiile fiind smulse prin presiuni, amenințări, șantaj, bătaie sau tortură.  

Nu doar securiștii au auzit adevăruri ucigătoare din gura lui Chiriac Toader. Le-a auzit și judecătorul, le-au auzit și procurorii militari. Le-a rostit în gura mare, răspicat, fără pic de teamă! ”Adevărul este puterea mea”, spunea pe undeva, în documentele aflate la dosar. Pe de altă parte, vă amintiți, desigur, de procesul-verbal în care era descrisă, în termeni opăriți, prestația lui de la tribunalul militar, când i-a atras atenția judecătorului, zeflemitor, că el nu avusese în mână un pistol-automat, ci un ”ciomag”. Fost judecător respectat de comunitatea căreia îi aparținuse, Chiriac Toader nici nu concepea să fie judecat de niște hahalere comuniste, simple rotițe ale unui angrenaj genocidar.  

După ce am fost și eu arestat, în 1957, aveam să-mi revăd unchiul în sala tribunalului militar, fiind judecat în același lot. Nu voi uita niciodată modul persiflator în care comenta luările de poziție ale judecătorului, solicitările procurorilor... Le spunea verde-n față că aia nu era justiție. Nu rețin nici măcar o singură dată să se fi conformat cerințelor instanței. Obișnuia să ridice tonul, întrerupea luările de cuvânt, gesticula batjocoritor... Nu-mi venea să cred ce vedeam și auzeam. Toți învinuiții din lot stăteam înghesuiți lângă el, mulți îi evitau privirile. Chipul lui a fost întotdeauna expresiv, se distingea oriunde. Acum parcă arunca flăcări pe ochi. În rest, era îmbătrânit, vizibil slăbit, mereu posomorât, anii de chinuri și umilințe își spuneau cuvântul. Cu toate astea rămăsese de nezdrobit. La un termen al procesului avea să afle că soția sa Florica se îmbolnăvise în arest, fiind transferată la infirmeria Jilavei. Să știți că a iubit-o enorm. Întemnițat și el la Jilava, va face greva foamei o perioadă îndelungată solicitând trimiterea ei la un spital din București. De altfel, Chiriac Toader a declarat de multe ori greva foamei, era cunoscut pentru asta.  

Îmi amintesc că, tot la unul din termenele procesului, un învinuit din lotul nostru – nu-i mai rețin numele, nu-l cunoșteam, la fel cum nu-i cunoșteam pe cei mai mulți dintre acuzați – și-a luat inima-n dinți și i-a cerut unchiului meu să nu mai insulte în gura mare instanța, fiindcă asta ne dăuna tuturor.  

– Mai taci odată, măi omule, că ne nenorocești pe toți!, i-a strigat.  

În vocea respectivului se amestecau frica, furia și rugămintea, nu-mi dau seama în ce proporții, dar frica prevala. Chiriac Toader i-a aruncat o privire tăioasă și-apoi nu și-a mai întors capul spre el. A continuat să vocifereze, ba chiar i-a strigat în față căpitanului Valeriu Sitaru, magistrat al Tribunalului Militar-București, că e un criminal, la fel cum erau toate  pârghiile umane din angrenajul ”justiției” comuniste.

– Voi, mă? Voi, mă criminalilor, ne judecați pe noi, poporul român? Voi, care primiți ordine de la Moscova?

Așa striga. Unchiul meu era de nedomesticit, domnule. Căpitanul Valeriu Sitaru, care era chiar președintele completului de judecată, dăduse mii de ani de închisoare, distrusese mormane de vieți… Era incredibil că cineva îi striga în față toate adevărurile astea.  

Răzvan Gheorghe: Ce condamnare avea să primească Chiriac Toader?  

Ilie Vasilescu: Au fost mai multe etape ale procesului. Fiindcă deschisese focul împotriva milițienilor, dar și pentru că rămăsese extrem de ostil orânduirii, refuzând să colaboreze să-și recunoască vreo culpă, comuniștii voiau să-l dea drept exemplu, să-l distrugă definitiv și cum tam-tam. Inițial au intenționat să-l trimită în fața plutonului de execuție. E motivul pentru care, la un moment dat, Augustin Alexa, procurorul general al RPR, sa exprimat pe marginea cazului, solicitându-i în scris președintelui Tribunalului Suprem să se asigure că îi va aloca cea mai mare încadrare a lui Chiriac Toader. Vă dați seama, cu toții eram convinși că va fi condamnat la moarte. De altfel, asta i-au spus și securiști, că urma să fie împușcat. Probabil că și unchiul meu se obișnuise cu ideea. Până la urmă, a fost condamnat la muncă silnică pe viață, pentru ca, după o altă perioadă, pedeapsa să-i fie comutată la 25 de ani de închisoare. Cred că, dacă verdictul ar fi fost dat la începutul anilor '50, unchiul meu ar fi ajuns în fața plutonului de execuție. Orișicum, 25 de ani de închisoare era cea mai aspră condamnare după plutonul de execuție și muncă silnică pe viață. 25 de ani de temniță grea erau, oricum, sinonimi cu moartea, având în vedere condițiile acelea penale de recluziune.  

(Fortul 13 Jilava, Reduit, intrarea în una dintre numeroasele ”Negre” / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum s-a comportat Toader Chiriac în spatele gratiilor? A rămas la fel de recalcitrant și ostil comuniștilor?  

Ilie Vasilescu: Până la decretul din 1964, când avea să fie eliberat, laolaltă cu ceilalți foști deținuți politici, unchiul meu s-a comportat exact ca în anchetele de la Securitatea din Calea Rahovei, dând dovadă de un curaj nebun. Până la condamnare, a fost întemnițat la Fortul 13 Jilava, unde avea să zăbovească o perioadă îndelungată, fiind scos deseori la suplimente de anchetă, tot la Securitatea din Calea Rahovei. La Jilava a stat cel mai mult pe Reduit, intrând de nenumărate ori în conflict frontal cu gardienii și conducerea închisorii. Nu se putea abține, domnule, așa era el, de nestrunit! Eu am stat tot la Jilava, vă voi relata unde și cum, dar, în perioada de un an și șase luni petrecută acolo, nu l-am întâlnit niciodată pe unchiul meu, fiind băgați în camere diferite. Însă am cunoscut mai mulți oameni care au stat cu el în celulă, cu toții mărturisindu-mi marea admirație pe care o nutreau față de el.  

Așa am aflat războaiele pe care le-a purtat împotriva torționarilor. Închipuiți-vă că a aruncat cu tineta cu fecale după locotenentul-major Ștefan, unul dintre cei mai sadici criminali ai Jilavei acelor ani. L-a înjurat în repetate rânduri, ba chiar l-a amenințat cu bătaia!  

– Intră de unul singur cu mine în celulă, te ține? Dacă nu, valea!, i-a strigat lui Ștefan, care-l înjura și-l amenința prin vizetă.  

În anii ăia, printre torționari era și unul poreclit ”Bășică”, un grăsan sferic de o cruzime ieșită din comun, care-i depășea până și prostia, ceea ce în sine reprezenta un record notabil. Ce l-a mai înjurat și câte i-a mai spus și ăstuia, fără pic de menajamente... Din ”criminali”, ”proști” și ”animale” nu-i scotea, motiv pentru care a fost bătut cu sălbăticie și aruncat perioade îndelungate în toate ”Negrele” Jilavei. Alteori, aflat în celulă, Chiriac Toader se apuca să cânte în gura mare sau să fluiere cât putea de tare. La un moment dat, la vizetă și-a făcut apariția un caraliu, care-l înjurase și-l bătuse în repetate rânduri, evident, cu ajutorul altor gardieni.  

– De ce fluieri, mă banditule?, s-a stropșit gaborul.

– De ce fluier, mă? Pentru că mi-e dor de codrul verde și de libertate. D-aia fluier și cânt, mă... Dacă mai vii pe-aici, mă reped în tine și te-ntorc pe dos ca pe-o căciulă!  

Exact așa le vorbea. N-avea frică, suporta schingiuirile ca unul fără de carne. Despre acest episod mi-a relatat un fost deținut politic ploieștean , odinioară ofițer de jandarmi, pe care l-am cunoscut când s-a înființat AFDPR.  

–  Pfoooa.... s-a aprins fostul ofițer, auzind numele unchiului meu. Păi dumneata știi ce făcea Chiriac Toader la Jilava? Doamne, Dumnezeule, ce caracter de fier! Eu n-am mai întâlnit așa ceva... Cânta, fluiera, se certa cu gardienii... îi provoca în permanență... A aruncat cu tineta cu fecale după locotenent-major Ștefan!  

Alte isprăvi ale unchiului meu le aflasem încă din perioada petrecută la Fortul 13 Jilava, în ‘57-‘58, unde am cunoscut, pe cameră, și alte persoane care stătuseră cu el în anumite conjuncturi. Cu toții îl admirau și spuneau că nu mai întâlniseră niciodată așa ceva. S-a dovedit un foarte fidel și săritor camarad de suferință. Învățase comunicarea prin Morse, vorbea zilnic la perete, afla noutățile. A reprezentat un exemplu de rezistență pentru toți cei care l-au cunoscut. Nu a regretat niciodată crucea pe care a dus-o.  

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu Chiriac Toader după eliberarea din 1964?  

Ilie Vasilescu: Tot în ‘64, la decret, a fost eliberată și Florica, fosta lui soție. V-am explicat că, în realitate, divorțul reprezentase un tertip pus la cale chiar de unchiul meu, într-o încercare disperată de a o menține în libertate pe femeia ce o iubea, însă totul s-a dovedit o zbatere zadarnică. După detenție și-au reluat mariajul și au rămas împreună pentru tot restul vieții. S-au iubit mult, caznele n-au făcut altceva decât să confirme asta.  

M-am întâlnit deseori cu el, am vorbit câte-n lună și-n stele. L-am iubit și l-am admirat enorm. Ori de câte ori mă vedea, mă impresiona teribil că-i dădeau lacrimile, lui, care nu plângea niciodată, și îmi cerea iertare pentru suferințele pe care le pătimisem și pentru faptul că pierdusem ani din viață, fiind nevoit să-mi întrerup facultatea. I-am spus întotdeauna că vina nu a fost a lui, ci a securiștilor.  

Toader Chiriac nu a mai vrut să-l vadă niciodată pe Marin Tomșeneanu, ginerele său căpitan de jandarmi, și nici să mai audă de el, asta nu atât fiindcă îl turnase la Securitate, doar îl trădaseră mulți, sub tortură și bătăi, ci pentru modul total abject în care o făcuse. Vă mărturisesc că am rămas stupefiat când am citit declarațiile lui Tomșeneanu: am avut senzația că era securist, nu învinuit, atât de aprig îl încondeia pe unchiul meu, rostogolind tot felul de minciuni din proprie inițiativă. A se nota că, în toți acești ani, confruntat în permanență cu acuzațiile veninoase ale lui Tomșeneanu, delațiunile fiind urmate de bătăi și chinuri înfiorătoare, Toader Chiriac nu a dat nici o declarație împotriva acestuia. S-a rezumat să răspundă, sec, că acuzațiile erau mincinoase, preferând să fie călcat în picioare decât să recunoască faptul că a găzduit în casa acestuia sau că primise armament de la el. Fiica lui vitregă – fata pe care Florica o avea dintr-o altă căsnicie – l-a părăsit pe Tomșeneanu și s-a recăsătorit.

Să vă mai spun ceva. Prin 1970, din pură curiozitate, am pus mâna pe telefon și am sunat la vechiul număr al lui Tomșeneanu, pe care îl cunoscusem bine în a doua jumătate a anilor ‘40. Chiar nu știu de ce am făcut-o, totuși, având în vedere că Tomșeneanu se pretase să declare și despre mine niște mizerii enorme, ajutându-i din plin pe securiști să mă bage în lotul unchiului meu. Nu-i uitasem și nici nu-i iertasem comportamentul, dar mă rodea curiozitatea de a afla ce mai făcea, cu ce se ocupa... La capătul celălalt al firului mi-a răspuns o femeie în vârstă care s-a mirat când a auzit că voiam să vorbesc cu Tomșeneanu. ”A murit de câțiva ani. Și-a meritat soarta!”, mi-a spus, cu o răceală pe care n-o pot uita. N-am mai întrebat altceva, mi-am cerut scuze pentru deranj și am pus receptorul în furcă. Nu m-aș fi așteptat în veci la o veste ca asta. Marin Tomșeneanu era tânăr, nu cu mulți ani mai mare ca mine, îl știam sănătos, voinic... În orice caz, a murit în condiții misterioase.  

Evident, după eliberare, unchiului meu i-a fost extrem de greu să își găsească un loc de muncă, având în vedere istoricul lui recent. Când auzeau cine e, oamenii se speriau, îl evitau. Ieșise din pușcărie slăbit, foarte slăbit, devenise umbra celui ce fusese odinioară. Anii de zeghe îl îmbătrâniseră galopant. Desigur, gura îi rămăsese la fel de slobodă, curajul nu l-a părăsit niciodată. Ostilitatea și-o manifesta în continuare fățiș, nu-i păsa de ce ziceau sau credeau alții. Și-a găsit foarte greu un amărât de loc de muncă, la o întreprindere de construcții din București. El, fost judecător, ajunsese să trudească pe șantierele patriei, încadrat la muncă necalificată, în schimbul unui salariu mizerabil. Se ocupa de aprovizionarea cu materiale. Fiind o fire deschisă, dintr-o bucată, colegii îl simpatizau. Nu a avut niciodată mulți prieteni, cu principiile lui, ar fi fost și imposibil, însă puținii care i-au fost apropiați s-au putut baza întotdeauna pe fidelitatea și ajutorul lui. Inevitabil, a rămas în colimatorul Securității, care l-a supravegheat cu strășnicie amar de ani.  

În a doua jumătate a anilor ‘80, Chiriac Toader a suferit trei accidente vasculare cerebrale. După cel din urmă, nu și-a mai revenit niciodată. În decembrie ‘89, nu mai știa pe ce lume trăia. Zăcea cu ochii pierduți, captiv în alte dimensiuni. Cel care odinioară deschisese focul împotriva milițienilor nu mai auzea împușcăturile, sau nu le mai lua în seamă. Avea să moară în primăvara lui 1990, la spitalul Fundeni. Sunt ferm convins că cele trei accidente vasculare cerebrale s-au datorat numeroaselor lovituri primite în cap de-a lungul anchetelor de la Securitatea din Calea Rahovei. Bătăile alea cumplite nu puteau rămâne fără urmări, mai devreme sau mai târziu, la fel cum fără urmări nu puteau rămâne nici numeroasele lui Negre, fiind un obișnuit al izolărilor pe toată durata detenției.        

Chiriac Toader e îngropat în cimitirul din Slobozia Moară, comuna lui natală. Florica e îngropată lângă el, desigur, fiindcă nu au reușit să despartă securiștii, nu a reușit nicio moarte. Mormintele lor se află lângă mormintele părinților mei. De fiecare dată când trec pe acolo le aprind câte o lumânare și mă rog pentru sufletele lor. Chiriac Toader nu are nici măcar poză pe cruce. Am tot vorbit cu fratele meu să facem niște lucrări pe acolo, să-i punem și lui o poză, dar știți cum sunt bătrânețile, bolile... Eu sunt cardiac de-o viață, domnule, tensiunea îmi joacă feste deseori, mă vlăguiește. , iar fratele meu, mai mic cu doi ani, a suferit un accident cerebral și e încă afectat, obosește foarte repede. Însă, vă asigur, vom rezolva cât de curând, într-o formă sau alta, și problema aceasta.        

(Domnul Ilie Vasilescu, fost deținut politic, nepot al lui Chiriac Toader / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc din suflet pentru prezentarea acestui caz fabulos, domnule Ilie Vasilescu. M-ați lăsat fără cuvinte! Mă impresionează teribil rezistența totală a lui Chiriac Toader, dusă până la cele din urmă consecințe, în pofida îndelungaților ani de tortură, bătăi și chinuri, dar într-o egală măsură mă emoționează modul în care vă mărturisiți unchiul. Vă mulțumesc că m-ați făcut martor la așa ceva! Haideți să vorbim, vă rog, și despre traseul urmat de dumneavoastră. E timpul. Precizările pe care deja le-ați făcut ne vor ajuta să înțelegem mai bine speța și urmările, cât și drama familiei dumneavoastră. Când ați fost arestat și în ce împrejurări?  

Ilie Vasilescu: În anul 1953 am intrat la Institutul de Petrol și Gaze București – Facultatea Tehnologia Petrolului. Cât urmăsem liceul, l-am văzut deseori pe Chiriac Toader, v-am relatat că se ascundea și în casa părinților mei, înarmat până-n dinți. Începând facultatea la București, l-am întâlnit mai rar, inevitabil.  

În ‘52-‘53 aveam un prieten pe care-l consideram foarte bun, ne știam de copii. Odată am ieșit să bem o bere la un restaurant aflat pe undeva prin zona Buzești. La un moment dat, am remarcat un buletin de identitate căzut pe ciment și am pus repede talpa pe el, l-am ridicat fără să mă vadă nimeni, cu excepția prietenului, care nu înțelegea de ce făceam mișcări atât de ciudate, și l-am dosit rapid în buzunarul hainei. I-am explicat fibrilația mea, spunându-i că buletinul îi va prinde bine unchiului meu, care, fiind în clandestinitate, avea nevoie de acte. M-am îngrijit ca buletinul să ajungă la Chiriac Toader, prin mijlocirea Floricăi, soției sale, căreia i l-am trimis degrabă.  

Apoi el a fost arestat curând, la 12 octombrie 1953, v-am relatat împrejurările, secerat de gloanțe după ce a tras cu automatul în milițienii călări. De notat că buletinul de identitate pe care îl înmânase caraliilor ce îl surprinseseră în casa surorii sale, Ioana Șerban, înainte de a-i amenința cu pistolul și a-i culca pe burtă, ca pe niște penibili, era chiar buletinul procurat de mine. Pe-atunci nu aveam nici cea mai vagă idee despre detaliul acesta. Nici prin cap nu mi-a trecut că asta mă va afecta și pe mine. Știam că avuseseră loc unele arestări în comună, în familie se vorbea despre asta – de-a lungul anilor, până la reținerea mea, unii dintre cei care făcuseră parte din primul lot au început să se întoarcă la casele lor, alții nu.  

Și-au trecut anii, mi-am văzut de cursuri și de examene, îmi dădeam silința să fac ceva cu viața mea. În toamna lui 1957 trecusem în al V-lea an de facultate. Eram și în armată în perioada aia, că așa era pe-atunci, studenții făceau cătănie în timpul facultății. Îmi dădusem toate examenele și ieșisem sublocotenent, dar milităria nu-mi isca nici cel mai mic interes. Prelucrarea și chimizarea țițeiului, asta era meseria noastră. În toamna aia ne cazaseră la Pitești, în zona Trivale, ne convocaseră ca să ne ocupăm de niște depozite cu lubrifianți și carburanți ce se aflau la circa doi kilometri de oraș, unde funcționa o brigadă de tancuri.  

Drept să vă spun, avusesem o presimțire încă de când plecasem spre convocarea de la Pitești. Luasem trenul de la Ghergani și-aveam așa o tristețe în suflet, o apăsare, simțeam ceva.

Răzvan Gheorghe: Ați avut un indiciu, cât de mic, că urma să fiți arestat?  

Ilie Vasilescu: Am avut, da. În perioada aia se întorsese în comună și unul dintre sătenii ce fuseseră băgați în lotul inițial construit în jurul unchiului meu. Cam cu o săptămână înaintea plecării la Pitești, mă trezesc că omul acesta vine la mine și începe să mă îndemne la chestii ciudate, având în vedere locul de unde venea. De cum a deschis gura l-am bănuit că era trimis de Securitate.  

– Măi Iliuță, măi, ascultă la mine... voi, studenții, ar trebui să organizați niște manifestații puternice, să-i alungați pe comuniști. Te-ai gândit la asta?

– N-are rost, nu te uiți și matale în jur? Noi suntem studenți, ne vedem de treaba noastră, învățăm, facem practică, dăm examene... Dacă am  organiza manifestații, ne-ar aresta imediat, așa că n-are sens.

Nu s-a mulțumit cu răspunsul ăsta, domnule. M-a căutat și a doua zi, apoi m-am trezit cu el pe cap și peste trei-patru zile, mereu cu aceleași îndemnuri, propuneri. Mă tot tatona cu prostii de-astea, băga șopârle. Nu s-ar fi comportat așa dacă nu l-ar fi pus cineva. Am simțit că se petrecea ceva. Apoi am plecat pe jos până la Răcari, de acolo m-am dus la Ghergani, că nu erau decât vreo șapte kilometri, și am luat trenul de Pitești. Acolo am început sesiunea, am dat examene peste examene. Arestarea a survenit chiar după ce scăpasem de ultimul examen, se întâmpla la 8 septembrie. Aveam un coleg – a murit, Dumnezeu să-l ierte –, care mie nu-mi plăcea deloc, bănuiam că ciripește. Ulterior m-am tot întrebat cum de s-a întâmplat ca dintre toți colegii tocmai el să mă anunțe că mă căuta cineva la poartă.  

– N-are cine să mă caute, mă, i-am zis.

– Probabil că ți-a venit un pachet.

– N-are cum, am primit bani acum o săptămână.  

– Tu du-te că te caută cineva la poartă!    

Ajuns la intrarea în garnizoană, primul pe care l-am remarcat a fost un cadru al unității pe care noi îl porecliserăm ”Moș Teacă”, pentru că era și rău, și prost făcut grămadă, le cauza multe probleme studenților. Lângă el staționa un jeep negru cu o ușă din spate deschisă.  

– Hai, urcă-te că ai niște treburi urgente!, m-a îndemnat Moș Teacă, rânjind și împingându-mă de la spate, fără să am timp să mai spun nimic.  

I se citea satisfacția pe mutră. Când s-a închis ușa în urma mea, intrasem deja într-o altă lume, o lumea a ororilor pe care tare mi-aș fi dorit să nu o cunosc vreodată.  

În jeep se aflau maiorul Gheorghe Marton, pe atunci șef al anchetelor de la Securitatea din Calea Rahovei, și Romeo Vintilă, cel mai sadic anchetator din echipă. Păi bătea Vintilă ăsta de sărea sângele pe tavan! Ambii s-au numărat printre securiștii care l-au torturat și l-au călcat în picioare pe unchiul meu, dar el trecuse prin mâinile multora. Ca o paranteză, peste ani am aflat că Romeo Vintilă locuia pe Strada Bateriilor, în aceeași curte cu un băiat de treabă cu care urma să mă împrietenesc la facultate, după ce aveam să scap de problemele cu autoritățile.    

Cei doi m-au dus la Securitatea din Pitești. Eram îmbrăcat sumar, restul hainelor rămânând la garnizoană. Mi s-au pus ochelarii negri și am fost împins pe coridoare până într-o sală mare. În fața mea era un birou lung la care stăteau doi-trei ofițeri. Acestora li se adăugau Marton și Vintilă. Fără să piardă timpul, Marton a început să mă interogheze despre unchiul meu.  

– Mă, tu știi cine e Toader Chiriac?  

– Da, zic. E unchiul meu. Fratele lui tata.  

– Când te-ai întâlnit ultima dată cu el?  

– Nu mai rețin. El a fost arestat în 1953...

– De ce minți, bă banditule? Cum adică nu știi?!

Și mi-a ars o palmă de mi-a amestecat gândurile.  

– Declară unde, când și de câte ori te-ai întâlnit cu Toader Chiriac în anii lui de fugă!

I-am repetat că nu-mi aminteam, asta l-a scos din pepeni.

– Minți, gunoiule!  

Și mi-a tras un pumn de mi-a umplut gura de sânge. Apoi am pierdut numărul pumnilor, m-a tot lovit cu sete. Nu dădea să te impresioneze, nu domnule, dădea să te demoleze din toate punctele de vedere. Ceilalți mă înjurau, mă amenințau și din când în când hăhăiau amuzați. Avea pumnul greu Marton, greu ca un bolovan. Chiar și așa, în lunile ce au urmat aveam să-mi dau seama că această primă bătaie fusese doar un soi de încălzire. Abia intram în focuri. De multe ori, torturat și bătut în anchete, m-am întrebat cum oare de mai puteau, după toate barbariile la care își supuneau semenii, să își mai îmbrățișeze soțiile și să își pupe copiii.    

În noaptea aia, prima de arest, m-au introdus într-o celulă mizerabilă din beciul Securității Pitești, apoi m-au mai scos de trei-patru ori la anchetă. Bătaie cât cuprinde până când s-a crăpat de ziuă. Dintre toți, Romeo Vintilă m-a lovit cel mai puternic. Se citea pe fața lui că îi făcea plăcere să mă chinuiască. De-a lungul anilor, securiștii acumulaseră o ură teribilă față de unchiul meu, tocmai pentru că nu reușeau să-l zdrobească, să-l îngenuncheze, indiferent de caznele la care-l supuneau. Ura lor față de el a cântărit considerabil în brutalitățile pe care mi le-au alocat, în molestarea mea programatică, mi-au spus-o în față și apoi mi-au tot repetat-o. Chinuindu-mă pe mine, nepotul lui, se răzbunau pe el. Imaginați-vă doar în ce hal au chinuit-o pe Florica, soția lui, pe care o arestaseră cu doi sau trei ani înaintea reținerii mele, că ajunsese biata femeie la infirmeria Jilavei.  

Pe de altă parte, deși eram mult mai tânăr, aspectul meu aducea cu cel al unchiului, forma feței, fruntea, ochii.

– Ia uite bă, ce seamănă ăsta cu Toader Chiriac!, se mirau anchetatorii.

Le plăcea să dea și la ficat. Alteori m-au izbit cu capul de pereți. Așa a fost. Mi-au scos pe nas în permanența că eram neam cu el, de parcă aș fi ales eu asta. Faptul că semănam cu unchiul meu a fost remarcat și de caraliii de pe arestul Securității din Calea Rahovei, mă amenințau și mă înjurau prin vizetă, dar și de gardienii de la Jilava, mai toți bestii însetate de sânge. N-o să uit toată viață ce mi-a zis un vlăjgan cu o frunte de-un deget, după ce m-a fixat cu privirea bovină și a remarcat asemănarea:  

– Banditule, poate că n-o să mori, da’ nici întreg nu mai ieși de-aici. Fir-ar unchi-tu al dracu’!  

N-a fost unicul gardian care mi-a spus asta. Mulți dintre ei avuseseră deja conflicte frontale cu Chiriac Toader, iar ura față de el s-a transformat în ură față de mine, am simțit-o cu vârf și îndesat.  

Dar să revin la ce s-a întâmplat după noaptea aceea de foc petrecută la Securitatea din Pitești. A doua zi dimineață m-au încătușat – era pentru prima oară, la venire îmi lăsaseră mâinile libere –, mi-au pus ochelarii orbi și m-au băgat din nou în jeep. Mă durea tot corpul.

– Stai acolo jos!, mi-a ordonat Marton, împingându-mă în compartimentul strâmt din spate, unde aveam să rămân ghemuit pe toată durata drumului, zgâlțâindu-mă la numeroasele hârtoape.  

Securiștii n-au prea vorbit între ei, probabil că erau obosiți după cât mă bătuseră. În jurul orei 9.00 ne-am oprit în Titu, unde fusese judecător unchiul meu. Marton și Vintilă au plecat nu știu pe unde, timp în care pe mine m-au lăsat în curtea Securității Titu, pe niște trepte, cu cătușele la mâini, păzit de un plutonier. Pe la 12.00 acesta m-a întrebat, adresându-mi-se cu ”bă”, dacă aveam bani la mine, ca să îmi cumpere ceva de mâncare. Probabil că primise ordin, că nu făcea el asta de capul lui. S-a întâmplat să am niște bani, fiindcă îmi trimiseseră părinții. Mi-a luat o bucată de salam pe care am mâncat-o așa, încătușat. Am rămas în Titu până pe seară, când ne-am continuat drumul. Apucând în direcția București, am trecut și prin Slobozia Moară, comuna mea natală, îmi dădeam seama cam pe unde mă aflam, pentru ca, într-un târziu, jeepul să mai facă o oprire, de data asta scurtă, pe la Piața Chibrit, de unde am fost dus direct în arestul Securității din Calea Rahovei.  

Odată opriți în fața clădirii, îi auzeam pe securiști cum conversau pe locurile din față. Uitasem să vă spun că, la plecarea din Titu, căpitanul Romeo Vintilă revenise în mașină rupt de beat. Abia dacă mai putea lega două cuvinte. Până la București se mai trezise, moțăise un pic, dar tot i se-mpleticea limba în gură.  

– Coboară!, s-a răstit Vintilă, întorcându-și capul spre mine.  

În momentul ăla m-a izbit în față duhoarea de alcool. Am dat să cobor. Ce am auzit atunci mi-a făcut părul măciucă:

– Domnule comandant, lăsați-mă să merg eu cu el, vă rog, îi cerea Vintilă lui Marton. De nu o declara până mâine și laptele pe care l-a supt, înseamnă că nu mă mai pricep io să rup oase!  

Se aprinsese, îi sclipeau ochii ca la un animal de pradă. Marton i-a răspuns cu un ”nu” abia articulat și n-am mai putut să aud ce au vorbit, că doar comandantul a mai ieșit puțin din jeep, ca să dea unele directive. Cred că mă bătea de mă rupea în noaptea aia dacă încăpeam pe mâinile lui. Oricum, de bătut m-a tot bătut, luni de zile după aia, el și alții, dar mai pornit ca în noaptea aia nu l-am mai văzut niciodată. Chiar și-așa, Romeo Vintilă a fost anchetatorul care m-a chinuit cel mai mult. M-a nenorocit cu bătaia și de câte două-trei ori pe zi. În comparație cu alți securiști pe care i-am văzut acolo, el nu era un tâmpit, îl ducea capul oleacă, fiind extrem de viclean. 

(Domnul Ilie Vasilescu, fost deținut politic, nepot al lui Chiriac Toader / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe : Cum era în arestul Securității din Calea Rahovei. Ce voiau anchetatorii sa afle de la dumneavoastra?  

Ilie Vasilescu: Acolo mi-au pus ochelarii opaci și m-au băgat într-o celulă de la demisol. Era o ferestruică zăbrelită undeva sus, ca o spărtură, dar nu prea aveam lumină naturală. Pătrundea însă, printr-o mică fantă, lumina unui bec de pe hol, care nu se stingea niciodată. Din când în când mai auzeam zvonuri de glasuri ce răzbăteau dinspre stradă. Fie ziua, fie noaptea, nu de puține ori se auzeau urlete de groază, plânsete și scâncete, semn că anchetatorii făceau ce știau mai bine. Celula era mizerabilă, răcoroasă, nu vă mai spun de mâncare… de zeama aia searbădă, împuțită. Te năpădeau cele mai negre gânduri. Totul acolo era gândit să te frângă, să te dispere, astfel încât să clachezi în anchete și să te autoacuzi, să-i acuzi pe alții, rude și prieteni la grămadă.  

Ancheta avea perioade și perioade, în funcție de pandaliile securiștilor. Uneori mă scoteau la interogatorii și de două-trei ori pe zi, dar acolo, ziua era pur și simplu convențională, multe anchete având loc în toiul nopții. Te trezea caraliul din somn, nici nu aveai voie să i te adresezi, îți punea ochelarii orbi și te ducea pe coridoarele alea până într-un birou sau altul. Acolo începea bătaia – eu n-am trecut prin niciun interogatoriu în care să nu fiu bătut, pentru că asta era norma, așa înțelegeau brutele alea să-și facă meseria. Palmele erau rarisime, pumnii predominau, dar am fost bătut și cu o cravașă lungă din piele. Mă treceau toate apele când o scoteau dintr-un sertar, și-acum mi se face pielea de găină. Mi-au umflat palmele cu ea. Practicile astea oricum erau uzuale, în cazul meu se mai adăuga însă și marea ură pe care securiștii i-o purtau unchiului meu, care nu numai că îi înjura, râdea de ei și refuza orice formă, cât de mică, de colaborare, dar îi mai și lovise cu pumnii, în cadrul unui interogatoriu derulat acolo, or așa ceva nu putea fi uitat. Vă zic, deși milițienii băgaseră 7-8 gloanțe în el când l-au arestat, după cursa aceea glorioasă, la începutul arestului său Chiriac Toader era un bărbat puternic, avea o constituție sportivă, când dădea un pumn nu mai creștea iarbă.  

Firește, pe vremea aceea eram doar un adolescent de 23 de ani, încă crud în ale anchetei, dar tot l-am luat pe ”nu” în brațe, conștient că altfel aș ajunge fără doar și poate la pușcărie. Negând, speram să mai am o mică șansă. Așa cum pățise și unchiul meu, când m-am încăpățânat să neg orice întâlnire și relație cu el, pretextând că eram doar un copil în perioada fugii lui, securiștii au început să-mi pună în față diverse declarații date de cine m-aș fi așteptat mai puțin.  

De exemplu, arestată cu doi sau trei ani înaintea mea, până la urmă Florica admisese, chinuită ca vai de ea, că și eu îl ajutăsem cu diverse chestii, știind situația lui de proscris. Din declarația ei am remarcat încă de atunci că fusese destul de delicată, mă menționase sec, fără alte comentarii, fiți convinși că directiva securității, care voiau să construiască un lot cât mai mare în jurul lui Chiriac Toader. No condamn și n-am judecat-o niciodată pentru asta, fie-i țărâna ușoară, știu că prea bine prin ce a trecut sărmană femeie și i-am înțeles prăbușirea. Ce aș mai fi putut să-i imput eu, domnule?, dacă securiștii sau bătuseră și o chinuiseră într-un asemenea hal că până la următorul a declarat și întâlnirile cu soțul ei, la o gazdă sau alta. Însă atunci, la momentul ăla, nervii erau întinși la maxim, vă dați seama.  

Tot în anchetă aveam să aflu că întreaga mea familie fusese arestată brutal, cu excepția tatălui meu, care era orb, acesta fiind unicul motiv pentru care fusese lăsat în libertate. În aceeași zi în care m-au săltat pe mine, securiștii au arestat-o și pe mama, Smaranda Vasilescu, și pe sora mea, Florica Stoian, care era gravidă, dar și pe Nicolae, fratele meu. Oricât de groaznică, nici o bătaie primită de la anchetatori nu avea să mă doară mai tare ca această veste. Gândul că ai mei treceau prin ce treceam eu m-a demolat pe interior, m-a cutremurat ca nimic altceva. Atunci am început să am primele mari probleme cardiace, dar voi reveni le aspectul ăsta mai târziu.  

Securiștii au bătut-o pe mama, mi-a povestit mai târziu. Săraca era trecută de 60 de ani iar bestiile alea o chinuiau ca să-și toarne rudele. Un anchetator i-a arătat un fragment dintr-o declarație a Floricăi.

– Ia uite ce zice asta, că a fost la voi în casă, că s-a întâlnit acolo cu soțul ei! Ia uite, zice că și Ilie știa!  

Mama a explodat:  

– Cine? Putoarea aia?! Aduceți-o în fața mea, că o scuip în ochi!  

Așa spunea mama, draga de ea. O țărancă analfabetă s-a purtat atât de vitejește! Mi-o amintesc, săraca, cum făcea calcule în gând, retrasă într-un colț, când veneau oamenii să cumpere cartofi. Nu fusese la școală decât un an, dar tot îi ieșeau socotelile. Nu dețineam cine știe cât pământ, numai patru hectare, dar aveam ce să punem pe masă. Era curată sufletește, avea frică de Dumnezeu și trăia după principiile ei, crescându-și copiii în timp ce trudea din greu la munci agricole și-și îngrijea soțul orb.  

Deși era gravidă aproape în luna a patra, pe sora mea, învățătoare în Slobozia Moară, au bătut-o îngrozitor, cu toate că nu se făcea vinovată de absolut nimic. S-a resimțit mult timp, a fost la un pas să piardă sarcina. Vă dați seama ce brute, să dai într-o femeie gravidă? Pe fratele meu l-au călcat în picioare de câteva ori, l-au chinuit ca vai de el. Mi-a relatat că totuși, la un moment dat, un caraliu i-a șoptit: ”Menține-te tare și vei scăpa!” Mai erau și caralii care păstraseră oarece urme de omenie, însă eu nu i-am întâlnit.  

Dar cel mai dramatic caz din familie a fost acela al unui alt unchi, Nicolae Vasilescu îl chema, de loc tot din Slobozia Moară. Oamenii locului îl știau de ”Culăiță al lu’ Perceptoru’”, era cel mai mare de vârstă dintre frații lui Chiriac Toader. Eu îi ziceam ”nenea Culăiță”, îl respectam enorm. Când au venit să-l aresteze, exact în aceeași perioadă în care m-au reținut și pe mine, nenea Culăiță a prins de veste că-i năpădiseră securiștii ograda și a luat-o la fugă pe câmp, disperat să rămână în libertate. Unul dintre agenți l-a prins din urmă și l-a izbit în cap, cu toată forța, cu patul pistolului-automat. Unchiul Culăiță s-a prăbușit cu fața șiroind de sânge, rămânând inconștient ceva timp. Când în sfârșit și-a revenit, nu-și mai simțea partea dreaptă a corpului. Avea să rămână paralizat întreaga viață. Credeți că le-a păsat vreun pic securiștilor? Aiurea! L-au arestat, l-au bătut așa paralizat și-apoi l-au condamnat la 8 ani de temniță.  

Despre arestarea și nenorocirea lui pentru tot restul zilelor aveam să aflu curând după ce am fost reținut, când, trăgând cu ochiul printr-o găurică din ușa unei dube în care fusesem aruncat, l-am văzut pe nenea Culăiță în timp ce era târât de doi milițieni. Avea chipul schimonosit de cea mai neagră disperare, am remarcat imediat că se întâmplase ceva foarte grav cu el, nu se putea mișca decât parțial și cu mare greutate. Chipul acela înecat într-o durere din care nu a mai ieșit niciodată m-a bântuit întreaga viață, mi-a rămas întipărit pe retină. Am trăit un șoc devastator când am văzut în ce hal îl aduseseră pe acel om minunat. Dumnezeu să-l numere printre drepții săi, că s-a prăpădit de mult și a cărat o cruce tare grea. A trăit să iasă din închisoare, chinuindu-se înfiorător, în cele mai inumane condiții, după care nu a mai dus-o mult, a murit în urma unui accident vascular cerebral. Remarcați, carevasăzică, faptul că în familia mea au fost cam dese accidentele astea, parcă-i un blestem. Bătăile încasate la Securitatea din Calea Rahovei și-au lăsat o amprentă de neșters.  

(În una din numeroasele ”Negre” ale Jilavei / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Ce alte surprize v-au mai rezervat securiștii?  

Ilie Vasilescu: M-a decepționat enorm comportamentul acelui prieten despre care v-am spus că ne cunoșteam de copii. Am fost consternat când securiștii l-au adus în anchetă și l-au confruntat cu mine, cu toate că spusesem că nu am avut nici o discuție cu el, de nici o natură. El însă insista contrarul. Parcă mă lovise cineva cu un par în moalele capului. Divulga, firește, tărășenia cu buletinul de identitate pe care i-l trimisesem unchiului meu. Urâtă fază, domnule! De departe era cea mai gravă acuzație care mi se aducea. Nu-mi venea să cred că-i vedeam semnătura sub declarațiile alea care riscau să-mi aducă ani grei de zeghe. Și nu s-a oprit doar la episodul cu buletinul, a mai divulgat o serie de discuții purtate de-a lungul timpului, unele înflorite și exagerate, din care reieșea că aș fi avut o atitudine ”dușmănoasă”, ”subversivă”. Bine, până la urmă, slavă Domnului, avea să-și retragă declarațiile, nu le va mai susține la ultimele termene ale procesului, lucru care urma să mă ajute enorm, însă anchetatorii m-au rupt cu bătaia după delațiunile lui. Nici nu știu cum de-l găsiseră și-l strânseseră cu ușa în halul ăla. După ce mi-au mai trecut nervii, l-am înțeles, că era pe-atunci student la Craiova și când s-au dus securiștii peste el și i-au zis ”Bă, te mănâncă pușcăria dacă nu ne spui tot ce știi despre ăsta!”, s-a gândit că-l vor umfla și pe el, cel puțin pentru favorizare și omisiune de denunț.    

Altădată, securiștii mi-au pus în față un fragment dintr-o declarație a lui Tomșeneanu, ginerele lui Chiriac Toader. V-am spus, se lepădase total de unchiul meu, îl acuza la fel de venal ca anchetatorii, băgând și umflând multe chestii de la el, exagerând în permanență situațiile, deși Chiriac Toader, care l-a iubit enorm, a refuzat în permanență să dea declarații împotriva lui. Ei bine, Marin Tomșeneanu m-a încondeiat și pe mine de nu m-am văzut. Nici la asta nu m-aș fi așteptat, mai ales că eram un personaj insignifiant în toată povestea aia. Le-a relatat anchetatorilor o discuție pe care o purtase cu mine – asta se întâmplase prin ‘51 sau ‘52, rețin că ne aflam în apropierea vechiului Pod Grant, vorbeam verzi și uscate. Pe atunci eram doar un puștan, aveam 21-22 de ani și-mi ardea sângele-n vene, nu-i înghițeam deloc pe comuniști, mai ales știind problemele unchiului meu. Am fost șocat când am aflat că Tomșeneanu le dezvăluise securiștilor că îi propusesem să mergem în munți, la partizani, dacă se îngreuna situația unchiului meu sau dacă, așa cum spera acesta, ar fi izbucnit într-adevăr vreun război împotriva Rusiei.  

Vă dați seama că am încasat bătăi grave în urma turnătoriilor lui Marin Tomșeneanu. Am negat constant că i-aș fi făcut propunerea aia, doar nu eram nebun să-mi asum în anchetă așa ceva, că fantazam să fug în munți.  

La fel ca prietenul din copilărie, și Tomșeneanu avea să retragă, la ultimele termene ale procesului, declarațiile făcute împotriva mea. Însă până atunci, problemele cu care mă confruntam se rostogoleau și se amplificau de la o zi la alta. Cel mai mult ma neliniștit când securiști au aflat că în vara lui 1953 îl ajutăsem pe Chiriac Toader să ascundă armament în casei mele părintești – două pistoale și câteva zeci de gloanțe. Fie Tomșeneanu, fie Florica le-a spus despre existența armamentului, sau amândoi, deoarece unchiul se încrezește în ei și le făcuse unele confidențe. A urmat o percheziție anunțită, dar armele nu mai erau în pod, securiștii au trebuit să le dezgroape din grădină, după ce le-au căutat cu un aparat pentru detectat metal.

(Fotografie din dosarul de Securitate cu armamentul găsit îngropat în curte / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum ajunseseră să fie îngropate?  

Ilie Vasilescu: În toamna lui ‘53, când a aflat că unchiul meu căzuse arestat, mama s-a temut că, torturat de securiști, acesta va spune despre arme, însă nu s-a întâmplat asta, Chiriac Toader rezistând ca nimeni altul în anchete, așa cum certifică toate înscrisurile de la dosar. Drept urmare, mama a luat armele și le-a îngropat în grădină. Vedeți dumneavoastră, toată lumea s-a temut că va ceda și va spune totul, însă, la final, numai Chiriac Toader a rămas în picioare, drept ca un brad, refuzând să facă orice compromis, cât de mic. În fine, mama și-a asumat răspunderea pentru armamentul îngropat, au bătut-o, au chinuit-o, dar în final nu a fost condamnată pentru asta.  

Odată cu episodul armamentului ascuns în pod, încadrarea mea se înăsprea considerabil. Nu doar că știusem despre arme și muniție, dar mai și participasem la dosirea lor. Și-apoi, securiștii mă considerau om de legătură între Florica și Chiriac Toader, folosind ca probă și buletinul de identitate pe care i-l trimisesem prin intermediul soției. Pe fundalul acesta mi se aducea și acuzația de ”crimă de uneltire contra ordinei sociale prin agitație”, securiștii insistând că mă manifestasem ”dușmănos” la adresa regimului din RPR, intenționând să fug în munți.  

Răzvan Gheorghe: Spuneați că în anchete ați început să aveți probleme cardiace, deși erați foarte tânăr. Ce s-a întâmplat?  

Ilie Vasilescu: La un moment dat, în timp ce mă bătea unul dintre anchetatori, am simțit că mă frigea în dreptul inimii. Mă lua cu amețeală, aveam palpitații, îmi vâjâia capul și simțeam că ceva fierbinte îmi apăsa pe inimă. Tensiunea o lua razna, probabil, când urca, când cobora, n-am fost consultat în arest. Simțeam că muream acolo, dar nici că-i păsa vreunuia. Securistul dădea în mine ca într-un sac de box. Nu mai avusesem până atunci probleme cu inima. A fost începutul unui îndelungat istoric al afecțiunilor mele cardiace, de acolo a început totul. Toată viața mea am tras ponoasele bătăilor primite la Securitatea din Calea Rahovei. Și în perioada asta, după unele discuții purtate cu dumneavoastră, parcă mă aprind pe dinăuntru și am oscilații de tensiune. Asta fiindcă sunt foarte pasional de felul meu și cumva retrăiesc clipele acelea. Când vorbim, mă transpun enorm. Dar chiar nu mă pot abține să nu vă relatez toate câte s-au întâmplat, mă-nțelegeți? Nu, domnule, nu vreau să tac. Au fost atâtea nedreptăți și atâtea nenorociri…  

Răzvan Gheorghe: Cu cine ați stat în celulă în perioada pe care ați petrecut-o în arestul Securității din Calea Rahovei?  

Ilie Vasilescu: În lunile alea s-au perindat mulți oropsiți pe acolo, însă mai rețin doar câteva figuri. Unii erau recent arestați în diverse loturi, ca mine, alții fuseseră deja condamnați sau erau reținuți administrativ, ceea ce s-a dovedit o practică predilectă pe atunci, și îi aduceau de la Jilava sau din alte părți pentru suplimente de anchetă. Mai toți eram bătuți zilnic, chinuiți ca vai de noi, fiți convinși că nervii erau întinși la maximum. Mai erau însă și unii care nu prea primeau bătaie la modul serios, ci numai așa, o palmă, un pumn, cât să le spargă buza sau să le înnegrească un ochi, ca să poată fi infiltrați mai ușor în peisaj. Mă refer, firește, la ciripitorii Securității, la acele victime torturate până când ajunseseră în ultimul hal al zdrobirii, acceptând să fie introduse în celule, după o regie prealabilă, cu scopul de a aduna informații de la arestații vizați de anchete. Nu-i condamn, doar ei știau câte pătimiseră.  

Într-o zi, în celulă a fost introdus un tip încărunțit, trecut bine de 50 de ani, care spunea că fusese învățător în comuna Vișina. Dom’le, cine ești tu?, m-a luat în primire, depunând eforturi vizibile ca să se facă plăcut, să-mi câștige treptat încrederea. Ochii i-au rămas însă vicleni. Eram doar noi în celulă. I-am zis că eram student, altceva nimic. Și a început să turuie. El fusese condamnat deja, cel puțin așa susținea, deși la ce gură spartă avea, n-am crezut de la bun început că era acolo pentru un supliment de anchetă. Era ciripitor, l-am mirosit din prima, așa că am evitat să-i vorbesc despre mine sau familia mea. Totuși, ca să schimb subiectul, l-am întrebat despre niște familii din Vișina, că fusesem coleg de liceu cu băieți de acolo, și am avut senzația că, deși își clătina capul afirmativ, n-auzise niciodată de numele acelea. Era foarte alunecos, îmi provoca scârbă. Unica lui grijă era să tot revină la natura problemelor mele penale, despre care nu-i spusesem absolut nimic, dar pe care le numea ”foarte grave”, să încerce să mă tragă de limbă și – asta m-a enervat cel mai tare – să îmi tot sugereze că cel mai bine ar fi să recunosc totul în fața anchetatorilor, să dau dovadă de ”sinceritate” și ”seriozitate”. Într-un final, fiindcă o tot făceam pe prostul, ca să văd până unde e în stare să meargă, mi-a zis-o pe față:  

– Spune-le tot ce vor să afle, măi băiatule, nu-i altă cale să scapi! Colaborează cu ei. Altfel te mănâncă pușcăria măi băiatule, măi… Se alege praful de tinerețea ta, poate mori pe-acolo... Spune-le tot!

Când am auzit și asta, am văzut negru și-am explodat:  

– Mă, mama ta de vierme, dacă mai scoți o vorbă te strâng de gât cu mâna mea! Te rup în bătaie aici!

S-a speriat și s-a retras imediat, ca o reptilă. Stai că nu știu ce, nu înțelege greșit, să nu cumva să dai în mine… bâiguia de-astea… Se schimbase la față. Doar m-am făcut puțin că mă reped în el și a-nceput să strige ca disperatul. În scurt timp a venit un caraliu și a întrebat ce se întâmpla.  

– Nimic, i-am zis. Dânsul e cam vorbăreț.  

A doua zi a fost scos din celulă și nu l-am mai văzut niciodată. Scârboasă prezență. Aveam să mai stau cu un ciripitor, nu mai știu cum îl chema, dar s-a dovedit mai reținut ca primul, mai calculat în ce făcea și spunea, asta fiindcă în perioada aia eram mai mulți în celulă, se temea de ce ar fi putut să pățească.  

După anchetă, am fost transferat la Fortul 13 Jilava, de unde am mai fost scos în vreo trei-patru rânduri pentru niște suplimente de anchetă. Ultima oară când am fost dus în arestul Securității din Calea Rahovei am stat și cu un tânăr de ispravă care fusese prins când încercase să treacă înot în Iugoslavia, fiind prins cu ambarcațiunile, pe la jumătatea Dunării. Primise o condamnare mare și era adus tot la un supliment. N-o să uit niciodată ce-mi zicea:  

– Mă, dacă ai spus ceva, să nu mai spui nimic de-acum încolo! Fii băiat deștept, că ești tânăr. Nu spune nimic, nu ceda!  

Avea dreptate. Mare adevăr ieșea pe gura acelui tânăr rupt în bătaie, domnule. Rezistența era unica soluție pentru a mai rămâne cu sufletele întregi. 

(Fortul 13 Jilava / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada petrecută la Fortul 13 Jilava?  

Ilie Vasilescu : Cumplită, cumplită închisoare, domnule. O caracatiță de tuneluri, hrube și unghere ale morții. Jilava funcționa ca o închisoare de tranzit – cei mai mulți deținuți politici nu erau menținuți acolo mai mult de doi ani, al veneau în vederea unor suplimente de anchetă sau pentru proces, având în vedere apropierea de București. Condițiile erau pur și simplu criminale, de neimaginat pentru tinerii zilelor noastre. Umezeala-i veșnică acolo, că de-aia i-au dat numele ăsta. Puțea îngrozitor pretutindeni. Foametea era o constantă.  

În perioada petrecută la Jilava am stat pe Reduit, unde în permanență aveam probleme din pricina lipsei aerului, și pe Secția a II-a. Vara te scurgeai, te coceai, mureai de cald, in timp ce iernile, daca aveai ghinionul sa ajungi la izolare, risca sa mori inghețat, asa cum sa si intamplat, de-a lungul timpului, cu destui nefericiti. N-am fost un erou, nu m-am făcut remarcat prin nimic ieșit din comun, am rezistat și eu așa cum am putut, astfel, ulterior, nu mi-a fost niciodată rușine când m-am privit în oglindă. Am învățat destul de repede Morse și am intrat în atmosfera închisorii, am comunicat mult la perete, prin ciocănituri sau la cană. Aflam imediat toate noutățile, cine venise, cine fusese transferat, sancționat și așa mai departe. N-am fost prins niciodată când ciocăneam Morse, slavă Domnului, că pentru asta ajungeai fără discuții la Neagra, uneori și pentru 7-10 zile. În perioada aia, bătaia era în continuare literă de lege, marea majoritate a gardienilor fiind niște brute absolute. Am văzut oameni bătuți îngrozitor, brutalizările erau la ordinea zilei. Oricum, pe mine m-au mai scos de trei-patru ori la niște suplimente de anchetă, la Securitatea din Calea Rahovei, unde intram din nou în mâinile lui Romeo Vintilă, așa că de-abia dacă mai puteam să merg când mă aduceau înapoi. . Mai bine îmi dădeai foc decât să mă trimiți acolo. Când auzeam că mă chemau, parcă ar fi căzut cerul pe mine. pe mine m-au mai scos de trei-patru ori la niște suplimente de anchetă, la Securitatea din Calea Rahovei, unde intram din nou în mâinile lui Romeo Vintilă, așa că de-abia dacă mai puteam să merg când mă aduceau înapoi. Mai bine îmi dădeai foc decât să mă trimiți acolo. Când auzeam că mă chemau, parcă ar fi căzut cerul pe mine. pe mine m-au mai scos de trei-patru ori la niște suplimente de anchetă, la Securitatea din Calea Rahovei, unde intram din nou în mâinile lui Romeo Vintilă, așa că de-abia dacă mai puteam să merg când mă aduceau înapoi. Mai bine îmi dădeai foc decât să mă trimiți acolo. Când auzeam că mă chemau, parcă ar fi căzut cerul pe mine.  

În camera de pe Reduit unde am fost băgat prima oară se afla și Sava Dumitrescu, un bărbat în vârstă, cu o figură interesantă, distinsă, deși ajunsese o umbră de om. Din vorbă-n vorbă, i-am spus că eram judecat în lotul unchiului meu, Chiriac Toader. Atunci s-a luminat la față și a răbufnit cu o vigoare de care nu l-aș mai fi crezut în stare:  

– Ooo! Păi tu știi cine e unchiul tău, măi puștime? Chiriac Toader e un haiduc al țării ăsteia! E o forță a naturii, un român cum rar mai întâlnești!  

M-a îmbrățișat, m-a pupat pe amândoi obrajii și a-nceput să-mi spună că stătuse cu el, mi-a relatat despre conflictele pe care le-a avut cu gardienii, numeroase, majoritatea soldându-se cu aruncarea lui la Neagra, mi-a povestit cum fluiera și cânta în celulă, cum îi înjura și-i amenința pe caralii. Se știa că aruncase cu tineta plină de fecale după locotenentul-major Ștefan. Așa era unchiul meu, vestit pentru felul lui de a fi, pentru ostilitatea totală față de comunism.    

”Puștime”, așa-mi zicea Sava Dumitrescu. Executase deja vreo 13 ani de pușcărie politică. Odinioară făcuse parte din echipa de anchetatori ai lui Eugen Cristescu, fost șef al Serviciului Special de Informații în perioada noiembrie 1940-martie 1945. La vremea lui, Sava Dumitrescu fusese spaima comuniștilor. Activase la vârful departamentul care se ocupa de problema comunistă, motiv pentru care i-a anchetat, printre alții, și pe Teohari Georgescu, Ana Pauker și Vasile Luca. Ne-a povestit multe despre perversitatea și lichelismul lor, despre adâncile rădăcini infracționale pe care le aveau mai toți ilegaliștii. După momentul 23 august 1944, foștii lui anchetați, însetați de sânge și instalați la putere cu tancurile Moscovei, au avut grijă să se răzbune pe el cu vârf și îndesat.  

Încă din prima zi în care am fost băgat în camera aia, am aflat că Sava Dumitrescu era grav bolnav de inimă. Suferea de tahicardie paroxistică, adică avea niște tulburări de ritm cardiac care l-ar fi putut ucide în orice clipă. E o boală gravă și extrem de capricioasă. În condiții normale, un suferind de tahicardie paroxistică poate avea mari probleme și doar dacă se gândește la ceva rău, dacă-l supără ceva. Doar închipuiți-vă prin ce crize trecea Sava Dumitrescu, după 13 ani de zeghe. Nu l-am întrebat, dar sunt convins că gravitatea afecțiunii lui se datora cumplitelor anchete prin care trecuse. Chinurile vor fi fost strivitoare, având în vedere fosta lui activitate.  

Nu la foarte mult timp după ce l-am cunoscut, Sava Dumitrescu a făcut o criză de inimă. Se-ngălbenise, tremura și se prelinsese pe un pat. Își proptise mâinile pe piept, nu mai putea să vorbească. N-am să-i uit niciodată ochii holbați și injectați de disperare. Am dat fuga la ușă și am început să strig, s-o izbesc cu pumnii și cu bocancii. Gardianul de serviciu nu și-a făcut prea repede apariția, cine știe pe la ce alte vizete spiona. Era țâfnos, că de ce dădeam cu bocancii în ușă.  

– Moare omul ăsta, de-aia!

Până la urmă, cu chiu, cu vai, caraliul a adus doi doctori, unul oficial, grețos nevoie mare, care indubitabil era omul Securității, nu mai rețin cum îl chema, și altul, un deținut de la dreptul comun, Sinescu, un tip de toată isprava care avea să mă ajute foarte mult. Era scund, bine făcut și avea nasul acvilin. Am remarcat că solidariza cu noi și ne ajuta dacă putea. În timp ce doctorul oficial bodogănea că fusese deranjat, Sinescu nu știa ce să facă mai repede ca să-l ajute pe Sava Dumitrescu. Nu mai rețin ce i-au făcut, dar l-au stabilizat.  

Eu ajunsesem un schelet ambulant după anchetele de la Securitatea din Calea Rahovei, nu mă simțeam deloc în putere. Mai devreme, tot în dimineața zilei în care fostul anchetator anticomunist a făcut criza aceea de inimă, impresionat de halul fără de hal în care arătam, un deținut bătrân îmi dăduse două pastile mici și rozalii, spunându-mi că-s vitamine, nu știu cum de le avea. Am înghițit una, iar mai târziu, după un acces de tuse, mi s-a părut că scuipam sânge. Mă simțeam rău, nu era deloc exclus să fie sânge, dar mă gândeam că acea culoare a salivei s-ar fi putut datora și pilulei rozalii. Oricum, dacă tot i-am văzut pe medici în cameră, ceea ce se întâmpla extrem de rar, m-am apropiat și m-am adresat oficialului:  

– Domnule doctor, vă rog, se poate să mă consultați?  

– Ce vorbești, bă banditule?, s-a sesizat milițianul.

Mă mânca din priviri. Regulamentul intern interzicea categoric să vorbești neîntrebat.  

– Domnule doctor, vă rog, expectorez sânge…, am insistat.  

– Când oi scoate toate camerele la consultație, atunci o să văd și ce ai tu, mi-a zis oficialul, într-un târziu, fără ca măcar să se întoarcă spre mine.  

După plecarea lor, parcă revenit din morți, Sava Dumitrescu mi-a mulțumit că riscasem Neagra, izbind cu pumnii și picioarele în ușă.  

– Mi-ai salvat viața, măi puștime!

I-am răspuns că Dumnezeu i-o salvase, nu eu. Cuvintele mele au fost întărite și de Mihai Derdena, arestat pe când era în ultimul an la Facultatea de Jurnalism, el rămânând de neînvins, atât în spatele gratiilor cât și de-a lungul întregii sale vieți. Se afla în aceeași cameră și ne împrietenisem la cataramă. Avea o tărie de caracter formidabilă, remarcându-se încă de atunci printr-o profunzime aparte a gândurilor, pe care am reîntâlnit-o, șlefuită de trecerea deceniilor, și în minunatele volume pe care le-a lăsat posterității. Mihai Derdena a reprezentat o încarnare a suferinței poporului român, un exemplu de neatârnare. L-am iubit enorm și mi-e tare dor de el. Ne-a unit prietenia suferinței.  

(Regretatul arhitect și fost deținut politic Emanoil Măihăilescu / sursa foto: adevarul.ro)

Tot în camera aia l-am cunoscut și pe regretatul meu mare prieten Emanoil Mihăilescu – ”Emiluș”, așa-i spuneam atunci și așa am continuat să-i zic câte zile a avut de trăit, iar el îmi spunea ”Iliuș”. Fusese arestat pe când era în ultimul an la Facultatea de Arhitectură. Când l-au băgat prima oară caraliii în cameră, avea niște ochișori ca de căprioară speriată, cum probabil că avuseserăm cu toții în anumite momente. Ne-am împrietenit imediat, vorbeam câte-n lună și-n stele cu el și cu Mihai. Ca frații eram, domnule, și ca frații urma să ne avem pentru totdeauna.  

Mai rețin și figura luminoasă a țăranului Ion Mâț, de loc de pe undeva de prin Munții Țibleșului, care se alăturase partizanilor de pe Valea Lăpușului, în 1950, când refuzase stagiul militar în armata comunistă, fiind arestat în ‘53, supus unor torturi abominabile și condamnat la 25 de ani de închisoare. Era de o simplitate aproape neverosimilă. Eliberat în 1964, la decret, va trăi până în 2007. Era analfabet, învăța să scrie la Jilava, pe talpa unui bocanc, unsă cu săpun și dată cu DTT, tot aici învățând pe dinafară și o mulțime de poezii. Era de o curățenie morală cum rar ți-e dat să întâlnești, un om dintr-o bucată pe care te-ai fi putut baza întotdeauna.  

În spatele gratiilor l-am cunoscut și pe colonelul Ion Tobă zis ”Hatmanu”, care petrecuse ani de zile în lagărele siberiene. Ofițer de carieră, dădea dovadă de un curaj cum rareori mai există, dar și de o demnitate pe măsură. Toată lumea îl simpatiza. Tinerii îl apreciau cel mai mult, pentru că exemplele de curaj însemnau enorm pentru noi.

O perioadă am stat și cu Gică Teodorescu, un tip solid, înalt, de loc din Târgoviște. Avea o voce de aur, domnule, așa cânta de frumos, romanțe și diverse alte cântece, încât caraliii veneau lângă ușă și-l ascultau în tăcere. Cu toții știam că erau acolo, dar niciodată nu l-au oprit și nici nu l-au sancționat pentru asta. Ne dădeau lacrimile când îl ascultam. De la el rețin versurile acestea, pe care uneori mă surprind fredonându-le:  

”Nu mai plânge mamă

Gândurile mele sunt frunze pe cărare

Lacrimile tale sunt mărgăritare…”

După o săptămână, cam așa, a fost scoasă toată camera la consultație. Era ceva foarte rar. Cât am stat la Jilava nu s-a mai întâmplat. Oficialul ne-a luat pe rând la o consultație sumară, foarte expeditiv și vorbindu-ne de sus, în timp ce doctorul Sinescu se îngrijea să ne facă radiografii. Era omenos și foarte săritor. Un suflet mare! M-a simpatizat încă din ziua aia când făcusem scandal ca să fie ajutat Sava Dumitrescu. Mi-am dat seama de asta când, după ce mi-a analizat radiografia, a stăruit pe lângă doctorului oficial, spunându-i că aveam nevoie de tratament la infirmerie, pentru ca după aceea să-mi șoptească la ureche:  

– Stai liniștit! N-ai nimic.  

Și chiar așa era, n-aveam probleme cu plămânii. Inițial, tresărisem când l-am auzit, amintindu-mi că, în anii liceului, pe care l-am absolvit în București, la Matei Basarab, dezvoltasem o scizurită la plămânul drept, îmi plesnise pleura în partea superioară, fiindcă alergam la fotbal, transpiram și pe urmă beam apă rece. M-am temut că se reactivase și se agravase vechea problemă, slavă Domnului că nu a fost așa. Prin trimiterea mea la infirmerie, medicul Sinescu încerca să mă pună pe picioare, asigurându-mi un regim mai permisiv, un supliment alimentar și posibilitatea de a sta întins în pat și pe durata zilei. În regim de celulă, regulamentul intern interzicea categoric să te întinzi în pat între deșteptare și stingere, care se dădea abia la ora 22.00. Se făceau multe zile de Neagra pentru abaterile astea.  

Firește, am încălcat regula ori de câte ori s-a ivit ocazia, norocul meu că nu am fost prins. Țin minte că Dumitru Haiducu – un consătean judecat tot în lotul lui Chiriac Toader – obișnuia să se pună deseori în fața vizetei, astfel încât eu și Emiluș să ne putem tolăni câteva clipe/minute pe primul pat de lângă ușă. N-aveai voie să stai nici măcar rezemat – dacă te prindeau, ăla erai! Dumitru Haiducu era poreclit ”Nită a lu Gealate”, fiindcă avea doi frați masivi, cu ditai cefele, gealați, așa, iar tată-său era tot un munte de om. Din lotul meu am mai stat și cu învățătorul Filip Osiac, pe care l-am reîntâlnit de câteva ori și în arestul Securității din Calea Rahovei, adus ca și mine pentru diverse suplimente de anchetă.  

Răzvan Gheorghe: Cum a fost la infirmeria Jilavei? Pe cine ați întâlnit acolo?  

Ilie Vasilescu: Condițiile s-au dovedit mai suportabile decât în restul închisorii, e adevărat, însă așa-zisele tratamente erau pur și simplu apă de ploaie pentru bolnavi, nu mai spun despre muribunzii care de regulă agonizau în acel spațiu. N-am prea văzut medicamente, erau mari, mari lipsuri și nici nu se punea problema igienei. Domneau mizeria și duhoarea la fel ca pretutindeni.  

La infirmerie se găsea și nenea Culăiță, unchiul meu care suferise o pareză pe partea dreaptă, cel despre care v-am relatat că a fost alergat de securiști pe câmp și izbit în cap cu patul unui pistol-automat. M-am bucurat din toată inima că puteam să-l ajut să mănânce și să-și facă necesitățile fiziologice. Totul era un chin fără margini pentru el, un iad trăit pe viu. Am încercat, pe cât posibil, să-l susțin moral, dar era demolat și pe interior și pe exterior. Ajunsese vai de capul lui sărmanul, imobilizat într-un pat mizerabil, așa cum erau toate paturile alea, fără să fi avut altă ”vină” decât cea de a-i fi frate lui Chiriac Toader. Aveam să rămân la infirmerie cam o lună și jumătate-două – cred că principalul motiv pentru care mi s-a permis să rămân atâta a fost faptul că îmi ajutam unchiul. Pereții erau mânjiți cu diverse lichide, cu stropi de sânge. Se găseau și câțiva muribunzi acolo. 

(Regretatul scriitor și fost deținut politic Mihai Stere Derdena, mărturisitor esențial al temnițelor comuniste / sursa foto: wikipedia)

La infirmerie l-am reîntâlnit și pe Mihai Derdena, care avea un îndelungat istoric de afecțiuni pulmonare. În perioada în care a rămas la Jilava a fost bătut cu primitivism de gardianul poreclit Bășică, obezul acela sferic care avusese o serie de ciocniri și cu unchiul meu. În principalul său volum memorialistic, ”Mărturisirea unui neînvins”, Mihai relatează cu lux de amănunte împrejurările. Îl amintește și pe un alt caraliu, care deși inițial părea mai omenos decât ceilalți, urma să-l bată într-un hal fără de hal. A pătimit multe, dragul de el. De exemplu, la Grind, căzut în inconștiență după ce bolise o lună întreagă, crezându-l mort, niște gardieni au ordonat să fie aruncat în morga lagărului, printre cadavre, urmând ca a doua zi de dimineață să fie incinerat într-o groapă necunoscută. A scăpat ca prin minune, la crăpatul zorilor, când, veniți să-l arunce în flăcări, sanitarii au remarcat că dădea oarece semne de viață. Salvarea lui e dovada că Dumnezeu l-a iubit nespus, cum nespus l-a iubit și Mihai.

Mi-l amintesc și pe Gheorghe Crâșmaru, care fusese adus pe targă într-o stare foarte gravă. Uneori aveam impresia că devenise transparent, atât de pierit era. Făcuse ani grei de zeghe, era legionar. Trecuse prin anchete brutale, închisori și lagăre. Întregul său corp era acoperit de pustule ce supurau. I-am reținut numele fiindcă am rămas impresionat de prezența lui, de corectitudinea și de demnitatea pe care le reprezenta. Avea dureri de neînchipuit, dar evita să se plângă. Câtă suferință, domnule, și tot îl țineau la pușcărie…      

La infirmerie am întâlnit și personalități. Mi-l amintesc pe domnul Constantin Cesianu, descendent al unei vechi și cunoscute familii boierești, nepot al lui Iancu Jianu. De asemenea, rețin chipul blajin al domnului Mihail Romniceanu, fost ministru de Finanțe în guvernele Sănătescu și Rădescu, fruntaș PNL, odinioară senator și profesor al Facultății de Drept din București. Avocat cu studii la Paris, Romniceanu era o prezență luminoasă în tot infernul acela. Se remarca prin luciditate, cultură și comportament demn. Era pierit, scheletic, devenise umbra omului de odinioară. De-a lungul detenției a trecut prin penitenciarele Craiova, Sighet, Jilava, Gherla, Pitești și Dej, urmând să moară în chinuri, la 13 februarie 1960, într-o celulă sufocantă din bestiala Închisoare a Tăcerii de la Râmnicu Sărat, în mandatul criminalului Alexandru Vișinescu. Pentru Mihail Romniceanu, infirmeria Jilavei era doar o altă haltă spre moarte. Țin minte că dânsul ne sfătuia pe Mihai Derdena și pe mine, cu vocea unui părinte îngrijorat, să nu mai riscăm atât de mult zilnic, fiindcă noi petreceam o groază de timp comunicând la perete prin Morse, alteori doseam tot soiul de lucruri interzise prin saltele, riscând sancționarea.

– Aveți mare grijă, măi băieți, măi, că vă prind ăștia și vă aruncă la izolare!, ne zicea, și-o făcea gândindu-se la binele nostru, dar tot nu ne potoleam, lăsându-ne purtați de ale tinereții valuri.    

Acolo l-am cunoscut și pe colonelul Chiricuță, care era de loc de prin zona Focșaniului, un român realmente deosebit. Trecuse prin minele de plumb de la Baia Sprie și ne-a povestit calvarul îndurat în măruntaiele pământului, trudind într-un mediu extrem de toxic. Recent, o cunoștință s-a tratat la clinica un medic expert în radioterapie pe care îl cheamă tot Chiricuță. M-am gândit imediat că e posibil să fie vorba despre o rudă a colonelului, numele acesta nefiind unul foarte des întâlnit. În rest, alte chipuri nu mai rețin de la infirmeria Jilavei.  

Și s-a mai întâmplat ceva acolo. Am avut cea mai groaznică criză de inimă de până atunci, care s-a dovedit a fi cam de aceeași intensitate cu cea suferită de domnul Sava Dumitrescu în contextul acela pe care deja vi l-am relatat. Numai că eu eram foarte tânăr și nici nu stătusem 13 ani prin închisori și lagăre de exterminare. Doctorul Sinescu a intervenit imediat și a făcut tot ce se putea pentru a mă stabiliza, eforturile și omenia lui impresionându-mă teribil. E foarte posibil să-mi fi salvat viața. Sinescu a fost o rază de soare, i-a ajutat pe mulți năpăstuiți ajunși la limita dintre viață și moarte.

(Fortul 13 Jilava / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Ne apropiem de momentul achitării și al eliberării dumneavoastră. Cum decurgea procesul?  

Ilie Vasilescu: Din ‘53-‘54 și până în toamna lui 1958, procesul a avut multe convulsii. Asta s-a datorat, în principal, intenției securiștilor de a face un lot mare. Au fost numeroși arestați, în mai multe tranșe, nici nu mai rețin numărul exact. Pe cei mai mulți din lot nu-i cunoscusem înaintea procesului, nu-i știam nici măcar din vedere sau după nume. Pe învățătorul Nicolae Georgescu îl știam doar așa, din auzite. Îi cunoșteam pe Dumitru Haiducu, mi-era consătean, și pe învățătorul Filip Osiac, fiindcă s-a nimerit să stau cu el la Jilava și prin arestul Securității din Calea Rahovei. În rest nu s-a întâmplat să interacționez cu alții.  

La suplimentele de anchetă mă năpădea din nou fierbințeala aia ciudată în zona inimii, pulsul o lua razna. Simțeam că îmi va exploda inima. Ultimele bătăi le-am încasat de la Romeo Vintilă, psihopatul ăla. Și a avut grijă să nu-l mai pot uita vreodată. Dădea în mine ca într-un sac de box.  

Cât despre proces, prea multe speranțe n-aveam, încă nu se întrezărise luminița de la capătul tunelului. Jilava era plină de nevinovați, la fel întregul Gulag românesc. Mersul speței mele s-a modificat diametral chiar când mă aflam pe buza prăpastiei, la ultimele două termene. Atunci am aflat că nici Tomșeneanu, nici Florica nu își mai mențineau declarațiile în ceea ce mă privea. Chiriac Toader și alte gazde ale sale rămâneau marile ținte, eu eram un nimeni în tot peisajul acela. Marin Tomșeneanu își menținea toate mizeriile împroșcate împotriva unchiului meu – să-l ierte Dumnezeu, dar s-a comportat oribil. La ultima înfățișare nu s-a prezentat nici fostul meu cel mai bun prieten. În absența delațiunilor despre care v-am vorbit, încadrarea mea nu se mai baza pe nimic.

Pe de altă parte, lucru rarisim în dosare ca al meu, cu acuzații orchestrate politic, chiar am avut un avocat bătăios. Prin ‘54, la primele termene din procesul lui Chiriac Toader se putea asista. Autoritățile aveau să interzică foarte curând accesul publicului, dar asta numai din pricina unchiului meu, fiindcă le striga crimele în față și au realizat că nu-l puteau controla. Pe când eram student, asistasem la una din ședințele alea de judecată și îmi aminteam că, la un moment dat, instanța i-a propus lui Chiriac Toader să fie apărat de avocatul Nicolae Mocanu, dar învinuitul a refuzat în gura mare, motivând că acesta a fost acuzator public, deci unealtă a regimului comunist.  

– E omul Securității! N-am nevoie de așa ceva! Să vă apere pe voi, bă, când or veni americanii!, striga unchiul meu, parcă-l aud.  

S-a întâmplat să-i rețin numele, a fost un noroc. Peste mai bine de trei ani, când m-am văzut în boxa inculpaților, l-am observat în sală, până să înceapă dezbaterile, și l-am rugat să mă apere. Era cunoscut drept un avocat redutabil. M-am gândit că n-aveam ce pierde dacă încercam, având în vedere că rolul meu în toată povestea aceea fusese unul mai mult decât minor.    

– Mă puștiule, hai să-mi spui adevărul, mi-a zis, făcându-mi semn să intrăm într-un separeu.  

– Domnule Mocanu, vă asigur că nu trebuie să mergem nicăieri, pentru că nu sunt multe de spus. Am căzut ca musca-n lapte în lotul ăsta, habar n-am de nimic! Eram minor când a fugit unchiul meu, ce vină am eu că-i sunt rudă?  

Să știți că Nicolae Mocanu s-a bătut pentru mine, domnule, m-a apărat cu înverșunare. Era la curent cu faptul că aveam familia arestată, îl impresionase durerea tatălui meu orb, singurul rămas în libertate. Diferența dintre el și ceilalți avocați din proces era de la cer la pământ, avea prestanță, a fost prezent la toate termenele, a intervenit mereu, a ținut pledoarii. Restul avocaților abia dacă deschideau gura în apărarea clienților. Ce-i drept, speța mea era una foarte subțire, forțată la maximum de securiști și procurori. Chiar și-așa, marea șansă a fost că fostul prieten și Florica nu și-au mai susținut declarațiile.  

Într-un final, slavă Domnului, am fost achitat de orice penalitate din lipsă de probe, conform hotărârii Tribunalului Militar București (Regiunea a Doua Militară) exprimată prin sentința nr. 1070 din 24 octombrie 1958. Și totuși aveam să mai fiu ținut abuziv încă două luni în plus, tot la Jilava, în ciuda achitării, fapt certificat de data înscrisă pe Biletul de Eliberare. A se nota că toți ceilalți învinuiți din lot au fost condamnați la ani grei de zeghe. Evident, faptul că nu au reușit să mă condamne nu le-a convenit deloc anchetatorilor Securității și procurorilor militari, ci i-a îndârjit împotriva mea. Motiv pentru care urma să mai fiu judecat de câteva ori, Procuratura Militară făcând recurs în repetate rânduri împotriva sentinței de achitare, urmărindu-se cu obstinație condamnarea mea. Per-total am mai fost judecat de patru ori, la cererea Procuraturii Militare și a Securității, fiind achitat de fiecare dată.  

(Domnul Ilie Vasilescu, fost deținut politic, nepot al lui Chiriac Toader / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum a fost întoarcerea acasă?  

Ilie Vasilescu: Am fost eliberat de la Fortul 13 Jilava, după un an și șase luni de chinuri. Eram numai piele și os, parcă ieșisem dintr-un mormânt. Suferisem o foame permanentă. Nu v-am mai relatat lăturile și zemurile împuțite pe care ni le-au dat, fiindcă s-a tot vorbit despre asta. Pe scurt: dacă aveai norocul să găsești o bucățică de carne, erai un om fericit, o țineai minte luni de zile. Cu toții eram înfometați.

În ziua eliberării am venit la București. De cum m-am urcat în tramvai, oamenii și-au dat seama de unde veneam, nu era deloc greu de ghicit. Vreo doi-trei s-au grăbit să-mi ofere bani de bilet. Le-am mulțumit, impresionat până la lacrimi de bunătatea lor și de postura în care mă găseam, dar aveam niște bani, căci fusesem arestat cu o mică sumă în buzunar, bani pe care părinții mi-i trimiseseră la Pitești, la convocarea aia blestemată de unde m-au săltat securiștii.  

Să vă mai spun o chestie. În ultimele luni petrecute la Jilava m-am tot visat îmbrăcat într-un costum frumos, albastru ca cerul, cu cravată asortată fluturând la gât. Costumul acela exista, mi-l făcuse mama la un croitor, dar n-avusesem parte de el, nu mai rețin dacă îl purtasem de două sau trei ori. Cobor la Piața Unirii și pe cine credeți că întâlnesc? Primul om de care am dat cu ochii a fost Eugen Nicolae, fratele unui foarte bun prieten de-al meu din copilărie, Ion Nicolae, în casa cărora aveam lăsat costumul acesta albastru pe care-l tot visasem. Locuia în zona Dorobanți, pe Strada Dionisie Fotino numărul 5. Ion nu era acolo, dar hainele astea rămăseseră pe un umeraș, așteptându-mă și apărându-mi în vise.  

Am mers cu Eugen Nicolae, mi-am îmbrăcat costumul, a cărui stofă îmi părea adusă chiar din Rai, după atâta amar de zeghe, mi-am pus cravata asortată și am luat-o din loc spre Slobozia Moară, comuna natală. Abia așteptam să ajung acasă. Chiar și-așa, oamenii își întorceau capul ca după o arătare: mă îmbrăcasem eu în stofă albastră de calitate, dar peste sacou îmi pusesem tot vechea haină decolorată și ruptă pe alocuri, atât de ponosită încât ajunsese o cârpă din care atârnau ațe. Țin minte că asta se-ntâmpla în prima zi de Crăciun, într-o duminică senină și friguroasă. Când am coborât din autobuz a sărit toată lumea pe mine:  

– A venit Ilie! A venit Nae! – uitasem să vă spun că mie așa mi se zicea în comună, ”Nae”, deși nu mă cheamă și Niculae, dar din cauza acestui apelativ primeam felicitări și de Sfântul Nicolae.  

N-am fost un erou, repet, și nici vreun personaj important, nu, nici pe departe, dar tot m-am temut să stau prea mult la taclale cu ei, fiindcă știam că toți cei eliberați erau puși sub urmărire o perioadă, nu voiam să le cauzez probleme vecinilor. Așa că am tăiat-o prin grădina unor neamuri, care dădea în grădina părinților mei, și am intrat în casă. Când m-a văzut mama a fost cât pe ce să leșine, apoi s-a bucurat ca nimeni alta, și-a făcut cruce și i-a mulțumit lui Dumnezeu. Îmi dau lacrimile când îmi amintesc, așa se-ntâmplă de fiecare dată... Am fost cadoul ei de Crăciun.  

La două luni după eliberare, m-am dus să-i anunț pe părinții lui Emanoil Mihăilescu despre soarta lui, doar îi promisesem:  

– Emiluș, dacă scap de aici, merg la părinții tăi să le zic de tine.

Însă aveam și o oarecare strângere de inimă, temându-mă că ai lui ar fi putut să mă creadă vreun securist venit să-și bată joc de familie, că au fost multe cazuri.  

– Iliuș, ascultă la mine. Zi-i mamei mele cuvintele astea două: ”Bilbonț” și ”Fiflox”. Ține-le minte, dacă le aude va crede tot ce-i spui, m-a asigurat, lămurindu-mă că așa se alintau ei în anii copilăriei lui, fiind exclus ca vreun securist să știe asta.  

Am așteptat să treacă și ultimul termen al procesului, când am avut grijă să mă îmbrac cât am putut de gros, de parcă plecam la Polul Nord, temându-mă că până la urmă mă vor condamna și nu știam prin ce hrube mai ajungeam. Să vă spun, în câteva cuvinte, cum am scăpat.  

Marea mea temere era că, data aceasta, fostul prieten să se prezinte și să mențină vechile declarații. Înaintea recursului, când fusesem achitat, v-am relatat că nu se înfățișase la ultimul termen, însă acum, fiți convins, dacă ar mai fi făcut nazuri l-ar fi adus cu forța la Tribunalul Militar de pe Strada Negru Vodă, n-avea. cum să mai ignore citația autorităților. Așa că l-am contactat pe respectivul prin intermediul lui Mitu Stoian, fratele cumnatului meu, rugându-l să vină să stăm de vorbă. Procesul urma să aibă loc peste câteva zile, așa că întâlnirea trebuia să se consume cu cele mai mari precauții posibile – dacă prindeau de veste securiștii, amândoi am fi ajuns la închisoare, era cert. Locația a fost aleasă cu atenție – o mansardă strâmtă în care dormea ​​Mitu Stoian, undeva pe lângă Liceul Gheorghe Șincai. Temându-mă că eram urmărit, m-am tot învârtit pe străzile din împrejurimi, foarte atent la persoanele ce se perindau pe lângă mine, intrând în diverse magazine, pentru ca mai apoi să mă furișez în mansarda aceea, cu două zile înaintea momentului de stabilitate. , rămân acolo până când a ajuns și fostul prieten, fiindcă mi-era teamă să nu se întâmple ceva, orice, care să mă facă să ratez întâlnirea. Mi-am zis că, după câte trăsesem un an și șase luni, în arestul Securității din Calea Rahovei și la Jilava, rămân acolo două zile, chiar și fără mâncare, nu era vreo tragedie. rămânând acolo până când a ajuns și fostul prieten, fiindcă mi-era teamă să nu se întâmple ceva, orice, care să mă facă să ratez întâlnirea. Mi-am zis că, după câte trăsesem un an și șase luni, în arestul Securității din Calea Rahovei și la Jilava, rămân acolo două zile, chiar și fără mâncare, nu era vreo tragedie. rămânând acolo până când a ajuns și fostul prieten, fiindcă mi-era teamă să nu se întâmple ceva, orice, care să mă facă să ratez întâlnirea. Mi-am zis că, după câte trăsesem un an și șase luni, în arestul Securității din Calea Rahovei și la Jilava, rămân acolo două zile, chiar și fără mâncare, nu era vreo tragedie.  

Când în sfârșit a ajuns, ezita să mă privească în ochi, îi era rușine din pricina turnătoriilor. M-a rugat să-l iert, încredințându-mă de ceea ce deja intuisem, fiindcă altfel nu s-ar fi explicat gestul: securiștii exercitaseră presiuni asupra lui, îl amenințaseră cu exmatricularea și până la urmă cedase. Regreta, era un copil la fel ca mine. Ce puteam face?  

– Dacă te lași păcălit de securiști și repeți declarațiile alea, mergem amândoi la pușcărie! Tu chiar nu-ți dai seama?, l-am întrebat.

Asta ar fi însemnat că el știa detalii relevante despre unchiul meu, pe atunci fugar, dar și despre așa-zisa mea activitate ”dușmănoasă”, ceea ce îl făcea vinovat de ”favorizare” și ”omisiune de denunț”. Era cât se poate de logic. A înțeles jocul, a fost băiat isteț. Mi-a promis că va refuza să recunoască declarațiile, chiar dacă procurorul militar urma să-l acuze de mărturie mincinoasă și să ceară arestarea și condamnarea sa.

– Dacă o ținem pe-a noastră și nu recunoaștem nimic, n-au ce să ne facă. Rezistă!, l-am încurajat.    

La proces, peste trei-patru zile, băiatul acesta s-a ținut de cuvânt și a zis că nu citise declarațiile, semnându-le în necunoștință de cauză. Jos pălăria pentru comportamentul lui. A avut tăria de caracter să nu mai recunoască nimic. Procurorul militar a sărit ca ars și a cerut instanței ca martorul să fie reținut și cercetat pentru mărturie mincinoasă. Ne așteptasem la asta, era mai mult decât previzibil. La termenele recursului se putea asista, așa că instanța a golit sala în timp ce completul delibera ce decizie să ia în cazul solicitării procurorului. În sală rămăseserăm doar noi doi și un soldat înarmat de la trupele de Securitate, care ne păzea de la o distanță de circa doi metri. Eu stăteam în boxa acuzaților, băiatul acesta era puțin mai încolo.

– Nu-ți fie frică! Ține-te tare! Să nu recunoști nimic!, i-am tot șoptit, iar soldatul s-a dovedit de omenie, s-a făcut că nu auzea și vedea nimic.

Căpitanul Ștefan Curcan era președintele completului de judecată. După deliberare, i-a mai pus o ultimă întrebare:  

– Ei, dumneata te-ai mai gândit? Îți menții declarațiile?  

Răspunsul lui a fost extraordinar, a stârnit un vuiet în sală, rumoare:  

– Domnule președinte, prefer să fac eu închisoare decât să trimit acolo un om nevinovat. Nu le mențin, n-am declarat așa ceva!

Vă jur că am sesizat semne de bucurie pe chipul lui Ștefan Curcan, altminteri împietrit. Eram doar doi copii. Completul de judecată a respins arestarea martorului și a menținut decizia achitării mele.  

După proces, eu și băiatul acesta am revenit buni prieteni. L-am vizitat deseori, i-am cunoscut soția. De câte ori veneam în comuna natală opream mașina la el și stăteam de vorbă ore-n șir. Eram ca frații. Nepoatele mele îl pomeneau deseori. M-a durut enorm când a murit în urma unei boli necruțătoare, au trecut ani de-atunci... Am participat la înmormântare și m-am recules la mormântul lui. 

(Regretatul arhitect și fost deținut politic Emanoil Mihăilescu / sursa: adevarul.ro)

Odată achitat, m-am dus să mă achit de promisiunea făcută lui Emiluș. Se-ntâmpla într-o după-amiază. Ai lui locuiau în centrul Bucureștiului, în apropierea statuii de la Aviatorilor. Nu m-am dus să bat la ușă din prima, nu, mai întâi m-am tot învârtit, am intrat prin niște magazine, mereu atent să nu mă urmărească cineva. Până la urmă m-am dus. Mi-a deschis tatăl lui, care era de meserie croitor, apoi i-am cunoscut și mama. Le-am spus că am stat cu el, i-am încredințat că rezistă, fiindcă asta aveau nevoie să audă, am încercat să-i susțin din punct de vedere moral. Doamne, plângeau de fericire când le vorbeam despre el… Emiluș fusese arestat când era în ultimul an la Facultatea de Arhitectură și primise ani grei de zeghe, fiind băgat în lotul Rugului Aprins. Părinții erau disperați, nu mai știau nimic de el de foarte mult timp. Din vorbă-n vorbă, tatăl lui Emiluș a menționat că în aceeași curte cu ei locuia și un colonel de Securitate, dar zicea că părea un om cumsecade. Să-mi vină rău când am auzit! L-am avertizat:

– Aveți mare grijă cu individul acesta! Toți par cumsecade, însă…

Ne-am despărțit cu precauțiile de rigoare. Pe Emiluș l-am căutat imediat după ce s-a eliberat, la fel și pe Mișu Derdena, ne-am reîntâlnit, am depănat amintiri și am ținut legătura în permanență, și înainte, și după momentul decembrie 1989. Emiluș a fost prietenul meu de viață, de suflet, un om de o delicatețe ieșită din comun. Pe fratele meu nu l-am iubit cum îl iubeam pe el! Familia mea l-a cunoscut foarte bine, eu am fost în casa lui de nu știu câte ori, nu pierdeam vreun prilej să ne vedem, ne telefonam aproape zilnic. Îmi spunea deseori:  

– Măi Iliuș, pune măi pe hârtie toate nenorocirile prin care ați trecut tu și ai tăi. Dă-le mai departe! Suferința trebuie mărturisită.  

El a tot acordat interviuri, și-a mărturisit frații de suferință, a fost foarte atent la misiunea asta. S-a bătut cât a putut cu uitarea și ignoranța. Când mi-ați solicitat un interviu, mi-am amintit de îndemnul lui, dar și de faptul că n-am mai făcut asta până acum. E pentru prima dată când particip la un interviu. Dacă am vorbit atât de mult este pentru că îmi doresc enorm să dau mai departe cazul și exemplul unchiului meu, Chiriac Toader.  

În februarie 2019, când am aflat că Emiluș a ajuns în spital și că fusese operat, am tot sperat și m-am rugat pentru sănătatea lui, dar n-a fost să fie… Puțini mi-au mai lipsit atât de mult. Avea o cultură vastă, era regalist convins.  

– Iliuță, mă suna, vezi că-i ”Ora Regelui”.  

Ca frații eram, domnule.  Îmi lipsește enorm și Mihai Derdena, om de o verticalitate cum nu cred că a mai existat. Pe unde se ducea, nu că se certa, dar le spunea respectivilor tot ce avea de zis, fără vreun menajament, fără vreo ezitare. Chiar și la AFDPR făcea la fel.  

– Măi Mihaie, mai, îi ziceam, fii și tu mai diplomat.

– Păi nu vezi că n-au dreptate!, răbufnea.  

– Nu-i îndrepți tu acum. Dacă te cerți cu ei, te vor respinge.  

Și așa a fost în multe cazuri, din nefericire. Nu știu cât voia să-i îndrepte pe unii sau pe alții, fiindcă era de o modestie desăvârșită, dar știu că Mihai nu s-a codit niciodată să rostească adevărul, oricât de teribil ar fi fost acesta, indiferent în fața cui și oriunde s-ar fi aflat. Era ”un nesuferit al familiei”, chiar el o spunea, pentru că se comporta la fel și cu neamurile, nu accepta mișmașurile și derapajele nimănui. De-a lungul detenției a fost un ”prizonier de conștiință”, așa cum punctează în remarcabilul volum ”Mărturisirea unui neînvins”, pe care îl recomand tuturor, așa cum le recomand și celelalte lucrări, la fel de valoroase, publicate de Mihai Derdena. Mi-e tare dor de el, de vocea lui incomodă.    

(Domnul Ilie Vasilescu, fost deținut politic, nepot al lui Chiriac Toader / sursa: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Vi s-a permis să vă reluați facultatea? Cum v-ați găsit un loc de muncă?  

Ilie Vasilescu: Nu, nu mi s-a permis, cu toate că am depus eforturi considerabile. N-am vrut să mă las păgubaș. Țin minte că veneam în București și alergam de colo-colo, disperat să-mi rezolv cu facultatea, deși nu aveam nici cea mai vagă idee pe unde urma să trag peste noapte. Plecasem în căutarea timpului pierdut, cum s-ar zice, dar m-am lovit de tot soiul de privațiuni și neajunsuri care, până la urmă, m-au făcut să pierd și mai mult timp. Aveam noi crize de inimă, pulsul și tensiunea o luau razna constant, având în vedere numeroasele griji și probleme care mă consumau nervos. Perioada acestor preumblări zadarnice a fost groaznică. Mi se găuriseră până și tălpile pantofilor, ploua, eram ca vai de mine prin noroaiele ale. Nu-mi permiteam să îmi cumpăr haine, purtam aceeași pereche de pantaloni cu bazon. Într-o seară am ciocănit la ușa unui băiat pe care în trecut îl ajutasem la matematică și l-am rugat să-mi permită să înnoptez sub acoperișul său, explicându-i în ce situație disperată mă găseam, însă m-am lovit de un refuz categoric. Știa ce pățisem și era ferm convins că mă aflam sub supravegherea Securității, nu voia să riște cine știe ce probleme. Locuia pe undeva pe lângă strada Frederic Chopin. Nu-l condamn, îi era frică.  

Atunci salvarea a venit de la vechiul prieten Ion Nicolae, fratele lui Eugen Nicolae, noroc cu el, care m-a găzduit câteva nopți. După aceea am mai stat, cam vreo două săptămâni, la un om foarte inimos, dar chiar și așa mi-a fost foarte greu. Nu aveam bani nici de mâncare, nici pentru biletele de tramvai – urcam în unul pentru două-trei stații, mereu atent să nu mă prindă controlorii, apoi mă urcam în altul, pentru alte câteva opriri, ca să ajung la Ministerul Învățământului și la  Institutul de Petrol și Gaze unde mi se trânteau toate ușile în nas, eram dus cu vorba, tratat cu dispreț sau ignorat cu desăvârșire. Părinții îmi trimiteau mâncare – mai un borcan cu niște carne în untură, mai niște ouă, ce aveau și ei, săracii, că nu stăteau deloc grozav cu banii.  

La Institutul de Petrol și Gaze București – Facultatea Tehnologia Petrolului nu m-au mai primit, oricâte eforturi am făcut. Decanul Stan Soare a decis să-mi mențină exmatricularea din septembrie 1957, cauzată de arestare, asta deși pe atunci trecusem deja în anul al V-lea de studiu iar acum eram achitat de instanță, se dovedise că fusesem un om nevinovat.  

Odinioară băiat de trupă, apoi preparator la facultate și, în fine, ditamai decanul, Stan Soare nu mă avea deloc la inimă, dar nici eu nu-l suportam. Îmi stârnea o repulsie teribilă. Îl avusesem seminarist la Tehnologia Țițeiului, disciplină pe care ne-o preda profesorul Viorel Robu, o adevărată somitate în domeniu, care nu era absolut deloc interesat de politică. Pe domnul Viorel Robu îl simpatizam din tot sufletul, așa cum de altfel îl simpatizau toți studenții, era un om de cea mai mare calitate, însă aveam o adevărată oroare de acest Stan Soare, care devenise secretarul de partid din Institut și era de o răutate viscerală, fiind avansat numai și numai pe criterii politice, nici vorbă de alte calități. Știa prea bine că nu-l înghițeam. Mă ascultase într-un rând, la un seminar. Îmi dăduse o problemă și mă tot sâcâia, dându-și niște aere care îmi displăceau profund. Așa că i-am răspuns în zeflemea:

– Tovarășul profesor, nu știu răspunsul, dar asta doar pentru că n-am citit. Însă cred că problema e ușoară.

– Treci în bancă!, a țipat, mâncându-mă din priviri.  

”Dă-te-n mă-ta!”, l-am trimis în gând. Ei bine, din momentul acela individul m-a urât cu pasiune. Devenit decan și prinzându-mă la ananghie, Soare Stan nu a ezitat să se răzbune. I-am tot trimis memorii peste memorii, ba m-am dus și acolo de câteva ori, la Institut, pe capul lui, dar și-a bătut joc de mine și mi-a vorbit răstit de fiecare dată, refuzând categoric să mă reînmatriculeze. La un moment dat, făcându-i-se milă de mine, că mă tot vedea frecând clanțele pe acolo, chiar secretara lui Soare Stan, o doamnă în vârstă, Mincu o chema, de mare bun simț, m-a tras de mânecă și mi-a șoptit la ureche:  

–  Nu vă mai obosiți cu memoriile astea, că nici măcar nu se uită pe ele, ajung direct în coșul de gunoi. E pierdere de timp. De-ați știi în ce hal vă înjură după ce plecați!  

Chiar auzind toate acestea, i-am mai înaintat un memoriu, care evident că a fost respins, apoi i-am solicitat o adeverință care să confirme că făcusem aproape patru ani de facultate acolo, în speranța că astfel aș fi găsit măcar un loc de muncă într-un domeniu pe care îl cunoșteam. A acceptat, dar mi-a dat o adeverință pe baza căreia nu m-ar fi angajat nimeni în anii aceia – încă din primele rânduri menționa că fusesem arestat de Securitate, deși lucrul acesta n-ar fi trebuit să mai aibă o relevanță din moment ce instanța mă achitase. Firește, nimeni nu m-a angajat în condițiile astea, deși am încercat prin multe locuri.

Ca o paranteză, e bine de știut că acest Soare Stan urma să ajungă mâna dreaptă a Elenei Ceaușescu, după niște stagii petrecute prin străinătate, trimis de partid ”la specializare”. Mai exact, va fi impus la conducerea Secției de Învățământ a Comitetului Central al PCR. Vă dați seama, Soare Stan era la fel de competent pe cât de savantă de renume mondial va fi fost Elena Ceaușescu. Din câte știu, el se născuse în comuna Cobia, de unde se trăgea și Ion Dincă, Cobia nefiind deloc departe de Petrești, comuna natală a tovarășei.      

Cu mari, mari greutăți, până la urmă am reușit, totuși, să mă angajez ca muncitor necalificat la Rafinăria Teleajen Ploiești, unde am lucrat timp de un an și jumătate în cele mai toxice condiții și în schimbul unor bani de nimic. Ulterior am solicitat și primit de la conducerea Rafinăriei o adeverință adresată către Institutul de Petrol și Gaze în care se specifica muncile pe care le prestasem și comportamentul corespunzător. Evident, Soare Stan a refuzat din nou să mă reînmatriculeze.    

Atunci m-am hotărât să dau examen de admitere la un alt institut. În 1961 am intrat prin admitere la Institutul Construcții București – Facultatea Instalații. În primul semestru al anului II, un prieten m-a înștiințat că Soare Stan fusese trimis la diverse specializări peste hotare, nu mai era decan. Insistând din nou cu memorii, de data aceasta la Ministerul Învățământului, aveam să fiu reînmatriculat, în sfârșit, la Institutul de Petrol și Gaze, absolvind facultatea în 1964. Între ‘61 și ‘64, cât am fost student la ambele institute, nu am avut posibilitatea de a mă întreține, nu mi s-a acordat bursă cu toate că îndeplineam toate criteriile, dar nu corespundeam din punct de vedere politic. Trăgând o line, am pierdut aproape șapte ani de viață, de la momentul arestării și până la cel al absolvirii facultății, după achitare fiind urmărit în permanență de lipsurile inerente unui tânăr care se lupta să supraviețuiască.  

Cât am activat în câmpul muncii nu mi s-a permis niciodată să ocup funcții mai importante de conducere, ci am fost direcționat în secții cu grad mare de periculozitate și toxicitate, toate acestea din cauza dosarului meu de la Securitate. Vedeți dumneavoastră, profesional n-am putut evolua normal comparativ cu ceilalți colegi, având repercusiune finală din punct de vedere material la pensie. Începând cu vârsta de 23 de ani, când am intrat în malaxorul Securității, tinerețea mi-a fost marcată de brutalități, detenție și umilințe de tot felul, precum și de piedicile întâlnite pe parcurs, după eliberarea din închisoare, toate acestea săpând urme de neșters asupra sănătății. La nici 40 de ani eram pacient cu fișă înregistrată la secția de cardiologie a spitalului Fundeni. Fierbințeala cunoscută în anchetele Securității din Calea Rahovei m-a vizitat din nou și din nou. Boala a degenerat pe parcurs, mi-a cauzat și îmi cauzează mari probleme, uneori secătuindu-mă de orice putere.  

Însă Dumnezeu m-a răsplătit altfel, domnule, mi-a dat o soție înțeleaptă, alături de care am împărțit binele și răul, zâmbetele și lacrimile, care mi-a dăruit două fiice minunate, la rândul lor dăruindu-mi două nepoate și doi nepoți, fiindcă dar din dar se face Rai, cu toții reprezentând marea bucurie a sufletului meu, motivul pentru care trăiesc. Îmi iubesc ginerii ca pe propriii copii, sunt deosebiți.    

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc foarte mult, domnule Ilie Vasilescu, pentru că mi-ați acordat acest interviu fabulos, primul interviu din viața dumneavoastră. Mă onorează și mă emoționează nespus.  

Ilie Vasilescu: Pentru nimic, domnule Gheorghe! Poate că ar fi trebuit să-l ascult pe Emiluș și să fac asta mai demult. Eu vă mulțumesc pentru toată această discuție, mi-a prins foarte bine, vă asigur, chiar dacă, uneori, pulsul și tensiunea mi-au cam luat-o razna! Cel mai mult mă bucură că îl mărturisesc pe unchiul meu, Chiriac Toader, fie-i țărâna ușoară, un român cum puțini au fost. Veșnica lui pomenire!

Răzvan Gheorghe: Amin!  

(București, noiembrie-decembrie 2021)