Iarăși, noua catedrală (pe înțelesul tuturor)

1.Necesitatea unui spațiu liturgic adecvat practic și simbolic realității noastre ecleziale de Patriarhie centenară, chiar anul acesta, nu cred că poate fi pusă la îndoială. Asta, desigur, dacă cineva nu detestă, cum o fac unii, deloc puțini, orice manifestare publică a credinței.

2. An de zile, decenii, Patriarhul Teoctist a căutat un loc potrivit, fiind dus cu vorba, la propriu, de mai marii zilelor acelora, mutând macheta de la Piața Alba Iulia în Parcul Carol și de la Izvor în, acum, perimetrul gigantic al spațiului din spatele Casei Poporului.

3. În fapt, nimic nou, intenția acestei ctitorii, de la Regele Carol I încoace, urmând cu curs sinuos jalonat de amânări, relocări pe harta Bucureștilor, crize financiare, războaie și alte nenorociri. Pre-istoria clădirii ca atare este icoana istoriei noastre recente.

4. Când Patriarhul Daniel a început șantierul, locația mi-a sărit negativ în ochi: lângă edificiul puterii atee se ridică, iată, cel al autorității religioase. Nu sunt nici până acum sigur că este cea mai bună formă de exorcism, păcatul trebuind lăsat în urmă, nu cultivat, în coastă.

5. Apoi, fiind anulate, de data asta în interior, toate concursurile de arhitectură de dinainte, am avut mari temeri că, în lipsa unei tradiții post-comuniste (când? unde?) a lăcașurilor de cult monumentale, cu excepția proiectului Cordoș de la Baia Mare, o să iasă ceva prost.

6. Legat de conceptul arhitectural, aveam deja experiența noii biserici ortodoxe "Schimbarea la Față" de la Cluj, salvată simbolistic de iconostasul lui Oravitzan și de mozaicul lui Rupnik, dar cunoșteam și marile ratări catedrale de la Oradea, Zalău sau Suceava.

7. Temerea privind învelișul mi s-a confirmat, la exterior ochii dând de ceva mare, asemeni Casei Poporului, dincolo de bine și de rău, neîncadrabil stilistic. De unde nădejdea, tăcută, dar nu mai puțin ardentă, ca miezul să răz-bune, în sensul lui Noica, coaja.

8. Iarăși, experiența mozaicului nou de la minunata catedrală din interbelic de la Cluj mi-a arătat ce se petrece în lipsa unei școli pe măsură. Fiind membru al comisiei, am lăudat mereu desenele, dar execuția nemijlocită, parietală, mi-a lăsat constant un gust amar.

9. Când l-am vizitat pe Patriarh după mai mulți ani, am sesizat - nu ai cum dacă nu cumva ești orb din naștere sau la minte - lumina noului mozaic din holul de intrare de la Palatul Patriarhal. Am întrebat-o pe gazdă: repetiția în mic a lucrării mari? A dat afirmativ din cap.

10. Fragmentar, ridicând câte un colț de folie, am intuit că pe șantier se făurește ceea ce trebuie, că echipa lui Codrescu își dă nu doar măsura, ci de-a dreptul sufletul. Sigur, aș fi așteptat să fie cooptați și alți iconari, monumentali sau nu, din generația lui.

11. Din fotografiile trimise aseară pe telefon, de fapt redistribuite, de PS Varlaam, se confirmă, simplu spus, că interiorul răscumpără și înnobilează din plin și necesar exteriorul, cu tot cu pastișa în colțuri a piațetei după Bernini din fața catedralei.

12. Acum, repetându-mă, îmi doresc ca mesajul să nu fie redus la exclamații de genul "Ceee frumos!", "Ioi!", "Muică!", măcar și din pricina faptului că, în Ortodoxie, lupta care se duce de secole este cea dintre simbolic și decorativ, dintre amintitul miez și staniolul de împachetat, dintre, dincolo de cuvinte, etic și estetic.

În loc de concluzie: să ne întoarcem la recenta pandemie. Adică la acele luni, resimțite ca tot atâția ani, de reducere a vieții liturgice la televizor, respectiv calculator. Or, dacă ar merita să reținem o lecție, cu titlu de provocare fertilă, este întrebarea: ce rămâne din dreapta credință când lipsesc "decorurile", când piesa teatrului sacru, pentru că pe această structură este construită Sfânta Liturghie, trebuie rostită fără cor, fără gesturi ample, fără false tradiții, în fapt împrumuturi moderne neasimilate?

Altfel spus, înscenarea dreptei credințe nu poate să se producă în detrimentul înțelesului, a misticii traduse inclusiv vizual, dar exclusiv ca arvună, ca ocheadă, adevărata priveliște a splendorii lui Dumnezeu - adică maximum filocalic, de iubire de frumos - fiind deplină abia în Împărăție. Aici, în istorie, repet, tragem doar cu ochiul, odihnindu-ne în timpul călătoriei, lăsând vreme de popas minții și sufletului, adică exact cum este definit timpul bisericesc oscilând între deja și nu încă.

Dacă nu este "văzut" astfel, nici Adevărul nu este "crezut" cum trebuie. Dimpotrivă. Radical dimpotrivă chiar. La urma urmelor, nu este de mirare că unul precum cneazul Vladimir avea să se convertească la varianta răsăriteană a Creștinismului, copleșit de estetic, de sutele de diaconi și de întreaga atmosferă din Sfânta Sofia de la Constantinopol, neînțelegând mai nimic, cu tot cu traducere, din imnele bizantine, din rugăciuni, din frumusețea nepământeană a mozaicurilor.

Sugestiv, din acel moment încolo, lumea slavă a păstrat și a cultivat spectacolul, trecând ulterior la cântarea corală contrapunctată de bașii teribili, guri care degajă sunetele mai degrabă ale adâncului și nu pe cele ale înaltului, așa cum, lăsând iconografia și a sa simbolistică în urmă, a impus realismul vândut azi de unii în chip fals drept neo-bizantinism. Cu o astfel de estetică a propriei credințe, să ne mai mirăm de urmările etice? Că poți, adică, să te declari ortodox și să tragi cu racheta?