"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Supranumit ”Regele Munților” sau ”Tatăl Moților”, partizanul Teodor Șușman seniorul (inițiator și lider al grupării de la Răchițele, în zona de nord-vest a Munților Apuseni) avea să moară în dimineața zilei de 15 decembrie 1951, după aproape trei ani de rezistență armată la cel mai înalt nivel posibil.
A fost vorba despre o sinucidere – asta a stabilit ancheta oficială efectuată după ce echipa de arheologi coordonată de istoricul Gheorghe Petrov i-a adus la lumină rămășițele pământești, aceeași versiune fiind susținută și de mărturiile existente.
Calea partizanului
Moț demn, de o inteligență incontestabilă, odinioară lider, protector și binefăcător al întregii comunități de la Răchițele, Șușman seniorul se gândea de ani și ani la sinucidere. Fiți convinși că se obișnuise cu ideea. Ar fi făcut-o oricum, păstrându-și un ultim glonț, în cazul în care ar fi fost împresurat de securiști, aflându-se într-o situație fără ieșire.
Mulți partizani au ales să moară așa, decât să cadă vii în mâinile Securității. Oamenii aceștia trăiau în intimitatea morții. Asta era calea partizanului. Pentru ei existau lucruri mult mai groaznice decât moartea: torturile abominabile, bătăile și umilințele de nedescris din anchetele Securității, care puteau dezlega limba aproape oricărui muritor. Ca să evite umilința înfrângerii și zidul execuției, dar și pentru a exclude orice formă de trădare sub tortură, mulți dintre partizani au ales să moară cu demnitate, așa cum voiau ei, nu când și cum voiau securiștii. Fiindcă fiecare pasăre pe limba ei piere.
Cu moartea pre moarte călcând
E bine de știut că Teodor Șușman seniorul (foto sus) nu s-a sinucis în cursul unei împresurări. Securiștii n-au fost în stare să-l prindă în laț, deși au irosit resurse considerabile. Spectrul suicidului l-a bântuit încă din primăvara lui 1948, când a pășit pe acest drum fără de întoarcere al luptei în clandestinitate, drum pe care i-l dicta conștiința. În acea perioadă și-a încredințat apropiații că nu se va da niciodată capturat, preferând să moară fie în luptă, fie de propria-i mână, pentru a evita umilința de a fi arestat, torturat și condamnat de comuniști. O astfel de asumare a fost făcută de toți luptătorii săi, în cel mai conștient mod și cu urmările de rigoare, Roman Oneț și Lucreția Jurj fiind singurii combatanți importanți ai grupării care au putut fi arestați și judecați (Oneț sfârșind la zid), dar asta numai fiindcă au fost puși în imposibilitatea de a-și lua zilele.
În cele ce urmează, plecând de la informațiile publicate de istoricii Cornel Jurju și Cosmin Budeancă în remarcabilul volum adăugit și republicat la Editura Polirom, ”Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958)” (pe care îl puteți comanda AICI), dar și de la concluziile anchetei oficiale (expuse în mai 2012), voi prezenta conjunctura și modul în care s-a sinucis Teodor Șușman seniorul, atât pentru a-l comemora pe Regele Munților, de la a cărui plecare s-au împlinit 73 de ani, cât și în dorința de a arunca o rază de lumină asupra acestei morți ce va fi fost prea mult timp controversată.
Contextul
Ani de zile, totul se năruise în jurul lui. Regimul comunist, Securitatea și Miliția nu mai conteneau să-i lovească familia. Demolată de suferințe și persecuții, soția – blajina Catrina – îi murise cu inima zdrobită. La 24 februarie 1952, Teodor Șușman seniorul (zis și ”a Lipchii”) ar fi împlinit 58 de ani. Ne putem imagina cât de greu i-a fost în ultimii ani și în special de-a lungul celor din urmă luni, în contextul în care gruparea se scindase după tentativa de împresurare de la Piatra Albă (16-18 octombrie 1951), când partizanii moți se aflaseră la un pas de extincția totală, scăpând numai datorită inspirației seniorului.
Din acel moment și până la sinuciderea sa nu a mai știut nimic despre Avisalon și Teodor Șușman jr., cei doi fiind vânați în permanență, la fel ca el. Copiii mai mici ai familiei – Romulica și Emilian – fuseseră arestați și condamnați la închisoare. Celălalt fiu – Traian, odinioară plecat și el în munte – ajunsese primul la pușcărie, după ce trecuse prin bătăi și torturi bestiale de pe urma cărora va suferi întreaga viață.
Confiscată abuziv (la fel ca întreaga agoniseală a Șușmanilor), casa familiei fusese transformată în post de Miliție și Securitate unde erau chinuiți și snopiți în bătaie țăranii ce susțineau gruparea, mulți dintre aceștia urmând să ia calea închisorilor și a lagărelor de exterminare. Ne putem doar închipui ce era în sufletul lui Teodor Șușman seniorul știind că prietenii lui de-o viață erau călcați în picioare, ca să-l trădeze, chiar în casa pe care o ridicase cu mâinile lui.
”Am vinit să mă pușc”
Potrivit unei mărturii pe care o veți găsi în volumul amintit, în cursul nopții de 13/14 decembrie 1951, seniorul s-a adăpostit în grajdul familiei Neag ”a Șchiopului” din Răchițele. Această familie îi susținea pe partizani de ani de zile, în pofida tuturor persecuțiilor (inclusiv arestări și închisoare) la care era supusă. Dimineața, Ana Neag l-a găsit deprimat și bântuit de gândul suicidului:
”El sta în gura podului, aplecat așe… și se uita. (…) No, atunce io zâc: Da’ ce faci, te duci? Am vinit să mă pușc”.
Așadar, să reținem că Șușman seniorul și-a anunțat explicit intenția de a-și lua viața chiar cu o zi înainte de a o face. Potrivit aceleași surse, el avea să rămână în grajdul familiei Neag până după-amiază, discuțiile repetându-se obsesiv. La un moment dat, i-a spus Anei:
”M-aș duce la gardu’ mieu, da’ mă tem că mă prind ghiu”.
Seniorul ar fi vrut să se împuște lângă gospodăria sa confiscată, însă riscul de a fi prins viu era enorm (s-ar fi putut întâmpla să fie reperat și rănit înainte de a-și fi îndeplinit voința), având în vedere că vechea casă a familiei devenise, așa cum am precizat, post de Miliție și Securitate, întreaga zonă colcăind de urmăritori.
”Așa bea omu’ când moare”
La rându-i, având bărbatul arestat pentru susținerea grupării, Ana Neag se temea de urmări, așa că a tot încercat să-l determine să plece, sperând că poate, cumva, și-ar fi regăsit dorința de a rămâne în viață – ”Du-te unde-ți ajută Dumnezeu”.
Spre seară, chinuit de aceleași gânduri negre, seniorul a rugat-o pe Ana să-i aducă ”dohan (tutun – n. n.) d-ala tare să-mi dai să fumez”, ulterior cerându-i ”patru litre de apă”. Femeia își amintea: ”O băut și zice: Așa bea omu’ când moare”.
Copoii Securității
La ceva vreme după căderea întunericului, Șușman seniorul a plecat prin viscol:
”No, și s-o dus… Amu… io tot p-afar’ am stat să văd îi dus, nu-i dus… Și m-am temut c-o vini înapoi… Și-am mărs cu lampa tăt-tăt-tăt mi-am întors fânu’ p-acolo pân pod și-am căutat nu cumva o rămas ceva de la el… Și-am aflat încă niște țipici (papuci din lână împletită – n. n.) de-aceia… că ăia nu i-o dus și i-am luat și i-am băgat în foc… No și după ce s-o dus el de-acolo, pă la 10 (seara – n. n.) o vinit controlul… Bate-i Doamne! Numa’ un pic de nu s-o-ntâlnit. O vinit de-acolo… tot păstă urma lui o vinit aici… numa’ că o înfundat vântu’ urma lui…”.
Faptul că securiștii și milițienii i-au luat imediat urmele lăsate pe omăt, chiar după plecarea din grajdul familiei Neag, spune multe despre cât de intens erau vânați partizanii. Având în vedere că deplasarea și aprovizionarea pe timp de iarnă se dovedeau a fi extrem de riscante, agenții autorităților împânziseră satele de munte. Luni în șir le tot suflaseră în ceafă luptătorilor, fiind cât pe ce să lichideze întreaga grupare dacă împresurarea de la Piatra Albă le-ar fi reușit.
Sinuciderea
Plecând de la Ana Neag, Teodor Șușman seniorul s-a oprit într-o gospodărie vecină (mai exact, a familiei Moldovan) unde s-a ascuns tot în șură. Știa stăpânul casei despre acest fapt? Cel mai probabil știa, însă nu își va asuma niciodată asta, întrucât așa ceva ar fi însemnat nu doar că se făcea vinovat de ”omisiune de denunț” (strașnic pedepsită), ci ar fi reprezentat și o recunoaștere a faptului că-l ajutase și-l găzduise pe liderul grupării de la Răchițele, ceea ce i-ar fi pecetluit viața, distrugându-i întreaga familie.
Nu știm detaliile acelei nopți cumplite. Probabil că nu le vom afla niciodată. Ireversibil devorat de gândul sinuciderii, ultimele ore ale Regelui Munților vor fi fost agonice. Fiind fiu devotat al Bisericii Greco-Catolice (Biserică interzisă și martirizată) e clar că a trecut printr-un adevărat calvar.
Chiar dacă nu cunoaștem momentul exact în care i-a survenit moartea, cert e că Teodor Șușman seniorul s-a sinucis în cursul dimineții de 15 decembrie. Și-a dus pistolul la tâmplă și gata. Asta a fost. Să o fi făcut după ce auzise larma cauzată de securiștii, milițienii și câinii dresați ce se apropiau gonind prin zăpadă? Tot ce e posibil.
Ce știm cu siguranță este că, între 7.30-8.00, Teodor Moldovan s-a prezentat la postul de Miliție din Răchițele unde a reclamat că, mergând să hrănească oile, găsise ușa șurii legată pe dinăuntru – privind printr-o crăpătură, a observat un bărbat care dormea cu arma lângă el.
Să îl fi trimis chiar Șușman seniorul să facă acest ”denunț”, după ce l-a anunțat, așa cum o anunțase și pe Ana Neag, că se hotărâse să-și curme viața? Să fi acceptat Teodor Moldovan să recurgă la asta, cu inima frântă de durere, știind prea bine ce urma să se întâmple în șura sa? De ce nu?, presupunând că aceasta va fi fost ultima dorință a partizanului. Era ”denunțul” modul prin care familia Moldovan încerca să se țină departe de alte probleme, totodată dându-i lui Șușman seniorul posibilitatea de a muri într-o gospodărie de om, așa cum a crezut el de cuviință, și nu în pădurea înzăpezită? Eu cred că da.
Un detaliu ce accentuează dramatismul: peste numai șapte zile, la 22 decembrie, fiul său cel mare – partizanul Teodor Șușman jr. (foto sus) – urma să împlinească 28 de ani.
Instrumentalizarea oficială, un ritual sinistru
Din momentul în care Teodor Moldovan face reclamația, atrag atenția istoricii Cornel Jurju și Cosmin Budeancă,”sfârșitul lui Teodor Șușman a intrat în faza instrumentalizării oficiale, un fel de adjudecare a trofeului, o celebrare ritualică și deopotrivă sinistră a victoriei comunismului împotriva marelui ‹dușman al poporului›, ilustrat în terminologia idologică-propagandistă ca reprezentant local al burghezo-moșierilor exploatatori sau chiar ca exponent al puterilor imperialiste occidentale”.
Gospodăria familiei Moldovan se află undeva pe Dealul Sulița. E direcția spre care sunt trimise toate efectivele disponibile în Răchițele – 5 securiști, 13 milițieni și 7 câini de urmărire. Agenții înconjoară șura și deschid focul fără somație, ciuruind-o. Câteva gloanțe mușcă și din trupul neînsuflețit.
Milițienii vor consemna că Teodor Șușman seniorul era ”Împușcat în tâmpla dreaptă cu un pistol Staer (sic!) (Steyr – n.n.) ce se afla lângă capul lui”.
Interesant, securiștii care au intrat în șură au avut impresia că suicidul abia ce se petrecuse:
”Se bănuiește că banditul Șușman Teodor văzându-se înconjurat din toate părțile de organele noastre și de Miliție cu câini dresați precum și că populația nu-l mai ajuta s-a sinucis trăgându-și un glonte de pistol în tâmpla dreaptă în urma căruia a murit. Tubul cartușului tras s-a găsit alături de cadavru. Lângă bandit sau (sîc!) găsit înafara (sîc!) tubului Steyer (sîc!) cal. 9 lung cu care sa (sîc!) împușcat, una carabină Maghiară, 13 buc. cartușe de armă sovietică, 3 buc. cartușe de armă Manicher (sic!) (Mannlicher – n.n.), 4 buc. cartușe calibrul 9 lung…”.
Aprecierea securiștilor că populația nu i-ar mai fi ajutat pe partizani este falsă – gruparea avea să reziste 10 ani tocmai pentru că luptătorii anticomuniști au fost iubiți și protejați de moți.
Potrivit amplei documentări realizată de istoricii Cornel Jurju și Cosmin Budeancă, ”Șușman era îmbrăcat în manta de paznic de culoare vânătă, o pereche de pantaloni țesuți de casă și încălțat în bocanci ‹de cooperativă›, nu foarte uzați. Mai avea pe el două cămăși țărănești de cânepă, o pijama de culoare gălbuie cu dungi albastre, toate murdare, și un flanel de lână țărănească.
Pe cap purta o bască de lână cu vergi albe, peste care era legat cu un șervet de cânepă țărănesc, afumat de pulberea cartușului cu care se împușcase, iar în buzunarul din spate al pantalonilor avea un portmoneu cu suma de 1.700 de lei. Lângă el se afla o traistă de cânepă cu cca un kilogram și jumătate de carne de porc prăjită și crudă și slănină proaspătă.
Într-o altă traistă avea șase cutii de chibrituri învelite în vată, o pereche de ‹ismene de cânepă țărănești›, două șervete de cânepă țărănești murdare, două bucăți săpun de casă, un brici, o pensulă de bărbierit, o perie de dinți, o lanternă în stare de funcționare și o bucată de 0,250 kilograme de praf DDT.
A treia traistă cuprindea 18 cartușe pentru carabină, două caiete dictando nescrise, dar cu câteva file rupte și o bucată de 0,300 kilograme de pâine coaptă în tavă și învelită într-un șervet murdar. Un cuțit-pumnal era înfipt în perete și de el era legată cu sfoară ușa de la șură pentru a nu putea fi deschisă din exterior”.
Profanarea și expunerea trupului spart de gloanțe
Azvârlit pe niște crăci de fag, cadavrul a fost târât prin zăpadă până la vechea casă a familei Șușman, acum post de Miliție, unde s-a înscenat o așa-zisă ”autopsie”, adică o profanare – ce autopsie să mai faci într-un astfel de caz?!
Apoi, profanările au continuat în cel mai primitiv mod, trupul desfigurat și spart de gloanțe fiind expus public, timp de aproape o săptămână, pentru a-i înspăimânta pe răchițeni.
Înțepat cu furcile și aruncat într-o râpă
Înscrisurile autorităților mint că Șușman seniorul ar fi fost îngropat ”la marginea cimitirului din Răchițele”. Pretinsa îngropăciune a presupus înțeparea cadavrului cu furcile, târârea și aruncarea lui într-o râpă aflată chiar lângă livada Șușmanilor (peste drum de gospodărie), unde a fost acoperit cu roci și pământ surpat. Aproape 60 de ani Regele Munților avea să rămână acolo.
28 iunie 2010. Întoarcerea Regelui
Sub coordonarea istoricului Gheorghe Petrov, echipa de arheologi a IICCMER i-a dezgropat rămășițele pământești la 28 iunie 2010, în cea de-a treia zi (ultima) de săpături. În noaptea ce a urmat, vegheate de văpăile lumânărilor, osemintele Regelui au rămas pe coama dealului din apropiere, la emoționatul priveghi luând parte rudele sale – domnul Teodor Constantin Șușman (nepotul) și soția, doamna Dorina Carmen Șușman –, echipa de arheologi și mai mulți țărani din sat.
În familie se știa că Teodor Șușman seniorul își îmbrăcase în aur niște măsele de sus. Potrivit doamnei Dorina, se vedea cum fusese smulsă lucrătura. Tot dânsa mi-a relatat că la familie ajunsese și sinistra informație că aurul fusese însușit de unul dintre milițieni, care-i făcuse soției o pereche de cercei.
În rămășițele pământești au fost găsite 6 gloanțe – 1 tras de arma partizanului, 5 trase de securiști și milițieni după sinuciderea acestuia.
La 22 mai 2012, rezoluția Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București (întocmită de procurorul militar maior magistrat Gheorghe Caloian) a confirmat că Teodor Șușman seniorul s-a sinucis prin împușcare cu un pistol marca ”Steyr” de calibrul 9 milimetri.
Pentru totdeauna pe Versantul Partizanilor
Finalmente, înfășurate în drapelul regal, osemintele și-au găsit odihna într-un mormânt demn de Regele Munților (foto sus) – singur în mijlocul piscurilor, la poalele unei troițe, împresurat de păduri neguroase, la mulți kilometri depărtare de orice casă locuită de vreun suflet, săpat pe un povârniș abrupt, străjuind pentru totdeauna Versantul Partizanilor. Nimeni și nimic nu-i poate știrbi măreția. Nu există beznă atât de puternică.
