De ce pictăm și cântăm în biserică dar mai ales cum? (câteva gânduri după un drum la Mânăstirea Nicula)

După aproape un deceniu, am revenit la Nicula cu trei obiective clare: să mă închin la Icoana minunată a Maicii Domnului cu Pruncul (Care mi s-a părut că îmi zâmbește complice), să o salut pe venerabila Maică Galinea care a fost bunul gardian al Mitropolitului Bartolomeu (din păcate, nu era acasă, zăbovind la ucenica ei, Maica Pamfilia, vrednica stareță de la Piatra Fântânele) și să văd fresca din biserica nouă realizată de prietenul Ioan Popa. Ei bine, stând în mijlocul lăcașului, contemplând și bucurându-mă, mă gândeam ce forță catehetică are Biserica prin instrumentele ei văzute de unii doar pe post de decor, de fast sau chiar de derapaj post-evanghelic. Mi s-a confirmat convingerea că până să avem predica, omilia sau alte forme de învățătură, spațiul liturgic formează prin el însuși, educă, mângâie și provoacă, a intra cât mai des în biserică fiind echivalent cu a reveni neîncetat în casa desăvârșirii din care îți iei forța și determinarea de a face față nedesăvârșirii din tine și din lumea înconjurătoare. 

S-au scris extraordinare tratate de iconologie, s-au editat splendide albume de iconografie, pe unele primindu-le chiar recent de la neobositul Părinte Iustin Marchiș, așa cum, paralel și oricum în exces – nu doar adevărul, ci inclusiv frumosul este o realitate minoritară – se cultivă kitschul, diformitatea, improvizația. Dacă acum câteva decenii, tot la Nicula (sic!), exasperat de calitatea îndoielnică a icoanelor aflate la vânzare prin pangarele noastre, sugeram să se facă un muzeu al kitschului religios, acum m-am împăcat cumva cu gândul că niciodată și niciunde, cum spuneam, eleganța, profunzimea, sobrietatea și noblețea nu sunt prezențe cotidiene, că pe măsură ce a cucerit lumea, cantitativ, Creștinismul și-a asumat și propria epuizare. Așa se explică alipirea esenței evanghelice la istoria formelor, parcurgând vizual, dar nu mai puțin volumetric, în arhitectură, sau muzical secolele. Ceea ce a fost și este bine, momentele de elevație compensând rateurile oricum nereținute de memoria culturală. Religie a întrupării, Biserica lui Hristos suportă toate, dar chiar toate traducerile precum Mântuitorul privirile piezișe ale fariseilor sau loviturile de bici ale cărturarilor. Miracolul în mijlocul lumii are din start prevăzută lupta de curățare periodică, de scăpare din captivitatea, din abuzul expunerii lui.

Dar dacă este așa, dacă, mergând mai în profunzime, nu mai contează cât de proaste sunt litografiile sau printurile, cât de afon cântărețul sau de bătut în cap preotul, câtă vreme Sfintele Taine se produc, se petrec, de ce să insistăm, aparent elitist, chiar cvasignostic, pe modele, exemple, reguli și principii? Dacă ochiul lumii se mulțumește cu decorul, de ce stricăm noi odihna evlaviei cu simboluri, criticând, strâmbând din nas? Nu suntem, de fapt, varianta actualizată a deja amintiților farisei și cărturari, adunătură de babe și moși care se trezesc să se pieptene fix când focul este în toi? Icoane „adevărate” sau muzică psaltică ne trebuiesc nouă? Mâine-poimâine o să avem pretenția ca toți credincioșii să își onoreze Botezul, preoții să creadă, iar episcopii să își reamintească umanitatea din care au fost emanați. În plus, în postmodernitatea care pune totul la îndoială, care nici măcar femeii nu îi mai spune femeie și nici bărbatului bărbat, chiar că Ortodoxia, prin fundamentaliștii (cică la bază) și intelectualii ei (cică la vârf), încurcă progresul, bagă strâmbe. 

La toate aceste neliniști, dincolo de lipsa unora de logică și de hazul involuntar pe care îl provoacă, îmi redevine, ca rezolvare, pe zi ce trece mai limpede că Biserica este laboratorul provizoratului care, lucrând pentru veșnicie, se molipsește și infectează și pe alții cu frânturi de eternitate. Pânza freatică, arhetipală, se întâlnește cu cerul și promisiunea înălțimilor. Tocmai această căutare a autenticității în iconografie, în muzica de strană, în pasul liturgic și în cuvântul de învățătură ne ajută, tot paradoxal, nu doar să păstrăm legătura cu cei din vechime, cu începutul, ci mai ales să stabilim și să menținem contactul cu cei de după noi, cu destinația. Kitschul religios este astfel nu doar proba neînțelegerii tradiției, cu sau fără majusculă, ci, mai grav, a inapetenței de a îți aminti viitorul. Doar așa conservatorismul aparent al Bisericii este, la urma urmei, adevărata ei viziune. Pentru a nu fi răstignit între secole și nici lovit de melancolia de a nu te fi născut în alt veac, soluția este fidelitatea creatoare. Noi, bărbații premoderni, însurați, știm: iubirea față de soție trebuie să o declari zilnic, să o reconfirmi – niciodată nu este suficient! –, așa cum tot zilnic copiii sunt confirmarea că Dumnezeu a lucrat, lucrează și va lucra în casa și în sufletul tău. Dar cum să Îi mulțumești Lui, altfel decât prin florile sau ciocolata dăruite femeii de lângă tine? Ținând la splendoare în plin noroi, curățând retina, destupând urechea și refixând mintea pe frecvența unui Adevăr care, în ciuda reprezentărilor lui nereușite, dar cu atât mai mult prin cele izbutite, precum cea de la Nicula, reînvie în noi creștinii iar prin noi în lumea pentru care, la propriu, rămânem, vorba Epistolei către Diognet, precum sufletul pentru trup. 

Sus să avem ochii, urechile și inimile!