Abdicarea Regelui Mihai povestită de partizanul Gheorghe Motrescu. Mărturii cumplite despre pregătirea loviturii de la Palatul Elisabeta. Cum au fost dezarmați și umiliți militarii Gărzii Regale de trădătorii veniți cu divizia rusească zisă ”Tudor Vladimirescu”. Maimuțele

În fatidica primăvară a lui 1944, când tăvălugul rusesc se apropia, autoritățile au hotărât ca tinerii din satele limitrofe graniței Bucovinei să nu mai fie trimiși pe front dacă se pregăteau în vederea luptei de partizani. Așa a fost înființată școala de la Sadova, unde aceștia se antrenau pentru a deprinde tehnicile luptei de gherilă în spatele liniilor inamice. Liderul incontestabil al grupurilor de luptători era Vladimir Macoveiciuc (foto jos), subofițer de artilerie și erou decorat al Armatei Regale Române. El va fi fost primul partizan anticomunist al României.

De loc din Vicovu de Jos, după ultima sa permisie, vânătorul de munte Vasile Motrescu (foto jos) – trăgător de elită ce plecase pe front încă din 1942, ajungând până în Crimeea și Caucaz – se va alătura și el partizanilor lui Macoveiciuc. 

Gheorghe Motrescu deschide focul asupra patrulelor rusești de recunoaștere 

Când linia frontului ajunge la Vicovu de Jos, țăranii fug în pădure, înspăimântați de atrocitățile săvârșite de trupele rusești: crime, violuri, bătăi și tâlhării în serie. Printre multe alte umilințe, invadatorii îi obligă pe flăcăi să le sape tranșeele cu arma-n coaste. În vârstă de 20 de ani, Gheorghe Motrescu – fratele mai mic al lui Vasile – pune mâna pe armă, se refugiază în codru și deschide focul împotriva patrulelor rusești de recunoaștere. O face ”în mod naiv și fără nicio pregătire militară”, așa cum va relata, peste amar de ani, în interviul publicat de Daniel Popa în volumul”Povestea familiei Motrescu din Vicovu de Jos. Luptele partizanilor anticomuniști din Bucovina 1944-1958”, Fundația Academia Civică, 2015 (puteți comanda volumul AICI).  

În spatele frontului sovietic. Ambuscada de la Hăciuni 

După acest episod, Gheorghe (foto jos) se va alătura partizanilor conduși de Macoveiciuc, luând parte la încleștări sângeroase. ”Cât a durat războiul, au rămas în spatele frontului sovietic, iar apoi au fost rezistenți în spatele frontului sovietizării țării”, punctează Daniel Popa în prefața lucrării amintite.

La un moment dat, partizanii organizează o ambuscadă la Hăciuni, reușind să distrugă în totalitate statul major al unei divizii sovietice, căreia i-au capturat armele, hărțile și planurile, cauzând multe pierderi inamicului. Vor traversa frontul și vor transmite informațiile la comandamentul armatei, fiind aplaudați, decorați și fotografiați. În mod obișnuit, când Macoveiciuc și luptătorii săi reveneau la Sadova, în urma ciocnirilor cu rușii, ofițerii germani și români îi aplaudau în picioare. Foarte curând, peste numai câteva luni, aceste acte de eroism românesc vor fi considerate ”crime”, ”banditism” și ”terorism”, doar pentru simplul motiv că acești băieți frumoși au luptat împotriva rușilor și pe Frontul de Est, și pe frontul de acasă, în România comunizată și ocupată de tancuri rusești. 

După 23 august. Sfârșitul lui Macoveiciuc 

Pe deplin conștient că Germania pierde războiul, Gheorghe Motrescu va părăsi gruparea de partizani cu ceva timp înaintea momentului 23 august, la insistențele repetate ale tatălui, ulterior oferindu-se voluntar premilitar în Armata Română. O perioadă va fi trimis undeva în Oltenia. 

După 23 august, nemții își încep retragerea disperată în timp ce Vladimir Macoveiciuc și luptătorii săi (printre care și Vasile Motrescu) vor rămâne în continuare în clandestinitate, fiind vânați fără milă de trupele și de echipele de șoc ale lui Nicolski (aka Boris Grunberg) și Pantiușa Bodnarenko.  După ce a scăpat din câteva împresurări, trădat în iulie 1946, Macoveiciuc avea să piară cu demnitate în luptă cu autoritățile.

În Batalionul de Gardă Regală. Și trădătorii diviziei zisă ”Tudor Vladimirescu”

Gheorghe Motrescu s-a însurat în ‘46, când a fost luat din nou în armată, de data asta în termen, ajungând în Batalionul de Gardă Regală, motiv pentru care era extrem de mândru. Avea să fie de serviciu chiar în cumplita seară în care Majestatea Sa Regele Mihai va fi silit să abdice, la 30 decembrie 1947. Partizanul de odinioară a fost martor ocular al descinderii la Palatul Elisabeta a trădătorilor reeducați din divizia zisă ”Tudor Vladimirescu”. 

Voi reveni la acest episod, dar, până atunci, nu voi evita să punctez un aspect esențial, indiferent de sensibilitățile unora sau ale altora: din moment ce așa-zisa divizie ”Tudor Vladimirescu” (un construct propagandistic rusesc) a fost constituită la 15 octombrie 1943, prin ordinul direct al lui Stalin, la acel moment, România aflându-se în plin război cu URSS, așa cum va fi până la 23 august 1944, militarii români care s-au pretat la o astfel de înrolare nu se pot numi altfel decât trădători. Indiferent de motivații, faptul de a accepta să lupți alături de trupele inamice reprezintă un evident act de trădare. E incontestabil. Apoi, e de notorietate că regimul comunist și-a ales mulți călăi dintre cadrele reeducate venite cu divizia ”Tudor Vladimirescu”. Foști combatanți ai acestei structuri au ajuns comandanți de închisori și lagăre de exterminare, cu efectele cunoscute, făcând carieră în Armată, Securitate și Miliție. 

Lagărele de la Ghencea și Predeal

După abdicarea Regelui și proclamarea republicii ilegale, Gheorghe Motrescu va ajunge, alături de alți tineri militari din Garda Regală, în lagărul de la Ghencea și apoi în cel de la Predeal, direct în batalioanele de muncă silnică. 

În volumul amintit, Daniel Popa punctează faptul că Gheorghe Motrescu ”a depus jurământul militar de patru ori: o dată ca premilitar, pentru Rege și Antonescu, a doua oară numai pentru Rege, după 23 august 1944, apoi, ca soldat în termen, în 1946, din nou pentru Regele Mihai și. ultima data, după 30 decembrie 1947, pentru republică”. Avea să fie lăsat la vatră în 1948, pe fundalul marilor valuri de arestări, când revine la Vicovu de Jos. 

În beciurile Securității 

Tot în ‘48, după o scurtă perioadă petrecută într-un soi de semi-clandestinitate, fratele său mai mare – partizanul Vasile Motrescu – va lua din nou calea codrilor, simțind că urma să fie arestat de Securitate. Gheorghe nu o face și e arestat în aprilie 1949. Va fi torturat și bătut cu sălbăticie, anchetatorii încercând să-l facă să recunoască faptul că se numărase printre partizanii lui Vladimir Macoveiciuc. Tânărul se ține tare și rezistă îndelungatelor suplicii ca unul fără de carne, astfel încât, la proces, în toamna lui 1950, e achitat din lipsă de probe, asta deși luase parte la multe ciocniri cu rușii, inclusiv la ambuscada de la Hăciuni. În anchete și la proces, Gheorghe a ținut-o una și bună, insistând că fugise în pădure fără armă și că nu stătuse cu luptătorii conduși de Macoveiciuc.  

Deși eliberat, tânărul e ridicat deseori de securiști, care-l snopesc în bătăi și-l anchetează cu privire la fratele său Vasile, pe care nu-l va trăda niciodată, chiar dacă vede moartea cu ochii. De același tratament au parte toți exponenții familiei, inclusiv bătrâna mamă. 

Partizanul Vasile Motrescu, un titan al rezistenței anticomuniste 

În 1951, după alți trei ani de rezistență în pădure, bolnav și îndurerat de chinurile prin care îi trecea familia, Vasile Motrescu se predă, nu înainte de a-și negocia o serie de condiții cu Securitatea, care îi promite libertatea, evident, mințind fără scrupule, dar îl duce la București unde îl supune unor anchete brutale. Inițial e interogat chiar de NKVD, apoi e luat în primire de securiștii autohtoni. 

Criminalul Teohari Georgescu îl va supune unor presiuni extreme, condiționându-i libertatea de o colaborare cu Securitatea – mai exact, acesta vrea ca Vasile și alți patru securiști să se dea drept falși partizani, să-i contacteze pe luptătorii făgărășeni conduși de Ion Gavrilă Ogoranu și să-i ucidă, fie împușcându-i, fie otrăvindu-i. Forțat de împrejurări, Vasile spune că e de acord cu acest plan monstruos, dar o face numai pentru a se vedea scăpat din beciurile Securității. În momentul în care celula securistică îi contactează pe partizanii lui Ogoranu, el le va dezvălui adevărul, fapt soldat cu împușcarea securiștilor. 

(Partizanul Ion Gavrilă Ogoranu)

Ulterior, Vasile leapădă arma, se dezbracă parțial, se lovește peste față de unul singur, ca și cum ar fi fost bătut, și are curajul de a reveni în fața lui Teohari Georgescu, mințindu-l că fuseseră dați în vileag de niște greșeli comise de securiștii uciși, el fiind singurul care izbutise să fugă printre gloanțele partizanilor. Momentan, nimeni și nimic nu-l putea contrazice. Evident că Georgescu îl suspectează de trădare. E torturat din nou și din nou, dar iată că Vasile rezistă tuturor supliciilor și-și menține povestea, ceea ce denotă o tărie de-a dreptul neverosimilă. V-am spus, vorbim despre un titan al rezistenței anticomuniste. 

Drept urmare, criminalul decide să mai facă o încercare: de data aceasta, Vasile e trimis să dea de urma grupării Chiraș-Cenușă-Vatamaniuc, revenind astfel în zona Bucovinei. Firește, obiectivul trasat e același: să ajute la lichidarea proscrișilor. Redutabil cunoscător al codrilor, Vasile îi găsește pe partizani, le dezvăluie întreaga situație și li se alătură, alegând să lupte din nou împotriva trupelor de Securitate și Miliție, cărora chiar le trimite ocazional diverse scrisori sfidătoare. Nu și-a trădat niciodată frații de arme. Știa prea bine că, până la urmă, partizanii făgărășeni vor fi prinși pe rând (cum s-a și întâmplat), fiind foarte posibil ca, zdrobiți sub tortură, unii dintre ei să le dezvăluie securiștilor adevărul despre operațiunea ratată în Munții Făgăraș. Fiind direct responsabil de moartea securiștilor travestiți în ”partizani”, cu siguranță că ar fi ajuns în fața plutonului de execuție. Așadar, rămânerea în libertate alături de familie ar fi fost doar o iluzie. Vasile Motrescu va continua să reziste încă șase ani în pădure.  

Prima închisoare. Și domiciliul obligatoriu de la Rubla 

În octombrie 1954, când e arestat partizanul Gavril Vatamaniuc (foto sus), securiștii îl arestează din nou și pe Gheorghe Motrescu, pentru a-l lăsa pe Vasile fără un sprijin important. Introdus în lotul Cenușă-Vatamaniuc, Gheorghe va fi condamnat (iulie 1956) la 3 ani de închisoare pentru ”omisiune de denunț” (adică, pentru simplul motiv că a refuzat să-și toarne fratele). De notat că cea mai mare parte din acești 3 ani, tânărul a petrecut-o în beciurile și în anchetele sălbatice ale Securității, ajungând la Gherla numai cu șase luni înaintea finalizării sentinței. Ulterior nu va fi pus în libertate, ci e trimis la Rubla, în Bărăgan, în domiciliu obligatoriu, unde înfruntă lipsuri crunte. Pricepându-se la tâmplărie, Gheorghe va transforma o casă amărâtă în biserică.     

Moartea lui Vasile. Și a doua închisoare a lui Gheorghe 

Erou decorat al Armatei Regale Române, partizanul Vasile Motrescu e arestat la 14 ianuarie 1958, după 10 ani de luptă în clandestinitate la cel mai înalt nivel posibil în România comunizată. Gheorghe e adus din domiciliu obligatoriu, e judecat din nou (pentru ”favorizarea infractorului”) și e condamnat la muncă silnică pe viață, ulterior pedeapsa fiindu-i comutată la 25 de ani. Bătrână, chinuită și bolnavă, mama fraților Motrescu avea să fie condamnată la 20 de ani, ajungând în iadul de la Miercurea Ciuc. La 28 iulie 1958, Vasile e executat la penitenciarul Botoșani. 

(Partizanul martir Vasile Motrescu), erou decorat al Armatei Regale Române)

13 ani și jumătate de pușcărie politică 

Gheorghe Motrescu va fi eliberat abia în ‘64, la decret. ”Dacă nu venea decretul din ‘64, toți ne-am fi lăsat oasele pe-acolo”, spunea el. Per-total, a executat 13 ani și jumătate de închisoare politică la Rădăuți, Suceava, Iași (Galata și Copou), Câmpulung, Ministerul de Interne, Jilava, Gherla și Văcărești (unde a ajuns pe targă, în toamna lui 1963, în urma unei îndelungate greve a foamei). A trecut prin izolări, sancțiuni și bătăi bestiale. Cu sănătatea grav zdruncinată, după eliberare, câteva luni va fi nevoit să rămână într-un sanatoriu, însă fără a se mai recupera total vreodată. Venit în vizită, nu a putut să-și recunoască fiul. Odinioară mândru militar al Batalionului de Gardă Regală, Gheorghe va fi încadrat pentru totdeauna la gradul II de invaliditate. A lucrat tâmplărie și tapițerie, fiind supravegheat și hărțuit de Securitate până în decembrie ‘89. Veșnica sa pomenire! 

Am făcut precizările de mai sus în dorința de a depăna, în cele mai groase tușe, povestea partizanului și fostului deținut politic Gheorghe Motrescu, deopotrivă cu principalele ei ramificații, cu mențiunea că o parte dintre episoade amintite le voi trata în articole de sine stătătoare. În cele ce urmează, vă prezint fragmentele din interviul acordat lui Daniel Popa în care regretatul Gheorghe Motrescu rememora cele văzute în seara în care Majestatea Sa Regele Mihai a fost silit să abdice (se împlinesc 76 de ani de atunci): 

Abdicarea Regelui Mihai povestită de partizanul Gheorghe Motrescu:

”În ‘46 m-au încorporat de drept, neținându-se cont de armata făcută. (…) Și fiindcă am ajuns aici, să vă spun cum s-a întâmplat abdicarea. Eram acum într-al doilea an de armată, eram trecut deja, aveam mai mult de un și jumătate făcut în Batalionul de Gardă Regală. Aici într-adevăr era unitate specială. (…)

Cazarma din Calea Victoriei este și acum, că am văzut-o televizată. Acolo unde au mai făcut nu știu ce, o sală de-a lui Ceaușescu, o cupolă așa, în parc, în spatele Palatului, dar cazarma am văzut că este. Era o cazarmă nouă, un pătrat închis cu o bramă către Palat. Asta era intrarea pentru noi și în mijloc era un platou. Acolo mai făceam instrucție, exerciții de defilări, chestii, mișcări de-astea într-un cadru mai restrâns. 

După 20 octombrie (1947 – n. m.) am venit din permisie și imediat după ce am venit la unitate, la câteva zile au apărut niște ofițeri cu banderole la chipiuri de culoare roșie (erau ofițeri de unitate de infanterie) și au început inventarierea armamentului (sigur, așa ni s-a comunicat, că ofițerii erau foarte comunicativi cu noi, nu erau distanțați de noi, erau foarte familiari, ne spuneau toate mișcările, tot ce se petrecea). Și noi am întrebat. La noi erau petlițele cu alb, asta era ținuta Batalionului de Gardă Regală. Petlițele erau albe, eghileți albi, câte un fir albastru prin ei, banderolele de la chipiu erau albe, epoleții, care erau de ceremonie, albi, totul era alb. Și când noi am văzut ofițerii ăștia cu roșu ne-o părut ceva suspect și am întrebat comandantul de plutoane (aici îl aveam comandant de pluton pe unul Martiș Luigi din părțile Focșanilor și era un om foarte comunicativ).  (…)

Pe la începutul lui noiembrie, așa ceva, pleacă Regele în Anglia la nuntă, după asta vine înapoi în țară iar la 30 decembrie se produce abdicarea. 

Când o fost abdicarea Regelui, eu am fost la Șosea. Chiar am fost ultimul schimb. La noi, de exemplu, schimburile nu se făceau ca în unitățile astea de drept sau ordinare, cum se mai spune. La noi era diferență. Era schimbul așa: 1-4, 4-7, 7-10, 10-1. Știu eu de ce era programul aiesta? Nu-mi pot da eu bine seama, probabil din cauza mesei, sau le convenea lor. Era ceva deosebit. Și între 10 și 1 eram dat în schimb la Șosea, unde e Muzeul Satului, în București, pe malul Herăstrăului. Acolo e Palatul Elisabeta. Și Regele acolo venea… cum să zic… mai mult sta la Sinaia, dar când avea anumite audiențe, să semneze, sta acolo, fiindcă în Calea Victoriei nu stătea, pe considerentul că o parte era distrusă de bombardament și era în renovare. Și sta aici. 

”Au venit trupele de criminali și trădători din divizia ‹Tudor Vladimirescu›…”

Și între ora 10 și 1, pe mine trebuia să mă schimbe un prieten de-al meu, unul Ioan, din comuna Timișești, satul Preotești, de lângă Târgu Neamț, județul Neamț. Și, în loc să mă schimbe el între orele 10 și 1, au venit, cum să mă exprim eu? Indiferent cine m-ar lua, cum m-ar lua, expresia e… ăsta e adevărul… au venit trupe de criminali, de trădători din divizia ‹Tudor Vladimirescu›. Ăștia ne-au tratat ca pe cei mai ordinari borfași. Ne-au luat imediat și, bineînțeles, pentru moment ne-au dezarmat, dar întâi și-ntâi o trebuit ca eu să conduc santinelele lor în locul la ale noastre. Ei au avut în cap un căpitan și un locotenent și câte doi sergenți și în locul la o santinelă de-a noastră au pus două de-ale lor. Unde au fost două de-ale noastre… 

La intrarea în palat din Șoseaua Kiseleff, aici, lângă Aleea Călăreților, este o lizieră (este și acum, cred eu) de arbuști, salcâmi, tei. Din Kiseleff se trecea prin liziera asta, pe urmă era Aleea Călăreților și la intrarea în palat erau două santinele. Palatul era înconjurat de un zid, așa, ca la mănăstiri. Numai n-aveau crenelurile celea de trageri, dar era bine apărat. Și palatul era în Parcul Națiunii. Acolo era un fel de pădurice, așa, ca un fel de pădure tânără, bucovinenii îi spun ‹sihlă›. 

Aici fac o paranteză. În noaptea anterioară or semnalat santinelele… mi-au zis când or fost în schimbul de noapte:

– Domnu’ sergent, se aud ceva mișcări în păduricea aista. 

– Ei, zic, vă pare vouă, poate sunt niște tineri…

Dar era aspect de toamnă, adică gol, pădurea era golită de frunze. Cu vreo lună de zile înainte, în față, la intrare, unde se intră acum în Muzeul Satului, unde este o biserică oșenească (acolo aveam postul 10), într-o dimineață s-o pomenit santinela cu un cadavru adus în lizieră. Și am fost mirat. Și zic:

– Poate a mai adus iar cineva un cadavru.

– Nu, zic ei. 

Când au venit a doua zi și ne-au dezarmat, de-abia atunci ne-am dat seama: ei s-au plasat de cu noapte. Au încercuit. Au avut și baterii de tunuri aduse. Pentru cât? Pentru un pluton de soldați și un sublocotenent comandant de gardă, în rest nimic. Că noi stăteam de provizorat acolo. 

Revin. Și mă trezesc cu o coloană de soldați, toți cu TV-ul pe umăr, în frunte cu un căpitan și un locotenent. S-au interesat de santinele, unde sunt, că eu eram șef de schimb, nu eram santinelă, și au dat peste mine. 

– Hai, cică, hai și mută-ți posturile!

– Hai că le iau.

Și am mers. Posturile astea din pădurice erau în afara zidului, însă, când era rece acolo, mai puneam unul și în interior. Era o statuie, un leu, și mai puneam și acolo un soldat. Și ne-au luat posturile și în locul unuia au pus câte doi. După ce au pus posturile lor au devenit mai duri și m-au urmat până la baracă. (Stăteam într-o baracă făcută de nemți în timpul războiului.) M-au urmat până acolo și în timpul ăsta au venit alte grupe, bineînțeles, aranjate treburile de ei, și ne-au săltat pe noi și ne-au dezarmat. Ne-au dezarmat și ne-au băgat în sala de mese. Or, în sala de mese era frig. Și ne-au băgat acolo și ne-au ținut până noaptea târziu. Asta s-a întâmplat pe data de 30 decembrie 1947.

Fac o remarcă aici. Cu vreo cinci zile înainte, o venit ambasadorul Kavtaradze, că știu că l-am primit cu companie de onoare. (…) Și a venit ambasadorul Uniunii Sovietice, Kavtaradze, și ce au discutat în interior numai ei știu, dar eu cred că ăsta a fost preludiul abdicării. Iar când au venit Groza și Dej, noi eram deja dezarmați. Deja Regele nu mai era în paza noastră. Era păzit… au fost bine ticluite chestiile astea. 

Daniel Popa: Dar cum s-a întâmplat ca Garda Regală să fie dezarmată fără a se opune? A venit un superior al dumneavoastră în fruntea celor de la Tudor Vladimirescu sau cum s-a întâmplat? 

Gheorghe Motrescu: A venit sublocotenentul, comandantul de gardă, dar nu i-a însoțit, numai a venit pe alee, nu i-a însoțit. Nu, nu! Dar sigur că în timpul ăsta i-or pus condiții. 

Daniel Popa: Dar cum de au acceptat membrii Gărzii Regale să predea postul fără să fie edificați asupra a ceea ce se întâmplă?

Gheorghe Motrescu: Tot în același moment au fost puși în cunoștință de cauză. În același moment au venit telefoane de sus să depună armele, să nu… Dar eu, fiind pe linia posturilor, n-am știut nimic. Deja treaba o fost aranjată, sigur, batalionul era deja invadat, telefoanele nu mai funcționau, erau numai ei, sigur. 

Daniel Popa: Și v-ați dat seama că se întâmpla ceva în acele momente?

Gheorghe Motrescu: Totuși, noi am prevăzut. Ne-o spus căpitanul, comandantul nostru de companie, Călin Ioan, el era din Titu. Ne-a zis, asta cu vreo două luni înainte:

– Cred că noi terminăm cu Garda…

Nu era un secret, noi discutam. Sub comunism or fost secrete, dar înainte discutam. Plus că, atunci când o fost plecat Regele în Anglia,la nuntă, atunci populația (că noi ne schimbam, făceam câte o săptămână la Șosea și mergeam de multe ori, adică în majoritatea cazurilor, mergeam cu tramvaiul, pe urmă mai veneam și pe jos) și populația Bucureștiului – asta era starea psihologică – spunea: 

– A plecat Mihăiță al nostru, nu mai vine!

– Ba nu, ziceam, e plecat la o nuntă.

Și s-a văzut că e deocheată treaba. Când a venit el înainte de Crăciun de la nuntă, am primit ordin să mergem, eram la Șosea… să mergem să ne luăm echipament de ceremonie, de iarnă, și am adus și în plus pentru ceilalți soldați, ca să-l primim cu companie de onoare în Gara Mogoșoaia. Toți echipați, toată compania de onoare ne-am pregătit frumos și când să plecăm la Gara Mogoșoaia a venit ordin că n-avem voie să mergem. Ne-am întors. Echipați. Și ăsta o fost semnalul care ne-a dat de înțeles că se cam termină, așa cum o spus și căpitanul. 

În altă ordine de idei, cu vreo două luni de zile înainte ne-o ridicat muniția, c-aveam și tunuri, branduri, tunuri de-astea de 75… aveam aruncătoare de mine 81,4, aveam mitraliere, puști mitraliere. Înarmați eram bine. Dar ce-or făcut? Nu ne-au luat tunurile, nu ne-au luat armamentul nici greu și nici ușor, nimic, ne-or luat muniția. Ne-or lăsat muniția numai pentru gardă, atât. Deja ne-or dezarmat din timp. Și ne-o mirosit nouă treaba asta, dar când ne-au întors de la compania de onoare, să nu mai mergem să-l primim pe Rege, ne-am dat seama că noi viață lungă nu avem acolo. Și într-adevăr, peste numai câteva zile s-o întâmplat fenomenul. (…)

Până la urmă o venit comandantul de companie, o serie de ofițeri (dar nu toți ofițerii au venit) și și-au luat rămas bun de la trupă. Erau toți cu coroana tăiată de la chipiu și banderolele schimbate cu unele de la diferitele unități unde erau repartizați: vânători de munte, de infanterie, de artilerie. Probabil că aveau și pregătirea necesară din școala de ofițeri, cum erau comandanții de companie, cu Școala Superioară de Război. Majoritatea erau pregătiți în Franța, pe vremuri cei mai mulți ofițeri aveau studii superioare făcute în Franța. Ni s-a atras atenția că Batalionul de Gardă își încheie activitatea.

Pe noi, asta vreau să arăt aici, trupele astea trădătoare de neam și de țară din divizia Tudor Vladimirescu și Horea, Cloșca și Crișan, ăștia ne-au dezarmat pe noi, dar s-au purtat cu o brutalitate enormă. Mi-aduc aminte că, după ce ne-au dezarmat, ne-au încolonat și ne-au dus în Calea Victoriei și am predat ce am avut, cazarmament, echipament. Și parcă văd: coboram pe scări, unde era plutonul 1 (eu eram plutonul II), la dormitor, și cum coboram pe scări, un sergent din divizia Tudor Vladimirescu, tot odată cu noi, tot același contingent (așa erau injectați, ca să vedeți dumneavoastră cum poate să debusoleze, cum poate să strice o nație care fusese atât de unitară, cum am spus, în timpul războiului, solidaritate extremă și de un patriotism extrem, mai ales când am văzut că s-a rupt frontul la Laura, către Crasna, cum au lăsat ostașii mâncarea, au aruncat-o numai să meargă după ruși și acum, în așa de scurt timp, au debusolat acești tineri, care erau de-o dată cu noi, i-au debusolat de așa manieră că ne priveau cu ură feroce, parcă noi am fi fost vinovați de ceva), sergentul acesta, văzând că eu n-am dat jos de la chipiu coroana, mi-a strigat:

– Bă, ce ții porcăria asta? Dă-o jos, bă!

Sigur că l-am trimis la origini și m-am dus în treaba mea. Și după aceea ne-or băgat în lagăr. Acolo au venit ofițeri de la divizia Horia, Cloșca și Crișan și de la divizia Tudor Vladimirescu și ne spuneau așa: 

– Mă, voi ați fost așa ca un măr, pe deasupra frumos și înăuntru putred. N-ați fost educați, mă!

Despre maimuțe 

Începuseră să facă cu noi E.C.P.-ul ăsta, cum îi ziceau: educație, cultură și politică. Și au venit ofițeri de-ăștia, făcuți din soldat prost din lagăr. Erau locotenenți, sublocotenenți, căpitani. Și mi-aduc aminte că unul ne spunea cum omul e făcut din maimuță și câte alte baliverne. Or noi, cum eram soldați bătrâni, știam ceva despre lumea asta, n-am fost educați în spiritul acesta și mi-aduc aminte că sergentul Bobei Ioan (dintr-un sat din părțile Hunedoarei) i-a zis sublocotenentului, pe care îl chema Sărăroiu: 

– Bine, dom’ sublocotenent, no, dacă omul este făcut din maimuță, atunci părinții matale au fost maimuțoi!

– Ei, zice, n-o lua așa!

Sigur, noi nu ascultam balivernele lor, cu toate că ei veneau mai mulți și bifau. Noi moțăiam, că în lagăr, acolo, nu eram interesați”.