Misterul generalului Dumbravă

A existat un general Dumbravă retras în munți pentru a lupta împotriva Securității și a regimului comunist? Sau a fost doar o invenție a Securității, o perdea de fum? Ori, dimpotrivă, va fi fost vorba despre un apanaj imaginar al rezistenței armate anticomuniste, pe care, sondându-l retroactiv, nu-l putem încă înțelege?

La urma urmei, cine era misteriosul bătrân care s-a recomandat drept ”generalul Dumbravă”, în vara lui 1950, undeva în masivul Iezer-Păpușa, cu prilejul unicei întrevederi pe care ciobanul Tucă i-a mijlocit-o partizanului Gheorghe Cordea? Acesta din urmă fusese trimis de Ion Gavrilă Ogoranu pentru a lua legătura cu generalul despre care vuiau satele făgărășene. Personaj ce pare plămădit din carnea și sângele contelui de Saint-Germain. 

Totuși, fie că era distribuit într-un rol, fie că era autentic, un bătrân în carne și oase, care s-a recomandat drept ”generalul Dumbravă”, i-a strâns mâna lui Cordea și a transmis grupării Ogoranu să acționeze pe versantul nordic al Munților Făgăraș. Nu știm cine a fost în realitate acest om, însă prezența lui nu poate fi negată – l-au întâlnit Cordea și ciobanul Tucă. 

Tot în vara lui 1950, la numai câteva săptămâni după acea întrevedere enigmatică, Ion Gavrilă Ogoranu și camarazii săi urcă în masivul Iezer-Păpușa pentru a discuta cu generalul Dumbravă, însă bătrânul nu mai poate fi găsit. Nici oamenii locului nu mai auziseră nimic de el. 

Presupunând că bătrânul respectiv ar fi fost manevrat de Securitate și distribuit în rol de “magnet” pentru partizani reali (poliția politică a născocit multe astfel de ”grupări”), se impune o întrebare cât se poate de legitimă: de ce nu au acționat securiștii împotriva grupării Ogoranu în săptămânile și în lunile imediat următoare? De ce să fi ratat o astfel de ocazie care le-ar fi facilitat destructurarea unei organizații importante? 

Partizanii lui Gavrilă își revendicaseră oricum zonele nordice ale Munților Făgăraș (poziții pe care generalul Dumbravă le recomandase să le păstreze) – dacă Securitatea voia să se asigure că luptătorii rămân în zonele predilecte, repet, de ce nu a acționat efectiv în sensul ăsta? Și-apoi, dacă bătrânul va fi fost, într-adevăr, omul Securității, de ce nu a încercat să-i atragă într-o cursă, așa cum s-a întâmplat în atâtea și atâtea alte cazuri? 

Mai mult, dacă în alte situații, dosarele de Securitate conțin documente detaliate referitoare la născocirea așa-ziselor ”grupări de partizani” menite să-i prindă pe partizanii reali, în această speță eu nu am văzut și nici nu am auzit de existența unor înscrisuri care să vorbească despre alcătuirea operativă a unei grupări a ”generalului Dumbravă”. Însă asta nu înseamnă că nu s-ar fi putut întâmpla așa ceva – exista posibilitatea de a se lucra total conspirativ, doar prin ordine verbale, fără înscrisuri, sau, dacă într-adevăr au fost redactate niște documente, acestea fie sunt încă rătăcite prin cine știe ce arhive, fie pur și simplu au fost distruse de-a lungul anilor. 

O alta ipoteză este că ”generalul Dumbravă” a fost doar o altă titulatură conspirativă folosită de colonelul Gheorghe Arsenescu – la fel ca mulți alți partizani, știm că Arsenescu a folosit multe nume conspirative (de exemplu ”doctorul Craiu”) de-a lungul anilor de clandestinitate. Chiar Ion Gavrilă Ogoranu prezintă această supozitie, tot el explicând și semnele de întrebare pe care le ridică. În masivul Iezer-Păpușa, Cordea întâlnise un bătrân cu părul alb ca neaua (descrierea nu lasă loc de intrepretări), ceea ce face imposibil ca protagonistul întâlnirii să fi fost Gheorghe Arsenescu în carne și oase, având în vedere că, în vara lui 1950, colonelul avea 43 de ani și era în putere, neexistând descrieri care să-l prezinte cărunt. 

(Partizanul Ion Gavrilă Ogoranu)

Totuși există unele indicii care favorizează ipoteza că ”generalul Dumbravă” era, de fapt, Gheorghe Arsenescu. În primul rând, în perioada ‘49-‘50, mai toate zvonurile ce vorbeau despre general îl alăturau pe acesta lui Gheorghe Arsenescu. Important: nu se șușotea numai despre Dumbravă, ci și despre ”gruparea Dumbravă-Arsenescu”. 

De fiecare dată când Ion Gavrilă Ogoranu și partizanii săi i-au întreabat pe diverșii țărani unde mai exact îl puteau găsi pe generalul Dumbravă, pentru a i se alătura, cu toții le-au indicat zona Muscelului. Or, din primăvara lui ‘49 și până în toamna aceluiași an, pe Gheorghe Arsenescu îl găsim în Muscel, prin pădurile din împrejurimile Nucșoarei, fie în compania lui Toma și Petre Arnăuțoiu, fie alături de alți proscriși musceleni. În septembrie-octombrie se produce ruperea totală de aceștia, ulterior colonelul ascunzându-se, ani în șir, prin satele din jurul Cîmpulungului, orașul său natal, până la arestarea din 1961 (ce avea să fie urmată de execuția din 1962, ultima execuție oficială a unui partizan). 

După dispariția subită din toamna lui 1949, absența lui Gheorghe Arsenescu a-nceput să fie umplută cu zvonuri, multe zvonuri, unele mai dubioase ca altele, majoritatea neconfirmându-se niciodată. Într-un proces-verbal de anchetă, Toma Arnăuțoiu relata că, în cursul anului 1950, cineva i-a zis că Arsenescu ar fi fost arestat în comuna Mățău (unde probabil că s-a și ascuns o perioadă, având în vedere numeroasele sale legături câmpulungene), dar în acest caz e limpede că avem de-a face cu o informație falsă, o astfel de arestare neavând loc. 

Apoi, prin ꞌ51-ꞌ52, Ion Andreescu, învățător în satul Corbi, insistă că Arsenescu, pe care-l știa de ani de zile, l-ar fi strigat la poartă, însă el a evitat să iasă, întrucât i-a recunoscut vocea și nu a vrut să fie văzut în compania proscrisului. De notat că nimeni din gruparea Arnăuțoiu nu a vorbit despre un general Dumbravă sau despre o grupare condusă de cineva cu numele/porecla asta (nici dosarele referitoare la gruparea ”Haiducii Muscelului” nu fac astfel de trimiteri).

În ꞌ56, pe fundalul noilor speranțe alimentate de Revoluția din Ungaria, dar înșelate din nou și din nou de letargia Vestului, un om de legătură le spune partizanilor musceleni că l-a auzit pe Arsenescu vorbind la Radio Belgrad, fapt care din nou nu are nici cel mai mic fundament real. Într-o astfel de mitogeneză, alipirea colonelului de Belgrad s-ar putea explica prin mai vechile așteptări ale partizanilor în privința schismei lui Tito din ꞌ48.

(Colonelul Gheorghe Arsenescu(

La un moment dat, unele voci susțineau că Arsenescu s-ar fi operat de apendicită într-un spital din Craiova, în timp ce altele o țineau una și bună: da, e adevărat, colonelul a suferit o intervenție chirurgicală și acum e în afara oricăror pericole, însă nu s-a operat la apendice, ci la un picior, și asta nu s-ar fi petrecut la Craiova, ci la un spital din Bran, unde s-ar fi prezentat deghizat, făcându-se nevăzut după refacere. Până și stabilirea piciorului în cauză stârnea polemici. În aceste condiții nu-i de mirare că au tot existat personaje care au spus că s-au întâlnit cu Arsenescu accidental, în București, într-un tramvai sau pe un bulevard din centru. Politicos din fire, colonelul i-ar fi salutat amabil, recunoscându-i și zâmbindu-le enigmatic. 

De notat că e foarte posibil ca unele zvonuri să fi fost lansate chiar de Securitate, pentru a afla, supraveghind reacțiile cunoscuților și a altor persoane-țintă, dacă Arsenescu mai era în viață, și dacă da, unde se ascundea. Însă astfel de ”informări” ajungeau deseori și pe masa securiștilor, care, nefiind întocmai niște lumini, le verificau temeinic. Bunăoară, în ꞌ54, un turnător a semnat o dare de seamă în care se jura că l-a depistat pe colonel angajat la o… plăncintărie din Pitești, unde vindea cornulețe. Ba chiar ar fi tras și o beție strașnică împreună, la o bodega, unde Arsenescu l-ar fi cinstit cu tulburel. 

De altfel, în jurul colonelului s-au țesut dintotdeauna diverse scenarii, care mai de care mai alambicate, dovadă că a știut să preocupe mințile și inimile oamenilor, indiferent de studiile, de pregătirea și de experiența acelora cu care a intrat în contact, direct sau indirect, devenind astfel o legendă a rezistenței armate anticomuniste. Un simbol care vorbește de la sine. 

În ianuarie ꞌ49, pe când încă se ascundea în București, Arsenescu afla, nu fără stupoare, de la doi colaboratori care trăiau în clandestinitate, că de fapt el ar fi fugit peste graniță, cu un avion. Unul spunea că avionul ar fi decolat de pe un aerodrom din București, altul insista că fuga s-ar fi petrecut de pe o culme din zona Muscelului. Colonelul s-a amuzat copios, firește, dar tot a trebuit să-și scoată actele de la piept pentru a le demonstra contrariul.

În fine, interesant este că o versiune falsă despre moartea lui Gheorghe Arsenescu va ajunge și la partizanii lui Ion Gavrilă Ogoranu, în primăvara-vara lui 1950, chiar când aceștia sunt în căutarea generalului Dumbravă. Fabricat sau nu, de remarcat că bătrânul întâlnit în masivul Iezer-Păpușa dispare subit (până și din imaginarul satelor făgărășene!) chiar în lunile de după dispariția din zonă a lui Gheorghe Arsenescu. Și totuși, cine a fost bătrânul care s-a recomandat drept ”generalul Dumbravă” la întâlnirea cu Gheorghe Cordea, bătrân care a fost văzut și de ciobanul Tucă? Oare vom afla vreodată? 

Dincolo de toate aceste întrebări fără răspuns, cred că, la nivelul imaginarului anti-comunist al epocii (despre asta nu s-a scris mai deloc, dar rămâne un must do), ”gruparea generalului Dumbravă” era un fel de ”Regat al preotului Ioan” despre care cruciații de odinoară credeau/sperau că va avea un rol determinant în cucerirea Țării Sfinte (mitul Regatului preotului Ioan e analizat de Jean Delumeau în studiul ”Grădina desfătărilor. O istorie a paradisului”). Postularea imaginativă a existenței unui astfel de regat (fantastic, feeric, situat dincolo de noianul necredincioșilor, ca o relicvă dintr-un paradis pierdut și ca o forță armată salvatoare) reprezenta un apanaj ideatic al cruciadelor. Oare asta a fost enigmaticul general Dumbravă – un ecou românesc al legendarului preot Ioan? O figură mitizată care ar fi urmat să izgonească armata rusă și să prăbușească regimul comunist, la fel cum preotul Ioan ar fi trebuit să-i alunge pe necredincioși din Țara Sfântă? Poate, poate. 

Iată pasajele (preluate din ”Brazii de frâng, dar nu se îndoiesc”) în care partizanul Ion Gavrilă Ogoranu vorbește despre generalul Dumbravă: 

”Orice s-ar fi întâmplat noi trebuia să fim pregătiți. Am început să ne facem un plan. Urma să luăm legătura cu toți fugarii din împrejurimi, să contactăm grupul generalului Dumbravă, despre care se auzea că duce lupte în Munții Muscelului. Nu știu dacă generalul Dumbravă era una și aceeași persoană cu colonelul Arsenescu. După cum ne va povesti omul care a luat legătura cu el, cel ce-și zicea general era un om cu părul alb, or un colonel activ, cum a fost Arsenescu, nu putea avea vârsta părului albit. (...) 

O dorință mare a noastră a fost de-a lua legătura cu luptătorii de peste munți. La vremea aceea numele generalului Dumbravă și al colonelului Arsenescu erau pe buzele tuturor. Nu știu dacă însemna una și aceeași persoană. Circulau, desigur, o mulțime de exagerări: o line de apărare săpată în stâncă, în Munții Cremenii; arme speciale aduse din străinătate cu avioane care ar fi aterizat acolo; mii de luptători, cărora Securitatea, trimisă asupra lor, nu avea ce le face. Se vântura și un cântec:

‹Când strigă Dumbrav-o dată

Se adună țara toară

Să lupte și să ne scape

De la rău și de la moarte›. 

În serile liniștite, se auzeau până la poale bubuituri de tunuri și de alte arme grele. Ni se înâmpla chiar nouă să întâlnim oameni de la care, cerând arme sau alimente, să ne spună: ‹De ce nu vă duceți, fraților, la Dumbravă, că are de toate. Păcat să vă primejduiți viața umblând prin sate, unde sunteți urmăriți›. (…)

Pentru a lua legătura cu grupul Arsenescu-Dumbravă, am trimis în două rânduri pe un om de nădejde, Gheorghe Cordea, din Gura-Văii. (…) Sub motiv că târguiește oi, a trecut pe la stânele din masivul Iezer-Păpușa, întrebându-și prietenii dacă nu au legătură cu luptătorii din munți. 

Careva l-a dus în fața unui bătrân, care susținea că este generalul Dumbravă. Acesta i-a relatat despre existența grupului nostru. Bătrânul ne-a transmis să activăm pe versantul nordic al Munților Făgăraș. Au rămas înțeleși ca legătura să o facem prin țăranul Tucă. În august, trecând din munte în munte, am reușit să-l găsim pe cioban, dar el nu mai avea legătura cu generalul. Omul era convins că cel cu care vorbise era altcineva decât colonelul Arsenescu. În anul următor, de la Tucă și de la alți ciobani, am auzit următoarea versiune despre moartea colonelului Arsenescu: 

Într-o zi, colonelul a plecat cu o grupă din oamenii lui să pescuiască. A abătut râul pe o albie veche; dezbrăcat și dezarmat, căuta peștii în bălțile rămase după retragerea apei, în timp ce câțiva făceau de pază pe țărm. Unul dintre aceștia ar fi fost agent infiltrat al Securității, respectivul ar fi tras în colonel, omorându-l, apoi ar fi fugit”.