Colectivism vs. Comunitate (o definiție social-teologică)

Colectivismul, cum l-am cunoscut și noi în diferite feluri și stadii pe durata comunismului și a altor momente anterioare de zăpăceală, presupune subordonarea individului față de un interes, ideal, țel purtat pe umerii anonimilor. Cu cât mai mulți, cu atât mai "legitimă" încărcarea aceasta de sarcină istorică. Naziștii, fasciștii sau comuniștii au vorbit mereu în numele lor, al celor mulți, iar pe cale de consecință, cu efecte criminale, cine era voce aparte a trebuit să amuțească. 

Scalând culturile lumii actuale, precum pe vremuri cu butonul mare de la radio, vedem cum rețeta colectivistă este, brutal și aparent simplu spus, rețeta succesului marilor economii asiatice. Atât a celei, cu chip uman, japonez, da și a celei represive, chinezești. Elanul indus zilnic, orele suplimentare, dedicarea până la sinucidere, dacă nu îți ieșea ceva, colectivului, abnegația și uitarea de sine - toate acestea, repet: simplificând, sunt ingredientele unei creșteri a producției, a succesului mare în care se topesc sacrificiile fiecăruia în parte.

Comunitatea, în sens creștin, pleacă nu de la misiunea colectivă, ci de la virtutea personală, de la exemplul punctual precum cel al Apostolilor sau al Sfinților în general. A fi împreună, a frânge pâinea și a menține vizibilă memoria mântuitoare, se consumau prin adiționale, nu prin dizolvare. De aceea, din chiar primele decenii, liturgic dovedit, penitența, Spovedania și raportul generic dintre părinte și ucenic scot în evidență că a fi cu Hristos înseamnă a fi cu o persoană, devenind la rândul tău una, ieșind așadar din șuvoiul impersonal al mersului colectiv, dar nu din mândrie, ci pentru a ilustra, limitat, persoana Lui.

Comunitatea are și ea propria "eficiență", construind la propriu, prezervând patrimonii, simțind și înaintând prin istorie. Ethosul ei însă este, mă repet, altul. Biserica este sumă de persoane recognoscibile ca atare. Iată de ce pastorația indistinctă a maselor, satisfacția, precum a unui ierarh din Germania, că au fost "peste trei sute de oameni" la nu știu care slujbă sau eveniment, traduce o inadecvare adâncă, bolnavă. În Creștinismul care a făcut și mai face experiența marginalizării, a enclavizării, calitatea este normativă, nu cantitatea. Chiar dacă pe unii clericii îi ustură la buzunar. 

Doxa!