Carne (predica pe scurt)

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți ne pune în mare încurcătură teologică. Începutul capitolului 25 din Matei nici nu ne anunță, așa zicând, mare lucru. Ne găsim în plină etică iudaică, a celor două căi, fapt ilustrat pedagogic de pilda celor zece fecioare, jumătate declarate, după propriul lor comportament, înțelepte, celelalte, însă, prostuțe de-a dreptul. Domnul relatează cumva rutinat, publicul Său, atunci și atunci, luând la cunoștință ceea ce părea și ne pare cât se poate de clar: nu dormi neglijent în papuci când veghezi la lucruri importante, grave, la mântuire. Bine, nu ai decât să te lansezi în exegeză post-modernă și să susții că există un drept ontologic la lene, că nu ar fi cazul să discriminăm, să operăm cu asemenea diferențe fără nuanțe. Ca și cum nu ar fi fost suficient, Hristos continuă cu pilda talanților. Nici aici nu ne așteaptă, tot aparent, mari descoperiri. Cine primește un capital de start, face treabă cu el, nu îl îngroapă și nici nu îl scoate ca tembelul din circuitul plusvalorii, banii făcându-se, cum se știe de milenii, tot din bani. Iar cine iese pe profit, firește că va primi mai mult spre administrare, celui care nu a făcut nicio ispravă luându-i-se și ce avea inițial. Iarăși, putem face și aici o interpretare chipurile binevoitoare, de-a dreptul socialistă, confundând intenționat sau din nerozie planurile, ca și cum statul social nu trebuie să fie competitiv tocmai pentru a suporta sistemul asistențial, plasa de siguranță fără de care am avea mai mulți bursieri destinali și clienți politici. De altfel, asemenea teologii ale eliberării și manifeste pe temei pretins biblic am cunoscut inclusiv în secolul trecut, dovadă că discernământul teologic este una și ideologizarea teologiei, alta.

De la versetul 31 începe partea de azi. Imaginea, intenționat pe slow motion, vine parcă dintr-un film regizat de Tarantino, o apocalipsă dintr-un colț de Arizona, fără mișcare de vânt, distribuția rolurilor în ultima clipă de existență a umanității fiind cunoscută, dar prin asta nu și convingătoare, intenția fiind prinderea spectatorului adormit la rândul lui în așteptarea Mirelui și cu opaițul rațiunii fumegând asemenea unei flinte care a ratat șacalul. Scenei parcă îi lipsește dramatismul, fie și obținut prin efecte speciale: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” După aceste rânduri, ceva-ceva se pune totuși în mișcare. Te aștepți la detalii, la instrucțiuni, la aspecte concrete de felul uleiului fecioarelor sau al talanților. Nimic. În locul acestora, nu îți crezi urechilor și ochilor: “Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” Știind gândul ucenicilor, Domnul pune în gura Împăratului propria lor uimire: “Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? “ Deja gluma se îngroașă, pe nesimțite scenariul amenințând să o ia razna. Hristos continuă spre groaza celor de față: “Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut.” De parcă nu ar fi fost suficient, tonul nu mai are nimic de poveste, de pildă bună de ilustrat pios: “Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.”

Ce a fost asta?! Nu mai puțin de cinci ori, Domnul spune același lucru: cine a avut grijă de oropsiți, de semeni aflați în diferite situații străine de voința lor – Evanghelia nefiind, repet, bază teoretică a ajutoarelor sociale luate cu japca de putori –, vor primi titlul de moștenitori ai Împărăția Cerurilor. Nici mai mult, nici mai puțin. Virtuți, mistică, asceză, canoane, binecuvântări cu ștampilă? Nu găsim nimic. Sigur, nu-i cazul să dezgolim învelișul vieții bisericești, să o reducem sau relativizăm neînțelept, dar în aceste puține cuvinte este însăși esența. Oricât de înspăimântător de “simplă”, fără chenar sau litere scrise cu italic. Dacă nouă ne sună, astfel prezentate, smintitor de altminteri, cum vor fi fost percepute cuvintele Mântuitorului de o societate stratificată după ocupație, avere, gen sau origine etnică? O lume în care mai toți bravii treceau indiferenți pe lângă victima unui jaf, în baie de sânge, sau când femeile erau din start tratate cu misoginism? Când, la Templu, unul se ruga lui Dumnezeu să nu se uite la vecinul său, el fiind mai important, bifând cerințele? Sau când în același loc se făcea comerț, inclusiv cu funcții sacerdotale, de parcă unii vânau parohii în Germania? Sau într-o societate, în fine, dispusă de Florii să Îl primească în urale, iar la câteva zile să decidă că un bandit, Baraba, este “mai demn” de viață decât potențialul erou politic din Nazaret care i-a dezamăgit? Ce îi unea și continuă să o facă pe toți acești oameni, pe blestemați, până la sfârșitul veacurilor ? Definiția dată omului însuși! Cea pe care Hristos o face condiție suficientă a mântuirii, precum, pe Cruce, convertirea la umanitate a altui tâlhar. Cu războiul la ușă, asaltați tehnologic și în plină furtună a știrilor false, această definiție a omenescului avem a o reînvăța, mereu și mereu, inclusiv noi. Abia astfel lipsa cărnii din meniul zilei ne va face unii altora altare ale Tainei Fratelui despre care am să vă vorbesc pe durata acestui Post. Până atunci:

Sus să avem inimile!